ROMA V - COLOANA LUI ANTONINUS PIUS

Coloana Antonină (Columna Antonini Pii) a fost o coloană triumfală ridicată, în anul 161 e.N, pe mica colină de astăzi Montecitorio, la nord de Câmpul lui Marte, de către succesorii meritosului împărat Antoninus Pius (138-161 e.N). Succesorii săi la tron au avut calitatea de co-împărați: Marcus Aurelius și Lucius Verus. In realitate conducătorul adevărat al imperiului a rămas numai împăratul filozof, Marcus Aurelius, atât pe timpul vieții celuilalt, cât și după dispariția lui.

Din coloană nu a mai rămas întreg decât soclul sculptat minunat în marmură, păstrat actualmente la Vatican. Din coloana propriu-zisă de granit roșu s-a păstrat puțin, iar din ce s-a recuperat o parte s-a folosit la recondiționarea unui obelisc plasat în piața Montecitorio de astăzi.

Coloana a fost ridicată imediat după moartea împăratului, în 161 e.N, în apropierea unui ustrinum (incintă destinată incinerării cadavrelor umane) construit chiar de împărat după decesul soţiei sale, în 141 e.N. Acel ustrinum se găsea spre nord-vest faţă de piaţa Montecitorio de astăzi înspre mausoleul lui Augustus.

Diametrul coloanei era de 1,90 metri și avea o înălțime de 14,75 metri, în jur de 23 de metri împreună cu soclul și statuia așezată deasupra. Această alcătuire a coloanei este atestată de monedele emise după moartea împăratului.

Blocul de branit roșu, din care s-a dăltuit coloana, se pare că a fost extras în anul 106 e.N, așa cum atestă o inscripție aplicată de la carieră pe baza sa. Fusul coloanei era neted în întregime, spre deosebire de celelalte două coloane triumfale păstrate la Roma până în zilele noastre, coloana lui Traianus și coloanalui Marcus Aurelius, amândouă bogat ornamentate cu scene în baso-relief și în alto-relief.

Soclul de marmură al coloanei a fost acoperit în întregime de pământ și moloz pe timpul evului mediu, dar partea inferioară a fusului coloanei se ridica încă cu 6 metri deasupra solului. Vestigiile se găseau pe Via degli Uffici del Vaticano. Ele au fost decopertate integral în anul 1703, în același timp cu demolarea ustrinum-ului lui Antoninus Pius.

Deși degajate complet, nu au făcut imediat obiectul unei decizii de restaurare. De aceea monumentul a avut din nou de suferit pe timpul unui incendiu, din anul 1759, din apropierea sa. S-a emis un nou proiect de restaurare, în 1764, dar nu s-a pus în practică. In final, fragmente de granit din coloană au fost refolosite, în 1789, pentru completarea obeliscului egiptean reamplasat în piața Montecitorio, obelisc care fusese folosit drept ac central pentru orologiul solar, de mari dimensiuni, al lui Augustus 27 e.A-14 e.N).

Soclul sculptat din marmură albă de Italia a fost restaurat între anii 1706-1708 și așezat în centrul pieței Montecitorio, în anul 1741. Apoi, în anul 1787, a fost mutat la Vatican, atunci când s-a decis ca pe locul său să fie reașezat obeliscul solar al lui Augustus, Soclul s-a păstrat mult timp în nișa Michel Angelo din Cortila della Pigna, iar astăzi se află în curtea de la intrare în pinacoteca Vaticanului.

Soclul de marmură are o secțiune patrată și este ornat pe trei fețe cu alto-reliefuri și cu o dedicație pentru Antoninus Pius, pe cea de a patra.

Pe fața opusă dedicației figurează un alto-relief al apoteozei lui Antoninus Pius. Impăratul care ține în mână un sceptru cu un vultur în vârf, este purtat spre cer împreună cu Faustina, soția sa, de către un geniu înaripat, identificat ci Aeton (Eternitatea), care poartă, la rândul său,  o sferă pe care se urcă un șarpe. Din dreapta, scena este privită de zeița Roma, cu cască și cu un scut, ornat cu Romulus și Remus, alăptați de lupoaică. La stânga tabloului de marmură se află geniul Câmpului lui Marte, purtând obeliscul solar al lui Augustus (obelisc plasat acum în piața Montecitorio). Doi îngeri însoțesc de deasupra pe soții imperiali spre ceruri.

ROMA V - USTRINUM



Ustrinum - Hadianus

In Roma antică termenul de ustrinum se folosea pentru incintele speciale în care erau permise incinerările celor decedați. Acele incinte nu aveau legătură cu locurile de depunere a rămășițelor.

Ustrinum se deosebea de bustum, termen care desemna locul unui rug aprins de incinta funerară propriu-zisă. Ustrinum era un teren public care putea fi folosit pentru incinerarea decedaților. Acolo erau duse corpurile decedaților care nu erau destul de bogați pentru a achiziționa un mic teren pentru propriul mormânt. Decedații erau duși la un ustrinum de către rude sau prieteni. Resturile incinerării erau apoi duse la mormântul familiei, care era, de cele mai multe ori o casetă zidită în care se depunea urna, casetă plasată pe un perete de cimitir alături de alte sute de astfel de casete.

Ustrinum - Antoninus Pius

Pentru astfel de cazuri de sărăcie, un loc public pentru incinerare era absolut necesar. Legea interzicea incinerarea unui decedat pe un teren pe care familia nu avea stăpânire și nu era destul de larg pentru o incinerare.

La o distanță de circa 8 kilometri de Roma, pe Via Appia, exista unul dintre marile locuri publice de incinerare, un ustrinum. Acesta era înconjurat pe două laturi de un zid înalt, construit în stil etrusc, cu piatră de un gri întunecat sau roșietic, piatră care, astăzi, este numită peperin. Ustrinum-ul era pavat cu piatră de aceeași calitate, care rezista bine la acțiunea focului de la ruguri.

Unul din ziduri avea 106 metri lungime, iar celălalt 60 de metri. Pe partea dinspre drum erau amenajate porticuri speciale, destinate a adăposti pe cei veniți să asiste la funerarii, sau pe cei care formau cortegiul funerar. O altă folosință a porticului era de a adăposti pe cei ce serveau și păzeau locul, precum și pentru a cuprinde magazii cu lemne și cu unelte folosite în timpul arderii rugului.

Mausoleul și Ustrinum-ul Augustus

Un alt ustrinum era cel construit de Antoninus Pius, în 141 e.N, în nordul Câmpului lui Marte, la nord-vest de piața Montecitorio. Era constiuit din trei incinte patrulatere concentrice. Incintele interioare erau realizate din travertin, iar cea exterioară avea un trotuar din travertin pe care se găseau stâlpi din același material uniți cu grilaj de fier. Cea mai profundă incintă avea latura de 13 metri, cea de a doua avea latura de 23 de matri, iar ultima de 30 de metri. Intrarea se făcea prin partea de sud. Ustrinum-ul era plasat exact la sud de coloana lui Antoninus Pius.  Pe acest loc a fost incinerată Faustina, soția împăratului, în anul 141 e.N. și apoi el, în 161 e.N.

Cu o suprafață mai mică decât ustrinum-ul lui Antoninus Pius, în apropierea aceluia s-a aflat un alt ustrinum construit de Marus Aurelius, care era totuşi un monument important al Câmpului lui Marte, tot cu trei incinte concentrice. Lîngă acesta nu se afla nici-o coloană.
A mai existat un ustrinum al familiei lui Augustus, în imediata apropiere de mausoleul lui Augustus, pe Via Flaminia. Deşi era construit din patrulatere concentrice, acesta nu a dispus de mari incinte sau porticuri.

Un ustrinum construit de Hadrianus se afla în marginea cea mai vestică a Câmpului lui Marte. Acesta avea un plan de labirint, cu trei incinte sub formă de potcoavă patrulateră cu capetele închise pe un perete de fund. Spaţiile dintre acestea aveau tot formă de potcoavă patrulateră.

Toate ustrinum-urile construite de împăraţi erau rezervate membrilor familiilor imperiale şi probabil unor apropiaţi foarte apreciaţi.

ROMA V - TEMPLUL LUI VENUS ȘI ROMA

Prin dimensiunile sale exterioare și prin suprafața acoperită, este cel mai mare templu al Romei antice. Construcția lui a fost inițiată de Hadrianus, în anul 121 e.N și terminată între anii 135-138 e.N. Inauguarea a avut loc într-o zi de 21 aprilie, ziua de aniversare a fondării Romei. Decorarea interioară s-a terminat între anii 141-143 e.N, sub domnia lui Antoninus Pius (138-161 e.N).
Primele planuri pentru templu au fost concepute de însuși împăratul Hadrianus care se considera priceput în construcții, dar care avea niște limite. Planurile sale au fost criticate de marele arhitect Apolodor din Damasc, fapt ce a jignit pe împărat și a atras moartea celui ce a contribuit la grandoarea împăratului Traianus.

Nelăsându-se impresionat de competențele în arhitectură pe care pretindea că le avea Hadrianus, Apolodor a apreciat negativ talia statuilor, în poziție așezată, proiectate de împărat. Acele statui urmau a fi așezate în cella. Dar dacă personajele s-ar fi ridicat în picioare ar fi lovit cu capul de plafon, fapt inadmisibil pentru Apolodor.

O altă versiune arata că împăratul Hadrianus ar fi dorit, inițial, ca cele două temple să fie suprapuse, proiect contestat de Apolodor cu argumente întemeiate.

Templul, numit în latină Templum Veneria et Romae,era situat între Forum Romanum și Colosseum, pe mica colină Velia. Era un templu dublu, consacrat atât zeiței Venus Felix, mama lui Eneas, strămoșul mitic al romanilor, cât și zeiței Roma Aeterna (Roma Eternă).

Configurația dublă, cu absidele cap la cap, și cu intrările opuse, a fost inedită pentru Roma. In aceeași epocă mai exista un templu asemănător în Orient, la Sardes, în Asia Mică, dedicat lui Zeus și lui Cybele.

Edificiul a fost construit pe o pantă dulce ce cobora spre Colosseum, pe un teren care costituise vestibulul palatului Domus Aureus al lui Nero. Pentru construcție a trebuit să fie deplasată statuia colosală din bronz a lui Nero, înaltă de 35 de metri, statuie care reprezenta pe împărat aureolat cu raze de soare, ca un zeu al Soarelui.

Construcția a necesitat  realizarea unui postament care să compenseze diferența de nivel dinspre Colosseum cu 9 metri. Postamentul (stilobat) rectangular avea 145 de metri lungime și 100 de metri lățimr, iar templul cel dublu, așezat deasupra, avea lungimea de 108 metri și lățimea de 54 de metri. Două colonade duble mărgineau laturile lungi ale terasei.

Fiecare templu avea în componența sa o cella cu plan aproape patrat, cu latura de 25,70 metri și cu acoperiș cu șarpantă. Fiecare cella era precedată de un portic cu patru coloane. Templul în întregimea sa era încojurat de trepte de acces. Absența unui podium în fața fiecărei cella constituia o abatere de planul tradițional al templelor romane, temple care aveau scară de acces numai pe o latură spre un nelipsit podim de fațadă.

Ansamblul central al fiecărei cella din acest templu, era înconjurat de 10 coloane la fațadă și de câte 20 pe laturi, după forma clasică a unui templu grecesc peripter (decastil). Toate coloanele erau din granit și aveau un diametru de 1,80 metri, conferind edificiului o mai mare impozanță.

Cella zeiței Roma era îndreptată spre Forum Romanum și s-a păstrat cel mai bine, fiind înglobată în vechea mănăstire San Francesca Romana a cărei biserică se vizitează și astăzi. Cealaltă cella, a zeiței Venus, era îndreptată cu fața spre Colosseum.

Cu o abilă subtilitate, Hadrianus a unit pe Venus, care reprezenta iubirea (Amor în limba latină), cu “Amor”, cuvânt ce rezultă din citirea inversă a cuvântului ROMA. Plasând cele două divinități, Venus și Roma, spate în spate, într-un templu unic, a realizat și o simetrie a celor două nume.

In cella lui Venus exista un altar la care cuplurile nou căsătorite puteau aduce sacrificii speciale. Alături de acel altar se găseau statuile gigantice de argint ale lui Marcus Aurelius și al Faustinei celei tinere, soția imperială.

In anul 283 e.N, cele două cella au fost distruse de un incendiu și restaurate, începând cu anul 308 e.N, de către împăratul Maxentius. Acela a refăcut absidele sub aspectul în care se pot vedea astăzi și un acoperiș în boltă.

O altă restaurare s-a realizat sub Eugenius, un uzurpator al drepturilor lui Theodosius I-ul la Roma. Eugenius a dus politica revigorării cultului clasic roman şi a refacerii templelor antice, în detrimentul creştinismului apărat de Theodosius I-ul, cu tronul la Constantinopol.

In sec.al 8-lea e.N, papa Paul I-ul a ridicat în partea dinspre Forum Romanum a templului un oratoriu consacrat apostolilor Petru şi Paul, oratoriu peste care s-a construit, în sec.al 9-lea, biserica Santa Maria Nova. Un cutremur violent, din anul 847 e.N, a distrus grav templul aşa că papa Leon al IV-lea a folosit momentul să trecă la construirea bisericii Santa Maria Nova peste ruine. Biserica era destinată să înlocuiască biserica Santa Maria Antiqua din Forum distrusă de alunecătrile de teren de pe Palatin în acelaşi cutremur.

Alături s-a construit o campanilă (clopotniţă) în sec. al 12-lea, care a acoperit o parte din rămăşiţele templului.

După o reconstrucţie majoră, începută în anul 1612, această biserică a fost reatribuită şi rebotezată Santa Franccesca Romana.

In cursul secolelor, cae mai mare parte a coloanelor ce înconjurau templele au dispărut. Numai câteva au rămas în preajma poziţiei lor, altele au dispărut, sau au fost reamplasate.

Edificiul a fost intim legat de celebrarea aniversării Romei, la data de 21 aprilie a fiecărui an, pe timpul sărbătorilor Palilia.

Antoninus Pius a celebrat aici cea de a 900-a aniversare A Romei în anul 148 e.N. Monedele emise cu acea ocazie prezentau faţada decastil a templului, care a devenit cea mai desăvârşită reprezentare a eternităţii Romei.

In anul 248 e.N, împăratul Filip Arabul a celebrat aniversarea milenară a Romei, templul lui Venus şi al Romei constituind centrul ceremoniilor, punctul care rezuma toată religia romană.

Astăzi din grandiosul edificiu a mai rămas terasa (stilobatul), o parte din din coloanele de granit ale peristilului şi a absida din cella templului Venus, cu bolta ornată cu casete. Coloanele rămase au fost repuse în picioare de către Benito Mussolini. Cele lipsă au fost înlocuite  cu arbori (molin negru, dafin, merişor). Elementele de marmură au fost recuperate în timp, sau transformate în var. Sub stilobat se vad, dinspre Colosseum, nişte deschideri ce conduc în spaţii subterane.