ISTANBUL - MOSCHEEA SOKOLLU MEHMED PASA DIN KARDIGA SI MOSCHEEA SOKOLLU MEHMED PASA DIN AZAPKAPI

Proiectarea şi realizarea Moscheei Sokollu Mehmed Paşa (Sokullu Mehmet Paşa Külliyesi) i-a revenit marelui arhitect otoman, de origine armeană, Sinan (Mimar), el fiind deţinătorul demnităţii de arhitect imperial începând cu domnia sultanului Soliman I-ul Magnificul (1520-1566).

Moscheea a comandat-o Marele Vizir Sokollu Mehmed Paşa, soţul unei nepoate a sultanului Soliman Magnificul şi fiica lui Selim al II-lea. Lucrările s-a desfăşurat în anii 1572-1573, în cartierul Kadirga, Eminönü, în spatele Moscheei Albastre, pe locul unei biserici bizantine intrată în ruină, Hagia (Aya) Anastasia, din care au fost recuperate unele elemente (în special coloane şi elemente de piatră prelucrată.

Este vorba de un complex religios care mai cuprindea o şcoală, o mănăstire pentru dervişi (în spate şi puţin detaşată) şi o fântână de purificare în curtea interioară superioară. Fântâna are un plan decagonal şi este acoperită de o cupolă conică.

In paralel cu acesta, Sinan a construit şi complexul religios, de mare grandoare, de la Edirne, pentru sultanul Selim al II-lea (Selimiye).

 Moscheea a primit numele prinţesei Esmahan Sultan (sau Ismihan Sultan), dar comunitatea a păstrat numele soţului său celebru, socotit cel mai bun vizir al Imperiului Otoman. Sokollu Paşa a deţinut demnitatea de Mare Vizir timp de 14 ani, sub sultanii Soliman I-ul Magnificul, Selim al II-lea şi Murad al II-lea.

Moscheea este renumită pentru amplasamentul său dificil, pe un teren cu pantă accentuată. Sinan a rezolvat problema prin conceperea şi realizarea unei curţi cu două nivele. Nivelul inferior, astăzi în ruină, era destinat magazinelor a căror chirie trebuia să contribuie la întreţinerea stabilimentului. La nivelul superior, curtea era înconjurată de o colonadă acoperită cu mici domuri. Spaţiile dintre coloanele de pe trei laturi erau astupate cu zidărie, pentru a forma mici camere. Fiecare dintre acelea avea câte o fereastră, un şemineu şi o nişă pentru pat. Acele camere formau spaţiul de cazare al şcolii coranice (medresa). Instruirea elevilor se făcea în sala de rugăciuni, sau în dershane, o mare sală cu cupolă pe scara de apus. In curtea superioară, cea de la nivelul moscheei se poate ajunge pe o scară acoperită de un gang în pantă. Ea este înconjurată de un portic cu 30 de cupole mici. Cele mai multe coloane ale porticului sunt de origine bizantină. Faţada sălii de rugăciuni este constituită dintr-un portic cu şapte cupole, dintre care cel din centru este semnificativ mai mare. Minaretul, cu un singur balcon se găseşte în colţul de sud-est al sălii de rugăciune.

Sala de rugăciuni are un plan hexagonal înscris într-un pătrat şi acoperită de o cupolă şi patru semi-cupole în colţuri. Cupola centrală are un diametru de 13 metri şi o înălţime de 26 de metri. Greutatea cupolei este transferată la şase pilaştri „picior de elefant” din colţurile unui hexagon.  Portalul ei este dominat de stalactite magnifice şi de o cupolă ornată de faianţă. Este înconjurată pe trei laturi de o galerie din lemn, pictată cu fineţe.

Interiorul Moscheei Sokollu Mehmed este renumit prin marea cantitate de faianţă de Iznik (Niceea) folosită la decorare (ca şi Moscheea Rüstem Paşa). Culorile acoperă un evantai foarte divers de nuanţe de roşu bleu, violet şi verde, cu motive florare (maci şi crizanteme), alături de panouri caligrafice cu scriere albă pe fond bleu. La coloanele interioare s-a realizat policromie din marmură. Bogăţia de culori care umple moscheea este ajutată de prezenţa vitraliilor policrome de deasupra mihrabului.

Mimberul este realizat din marmură albă, minunat sculptată, cu un acoperământ conic cu plăci de faianţă de culoare tucoaz, ca şi mihrabul. Deasupra portalului, încadrat de un desen aurit, este fixată o bucată din Kaaba de la Mecca, stânca sfântă a mahomedanilor. Alte fragmente din Kaaba sunt prinse în structura mihrabului şi a mimberului.



Moscheea Sokollu Mehmed Paşa Azapkapi

 Moscheea este o mică bijuterie creată de Sinan, dar nu se bucură de prea mare popularizare în masa turiştilor care vizitează minunatul Sultanahmed.

In anul 1577 Marele Vizir Sokollu Mehmed Paşa a însărcinat pe Sinan să-i ridice o a doua moschee pr malul de nord al Cornului de Aur, în afara zidurilor cetăţii genoveze Galata. Cu ocazia asediului Constantinopolului din anul 1453, sultanul Mahomed al II.lea se angajase către genovezi să nu le afecteze bunurile şi bisericile dacă nu voe ajuta pe bizantini. Genovezii s.au învoit şi au păstrat o anumită autonomie pentru un timp. Bisericile din Galşata nu au fost transformate în moschei, cu o singură excepţie, biseria sfîntul Paul sau Sfântul Dominic. Turcii s-au văzut nevoiţi să contruiască la nord de Cornul de Aur propriile moschei, nu să transforme biserici.
Această a doua moschee a lui Sokollu Mehmed Paşa este un edificiu impresionant prin înşlţimea zidăriei laterale. După schema clasică a lui Sinan, are o cupolă centrală sprijinită pe semi-cupole, după modelul bisericii Snta Sofia.
Astăzi moscheea este foarte izolată de amenajarea noilor bulevarde şi de viitorul pod pentru metrou peste Cornul de Aur. De aceea este şi aproape eliminată din circuitele turistice.  

ISTANBUL - MOSCHEEA RUSTEM PASA

Moscheea este cuprinsă între monumentele otomane centrale, fiind situată în partea de apus a cartierului Eminönü, mini-cartierul Tahtakale. Este înghesuită între locuiri turce vechi şi sărace, cu destinaţii comerciale sau meşteşugăreşti.

Lucrările i-au fost încredinţate, între 1560-1564, renumitului arhitect turc de origine armeană, Sinan (Mimar), de către Marele Vizir Rüstem Paşa. Acela era soţul fiicei preferate a sulanului Soliman I-ul Mgnificul (1520-1566) şi a soţiei sale Roxelana.

Prinţesa se numea Mihrimah şi pentru ea sultanul a construit o moschee specială în extrema vestică a Constantinopolului, în apropiere de Poarta Adrianopol.

Conform unor cercetători, care au ţinut cont de data decesului Marelui Vizir, se pare că moscheea a fost comandată de prinţesa văduvă în memoria celui dispărut.

Moscheea a fost ridicată pe locul unei biserici bizantine, transformată în moschee de Haci Halil Aga. Moscheea este al treilea edificiu ridicat de arhitectul Sinan la cererea Marelui Vizir, în urma medresei  Rüstem Paşa (1550) şi a Moscheei Rüstem Paşa din Tekirdag (1553).

Moscheea (Rüstem Paşa Camîi) a suferit distrugeri pe timpul unui incendiu din anul 1660 şi a unui cutremur din anul 1766, dar de fiecare dată a fost reparată cu grijă. Probabil că a fost afectată şi de alte seisme, dar avariile nu au fost consemnate, având mai mică importanţă.

Cu toate că are talie mică, prin proporţiile sale moscheea lui Rüstem Paşa este un exemplu perfect de artă otomană, o capodoperă. Este apreciată îndeosebi pentru ornamentaţia ei interioară, cu faianţă de Iznik (Niceea) de cea mai bună calitate, cu ornamentaţie florară (lalele, crini, liliac, garoafe, margarete). Faianţa ornamentează întregul interior, mihrabul, mimberul, precum şi pereţii peristilului. La această faianţă s-a folosit o nuanţă de roşu-tomat. Nici o altă mosche din Istanbul nu etalează o asemenea bogăţie decorativă cu faianţă. Partea de sus a cupolelor este decorată cu frescă în culori asortate cu faianţa.

Este plasată pe o terasă înaltă, deasupra unui şir de arcade din zidărie veche cu magazine. Magazinele au fost amenajate pentru ca din chiriile încasate să fie susţinută moscheea. Patru scări în spirală asigură accesul spre platoul ridicat al mocheei. Pe străzile înguste din jur, moscheea se învecinează cu caravanseaiuri înnegrite de vremuri, dintre care unele datează de pe timpul bizantinilor. O restaurare recentă a pus edificiul din nou în valoare, dar cutremurul din 1999 i-a produs stricăciuni la cupolele cele mici.

Are un plan octogonal înscris într-un pătrat, cu o cupolă centrală sprijinită pe patru semi-cupole mai mici şi alte cinci cupole mai mici. Cele patru semi-cupole nu sunt orientate pe axele edificiului, ci pe diagonale. Cupola centrală are o înălţime de 22,8 metri şi un diametru de 15,2 metri şi este purtată pe un tambur cilindric, străpuns de 24 de ferestre. Alte deschideri patrulatere se găsesc la primul şi cel de al doilea etaj, precun şi în timpanele arcurilor principale. Pilaştrii care susţin cupola, opt la număr, au secţiune octogonală şi sunt numiţi generic „picioare de elefant”. Patru dintre ei sunt autonomi, iar ceilalţi patru sunt alipiţi de pereţii de la est şi vest, pentru întărirea structurii. In interior, pe laturile de nord şi sud, sunt amenajate galerii sprijinite pe pilaştri şi pe coloane subţiri de marmură între ei. La faţadă are un pridvor prelung sprijinit pe coloane delicate unite prin arcade, în cinci deschideri. Pridvorul este acoperit de cinci cupole mici, obişnuite arhitecturii otomane. In faţa acelui pridvor se mai găseşte un altul cu acoperiş în pantă.  Un minaret este plasat în colţul de vest al sălii de rugăciune. Cu toate că edificiul este înghesuit din exterior, dispune de o curte interioară spaţioasă cu portic pe un singur rând de coloane şi acoperit de cupole mici.

ISTANBUL - BISERICA SFANTA MARIA DIN BLACHERNES

O amintire a domeniului imperial Blachernes este biserica Sfânta Maria din Blachernes, care, sub aspectul extrem de modest de astăzi a rămas încă un loc sacru al creştinilor ortodocşi, în amintirea icoanei sale miraculoase şi a fântânii sacre (ayazma) din preajmă. Din antica biserică s-a păstrat surprinzător numai o mică parte destinată rugăciunii imperiale. Astăzi venerabila şi venerata biserică este amintită de o foarte modestă înlocuitoare, lipsită de înfăţişarea şi spiritul bizantin.

Venerabila biserică a însoţit viaţa Constantinopolui timp de un mileniu creştin şi o jumătate de mileniu musulman, prin resturile ei şi prin rezidirea modestă. Ea s-a numit Sfânta Maria Mama lui Dumnezeu după care în popor a devenit Sfânta Maria din Blachernes. Locaşul poate părea astăzi insinifiant, asemănător multor capele creştine de cartier, vizibile în Istanbul, dar a rămas un înalt loc de pelerinaj.

Primul edificiu sfânt l-a iniţiat aici împărăteasa Pulheria, în anul 452 e.N. Avea dimensiuni mici, de capelă şi era destinat a pune în valoare ayazma, izvorul cel mai sacru venerat de creştini în acele vremuri.

Locaşul păstra două relicve extrem de preţioase, Sfânta Rochie şi Sfântul Voal ale Fecioarei Maria, relicve aduse din Palestina.

După o legendă, fraţii Galbianus şi Candios, doi pelerini din Constantinopol, s-au întors de la Ierusalim cu cele două relicve, sustrase de la o evreică credincioasă. Ei au depus acest tezaur creştin într-un cartier valah al capitalei, unde au construit o biserică dedicată sfinţilor Petru şi Marcu. Mai târziu împărăteasa Pulheria a construit locaşul său pe locul izvorului sacru, în apropiere de biserica Sfântului Petru şi Marcu. După alte surse mai credibile, Pulheria ar fi primit obiectele sacre de la cumnata sa Eudoxia stabilită în Siria pentru credinţă.

Pentru a adăposti Sfintele Relicve, Pilheria a ridicat trei mari sanctuare dedicate Sfintei Maria la Constantinopol: cel de la Blachernes pentru Voalul şi Rochia sfântă, capela Manganes, pentru icoana Hodigetria (Sfânta Fecioară cu Pruncul, numită Conducătoarea), icoană ce se spunea a fi fost pictată de Sfântul Luca, şi biserica Sfânta Maria Chalcoprateea din cartierul Chalce, pentru Sfânta Centură.

In anul 473 e.N, împăratul Leon I-ul a construit o biserică mare alături de cea a Pulheriei. Biserica a primit hramul Sfânta Maria Mama Domnului dar mai era numită şi Sfânta Izgonire.

Aceasta s-a bucurat de atenţia tuturor dinaştilor ce au urmat şi de adorarea întregii populaţii. In ea se păstra şi o icoană făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare (Blachernitissa), icoană cu care se mergea în pelerinaj pe ziduri în momentele de restrişte ale imperiului şi mai ales ale Constantinopolului.

Se spune că avarii au putut fi respinşi în anul 626, după invocarea protecţiei Sfintei Maria, printr-o procesiune a icoanei Blachernitissa făcătoare de minuni pe ziduri. In anul 717 a venit rândul arabilor să fie reduşi la neputinţă printr-o procesiune similară a icoanei, iar în 864 au fost puşi pe fugă şi ruşii veniţi din Marea Neagră. In fiecare zi de vineri icoana era purtată în procesiune spre un alt sanctuar al Sfintei Maria din Constantinopol, precum biserica Sfânta Maria Chalcoprateea, în alt capăt al oraşului. Relicvele sacre au fost furate în totalitate de cruciaţi, în 1204.

Biserica actuală are un plan basilical. In ea se pătrunde printr-un exonoartex din lemn, pe la apus, unde se găsea odată triclinium-ul bisericii Sfânta Izgonire. Fântâna se află în sudul edificiului într-o poziţie mai joasă faţă de sala principală. Robinetele permit tuturor credincioşilor să ia apă sacră. In ziua de 2 iulie şi în fiecare zi de vineri după Sfântul Paşte sunt organizate mari ceremonii împrejurul fântânii miraculoase. Izvorului sfânt i s-au atribuit totdeauna puteri miraculoase de vindecare, puteri la care face apel şi lumea creştină modernă Istanbulului, chiar şi musulmani.

Impăraţii Justinian I-ul, Vasile I-ul şi Leon al VI-lea şi-au adus prinosul la intervale mari de timp pentru renovarea, reconstrucţia şi înfrumuseţarea bisericii.

Se spune că împăratul Justinian şi-a găsit vindecarea unei boli la acest izvor Sfânt. Drept recunoştinţă el a reconstruit o biserică mai frumoasă şi mai mare după propria obişnuinţă. Apoi, distrus de mai multe cutremure, locaşul a fost restaurat de Vasile I-ul Macedoneanul şi mai târziu de fiul acestuia Leon cel Inţelept. După un incendiu din anul 1070 a avut parte de o nouă reconstrucţie.

Cu puţin înainte de căderea Constantinopolului în mâna turcilor, biserica şi-a părăsit poporul într-un incendiu întâmplător din anul 1434. Târziu i-a luat locul un edificiu sărac, construit după puterile unei populaţii oropsite religios.