La nord de Cornul de Aur, nu departe de capătul Podului Galata, în cartierul Karaköy, pe o stradă paralelă cu apele Bosforului, se află curioasa instituţie religioasă, Patriarhatul Ortodox al turcilor. El a luat fiinţă cu aprobarea lui Atatűrk, după ce între Turcia şi Grecia s-a produs un mare schimb de populaţii pe criterii etnice, în anii 1923-1924. Turcii din Grecia s-au mutat în ţara lor, iar grecii din Asia Mică, majoritari din Ionia cea istorică, au părăsit acel pământ ce le aparţinuse multimilenar şi s-au adăpostit sub stindardul statului grec modern. Unele din satele lor părăsite pot fi văzute astăzi ca locuri bântuite de stafiile istoriei. Populaţia turcă din Tracia europeană nu a făcut obiectul schimbărilor de populaţie în conformitate cu acordul de la Lausanne. Grecii ortodocşi din Tracia au putut pleca de oriunde, dar turcii ortodocşi nu au mai avut şansa să se adăpostească în statul ortodox vecin.
Karamanii, s-au karamaniţii şi găgăuzii, sunt etnii turce care au adoptat creştinismul şi care au depins de Patriarhatul Ecumenic Ortodox de Constantinopol până în momentul operării schimbului de populaţii. Cei dintre aceştia care locuiau în partea europeană a teritoriului turcesc, au fost marii perdanţi ai schimbului, pentru că în tratatul amintit nu era prevăzut schimbul de populaţii creştine şi ortodoxe din partea europeană a teritoriului turcesc. In rest, toţi etnicii turci creştinaţi au plecat în Grecia şi toţi grecii convertiţi la Islam au părăsit insulele şi pământul grecesc.
O mică parte din karamanii şi găgăuzii din Tracia şi din Istanbul nu au mai vrut să recunoască supunerea faţă de Patriarhatul Ecumenic Ortodox al Constantinopolului, cerând aprobarea să-şi creeze propriul patriarhat, în 1924. Dar deoarece Patriarhatul Ecumenic nu a vroit, sub nici o formă, să recunoască noul patriarhat ortodox turcesc, cea mai mare parte a turcilor creştini au rămas credincioşi vechiului mare Patriarhat. Atatűrk şi succesorii lui au donat patriarhatului turc trei biserici greco-ortodoxe pentru a stinge disputele.
După cum se ştie, o populaţie găgăuză a fost implantată de otomani cu două secole în urmă în sudul Moldovei româneşti, Basarabia în termeni populari. Raioanele locuite de aceştia la nord de gurile Dunării au ajuns astăzi sub autoritatea Ucrainei.
Biserica Paraskevi, care aparţine Patriarhatului Ortodox al turcilor, se bucură de renumele a fi un tezaur de icoane, de picturi în ulei şi de miniaturi, deşi este un edificiu nesemnificativ localizat în apropiere de debarcaderul şi de păduricea Abraham, de lângă Bosfor, la nord de Cornul de Aur. Este un mic dar veritabil muzeu de artă religioasă creştină a sec. al 19-lea. In scurta ei istorie a avut de suferit o rechiziţionare din partea armatei, în 1943, pentru a deveni, depozit. Curând în 1945 a fost returnată autorităţii religioase.
Este cunoscută de localnici sub numele de „biserica cu candele“ (kandilli kilisesi), căci nu a avut lumină electrică decât târziu, în 1937. Ayasma, adică izvorul sacru, se găseşte într-o mică capelă separată de edificiul principal.
Biserica este cu adevărat bogată, cu iconostas aurite. Pentru un creştin dintr-o ţară care şi-a apărat timp de veacuri credinţa este straniu să pătrundă într-un locaş asemănător celor de acasă dar aparţinând tocmai neamului care s-a dovedit un redutabil şi insistent inamic istoric. Ortodocşii nu sunt pătrunşi aici de o mândrie creştină ci lasă gândurile să zboare pe câmpurile de luptă albite de oasele celor ce s-au opus vitejeşte şi cu obstinaţie turcilor mereu nesătui, sălbatici, necivilizaţi şi puşi numai pe jaf.
Imediat după sfârşitul primului război mondial, armata greacă a profitat, alături de aliaţii din Antantă, de debandada din fostul Imperiu Otoman prăbuşit. Ca urmare grecii au ocupat Tracia turcească şi Asia Mică apuseană. In acest fel s-a schimbat rapid echilibrul etnic al regiunilor amintite. In timp ce musulmanii s-au refugiat în mari oraşe (Istanbul, Izmir, Bursa etc.), satele creştine s-au alăturat ocupanţilor greci. Armatele greceşti au avansat până în centrul Anatoliei unde au suferit o înfrângere decisivă din partea trupelor revoluţionare turce conduse de Mustafa Kemal Atatűrk. Armata greacă s-a retras în debandadă până la Izmir, oraş ocupat încă din 1919, după care l-a evacuat.
„Romanii“, adică locuitorii grecofoni şi ortodocşi ai Anatoliei, care sprijiniseră pe ocupanţi, s-au trezit abandonaţi atât de greci cât şi de cei ce îi incitaseră pe aceştia să atace fostul Imperiu Otoman, englezii şi francezii.
După o perioadă dură şi lentă de normalizare, Tratatul de la Lausanne, din 1923, a delimitat frontierele statului grec de statul cel nou al Turciei. Cu acea ocazie s-a încheiat şi acord de schimbare a populaţiei ortodoxe din Turcia, cu cea musulmană din Grecia şi Creta. Ca urmare, în anul următor, 1924, în jur de 1.500.000 de ortodocşi au fost aruncaţi pe drumurile dinspre Grecia („romani“ şi turci), în timp ce, în sens opus, 500.000 de musulmani din Grecia, în principal greci convertiţi la islam, au părăsit locurile natale pentru a se stabili în Turcia. In acelaşi timp, milioane de refugiaţi musulmani din ţările slave şi din Caucaz au ajuns şi ei în statul turc. Acordurile de la Lausanne, nu au avut în vedere vechea capitală Istanbul şi nici Tracia Occidentală, rămasă mult timp majoritar musulmană (mai ales în regiunea Kavala).
In acele condiţii prielnice a ieşit la suprafaţă Papa Eftim, grec din Anatolia (Cesareea/Kayseri), un preot şiret care a dorit să profite de situaţie în spiritul ideilor sale. Ca urmare el s-a străduit să expulzeze pe ortodocşii din Anatolia printre care şi pe cei din minoritatea karamanilor sau karamaniţilor, turci doreau să rămână sub autoritatea Patriarhului Ecumenic Ortodox de Constantinopol. Popa Eftim (Ephtim) a dorit să creeze o Biserică naţională turcă dirijată de el însuşi, independentă faţă marele Patriarhat Ecumenic Ortodox. Propunerea lui se adresa acelor ortodocşi turci care vroiau să evite părăsirea pământului lor, adică turcofonilor ostili Greciei, dar doritori să rămână în noul stat turc.
Guvernul turc văzând în aceasta o ocazie bună de a diviza Biserica constantinopolitană în două Biserici etnice, una turcă şi una greacă („romană“), a autorizat crearea unui Patriarhat turc.
In acea perioadă, populaţia ortodoxă din Turcia se ridica la circa 2.000.000 de indivizi, fiind compusă în principal din „romani“ şi turci.
Turcii ortodocşi erau prezenţi mai ales în Anatolia centrală (karamanii sau karamaniţii) şi în Tracia (găgăuzii). „Romanii“ (Rum), adică cei de limbă greacă, erau prezenţi în Asia Mică de apus şi de sud, la Istanbul şi în Tracia. „Romanii“ erau descendenţii locuitorilor Imperiului Roman de Răsărit, adică ai Imperiului Bizantin, de limbă greacă în principal.
Papa Eftim a fost consacrat drept patriarh de către guvernul republicii Turcia, iar patriarhatul turc a fost instalat în mod precipitat în cartierul Karaköy din Galata. Pentru el a fost rechiziţionată biserica Sfânta Maria de Caffa din apropierea porţii Tofane a „oraşului genovez“. Biserica fusese fondată de grecii (Rum) refugiaţi din cetatea Caffa din Crimeea, (azi Teodosia), în anul 1475. Actualul edificiu datează din anul 1840, după ce vechiul edificiu a trecut prin multe distrugeri şi reconstruiri. In galeria care precede corpul bisericii există epitafe scrise cu caractere greceşti, dar în limba turcă.
Câteva sute de familii turco-ortodoxe au urmat noua Biserică întemeiată intempestiv. Eftim nu a reuşit să înlocuiască, nici să depăşească Patriarhatul Ecumenic al Constantinopolului, aşa cum şi-ar fi dorit. O parte a karamaniţilor au rămas fideli patriarhatului grecofon, iar cea mai mare parte a celor din Anatolia au fost expulzaţi în Grecia fără a avea cunoştinţă de existenţa noului patriarhat ortodox. Cei din Istanbul, feriţi de pericolul expulzării, dar ameninţaţi cu excomunicarea au optat tot pentru Patriarhatul Ecumenic din Fanar.
O jumătate de secol de pace religioasă a permis lui Eftim I-ul să-şi consolideze poziţia independentă, dar şi să piardă aproape în totalitate pe cei fideli. Cu toate că a fost recunoscută de stat, Biserica ortodoxă turcă, condusă de un grec, nu a reuşit să creeze un corp religios demn de acest nume, nici să întemeieze un seminar sau o şcoală.
Familiile ortodoxe turce care l-au urmat pe Papa Eftim, care visaseră o Biserică ortodoxă naţională de limbă turcă, s-au reîntors cu încetul către Patriarhatul Ecumenic de limbă greacă. Căsătoriile, botezurile şi înmormântările nu puteau fi satisfăcute de către Biserica ortodoxă turcă, deoarece aceasta nu dispunea decât de un singur preot, de Papa Eftim I-ul.
In anul 1955, a izbucnit o criză între Turcia şi Grecia, având ca obiect insula Cipru, unde o importantă comunitate turcă era ameninţată de grecii insulari. In noaptea 6 spre 7 septembrie a acelui an, grupuri de fanatici naţionalişti turci au jefuit cartierele nemusulmane ale Istanbulului. Circa patruzeci de biserici creştine au fost devastate, cimitirele profanate, iar preoţii şi creştinii brutalizaţi. S-au înregistrat oficial cincizeci de morţi, iar poliţia nu a intervenit.
Evenimentele au fost urmate de măsuri guvernamentale contra ortodocşilor. Comunitatea ortodoxă din Istanbul a fost expulzată în proporţie de 90%, adică circa 250.000 de persoane. Au fost vizaţi toţi ortodocşii, nu numai cei grecofoni, ci şi cei turcofoni, bulgari, sârbi sau georgieni. In 1974 comunitatea greco-catolică a dispărut în totalitate.
In anii 60 ţinta naţionaliştilor a devenit comunitatea greco-ioniană din Galata (grecii din insule şi din Epir). Atunci s-au rechiziţionat două biserici (Sf. Ioan şi Sf. Nicolae) care au intrat în administrarea Patriarhatului turc.
La moartea primului patriarh turc, fiul său i-a preluat demnitatea fără a avea nici o formaţiune teologică. Acela a fost urmat mai târziu de nepotul lui Eftim I-ul (Yorgos, zis Turgut, sau Eftim al II-lea). Acela a avut ca urmaş pe strănepotul întemeietorului, Selçuk I-ul, decedat şi el în decembrie 2002.
In 2003, un văr al ultimului Selçuk, preot bulgar, s-a autoproclamat şi el patriarh. Revigorarea pare provizorie. Secretariatul patriarhal turc susţine a avea câteva sute de fideli, fără a putea proba numărul lor.
In biserica patriarhală tuco-ortodoxă nu a mai avut loc nici o slujbă de mult timp, iar paznicul este un armean de rit gregorian, nu un turc ortodox. Practic astăzi Biserica ortodoxă turcă este aproape moartă cu toate că dispune de trei locaşuri pline de icoane vechi, de un număr mare de localuri comerciale, de un asediu administrativ cu sală de reuniune şi de un palat de vară.
Localurile comerciale sunt toate închiriate negustorilor şi meseriaşilor din cartier. Fosta biserică Sf. Maria de Caffa a adăpostit şi unele icoane provenite de la biserica Sf. Nicolae, dar dintre acelea o parte au dispărut într-un incendiu. La doi paşi de Patriarhat, biserica Sf. Ioan, răpită grecilor ca şi biserica Sf. Nicolae, în anul 1965, este singura care îşi urmează menirea, ea fiind închiriată „assirienilor“.
Karamaniţii ortodocşi, pe care a sperat să-i atragă Papa Eftim, au fost o ramură creştinată a turcilor selciukizi. Au venit în contact cu bizantinii în sec. al 11-lea, şi-au păstrat limba turcă dar au adoptat modul de viaţă bizantin. Sultanatul lor nu a rezistat atacurilor altor selciukizi musulmani şi nici, mai târziu, otomanilor. Teritoriile lor iniţiale au fost înglobate în Imperiul Otoman (Prefectura Karamania). La fel ca şi o parte a armenilor vecini, karamaniţii s-au islamizat şi ei într-o anumită proporţie, dar majoritatea lor a rămas ataşată creştinismului sub autoritatea Patriarhatului Ecumenic de Constantinopol. Aceia au fost expulzaţi în Grecia în 1924.
Comunităţile de karamaniţi instalate în Istanbul, în cartierele Aksaray, Kumkapi şi Yedikule, au supravieţuit până în anii 60-70, după care au luat drumul exilului, în special în Grecia, asemănător cu ortodocşii grecofoni. Cei ce au rămas au fost rapid asimilaţi. Astăzi este imposibil de apreciat numărul lor în Turcia. Se pare că au rămas în număr mic în Anatolia, în special în jurul oraşului Aksaray (Karamanai) şi în Cappadocia. Mai există grupuri de karamaniţi în Bulgaria.
Alt grup etnic pe care a sperat să-l atragă Patriarhatul ortodox turc a fost cel al găgăuzilor. Pornind din Basarabia şi trecând prin Bulgaria şi Grecia mai vieţuiesc circa două milioane de găgăuzi. Sunt descendenţii barbarilor uiguri care au sosit în Europa pe la nordul Mării Negre şi s-au creştinat în contact cu ruşii. Sedentarizarea lor principală s-a produs în sudul Basarabiei, cu circa 1.200.000 de suflete. Alte mici comunităţi se regăsesc şi în România, Bulgaria, Grecia şi Turcia.
Găgăuzii nu au recunoscut Patriarhatul ortodox turc, dar depind de biserica autocefală bulgară. Slujbele lor se ţin în limba slavonă, nu în turcă, fapt ce contribuie la pierderea identităţii găgăuţe şi a apartenenţei la popoarele turcice din Europa răsăriteană.
