TRONUL ROMEI - LUCIUS VERUS (LUCIUS AELIUS AURELIUS COMMODUS VERUS)

Ani de viață  130-169 d.Ch.

Ani de domnie  161-169 d.Ch.

S-a născut în anul 130 d.Ch, la Roma, şi era fiul lui Lucius Ceionius Commodus, cel ce fusese ales primul de către Hadrianus ca urmaş la tron şi care fusese ridicat la rangul de caesar. Prin adopţiune, acela a căpătat numele de Aelius Verus.

Istoricul Spartianus l-a prezentat drept un favorit al lui Hadrianus, nu lipsit total de merite, dar marcat de grave lipsuri de caracter. La această alegere, Hadrianus a avut unele opoziţii senatoriale pe care le-a reprimat chiar cu duritate. Soarta a vrut ca noul caesar să moară înaintea lui Hadrianus, iar acesta să fie obligat să-şi aleagă un alt moştenitor.

A doua alegere, care s-a oprit asupra lui Antoninus, a fost o divină inspiraţie a lui Hadrianus pentru binele tronului şi al imperiului. Nu a uitat însă nici pe fiul fostului său favorit, fiu care se numea tot Lucius Ceionius Commodus.

I-a impus lui Antoninus, ca la rândul său, să adopte pe Marcus Annius Verus, nepotul de frate al soţiei sale, Faustina Senior (Maior) şi pe Lucius Ceionius Commodus, fiul lui Aelius Caesar. Primul a primit prin adopţiune numele de Marcus Aurelius Antoninus, iar celălalt numele de Lucius Aelius Commodus.

Intre ei era o diferenţă de vârstă de nouă ani, iar mai târziu s-a conturat şi o mare distanţare în domeniul pregătirii intelectuale şi al comportamentului. La moartea lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius, personalitate deschisă şi îndatoritoare, a asociat la tron, conform promisiunilor înaintașilor, şi pe Lucius. Acesta a primit numele definitiv de Lucius Aelius Aurelius Commodus Verus. Astfel nu s-a produs nici o schimbare juridică sau constituţională, rostul co-regenței fiind numai cela de a se asigura un sprijin reciproc şi o succesiune la putere. Constituţia lui fizică slabă a determinat, probabil, pe Marcus Aurelius, să-şi asigure un sprijin în fratele adoptiv mai tânăr.

Amândoi au purtat titlul de augustus, dar, în fapt, răspunderea conducerii imperiului a fost asumată serios numai de Marcus Aurelius. Cu cei doi apare pentru prima dată colegialitatea imperială, formă de conducere ce va fi mult extinsă în perioadele următoare.

Incă de la început, Lucius Verus s-a mulţumit doar cu sarcina de a conduce operaţii de luptă, deoarece îl ajuta vârsta mai tânără şi constituţia mai robustă.

S-a dovedit, însă, a fi o personalitate slabă, lipsită de energia unui luptător adevărat şi lipsită de iniţiativă. Pe deasupra avea înclinaţii făţişe spre desfrâu şi risipă, fapt ce a făcut ca în cei opt ani cât a domnit alături de Marcus Aurelius, să-i fie acestuia o reală povară, în loc de ajutor.

Trimis în Orient pentru a conduce operaţiunile împotriva parţilor, a făcut numai prezenţă nominală, lăsând pe generalii din subordine să ducă luptele victorioase (162-166 d.Ch.). Tot aşa s-a comportat în campania, din anul 168 d.Ch, îndreptată spre nord, spre Dunăre. Acolo a murit subit, la Altinum, când armata era zguduită puternic de o epidemie de ciumă.



Lucius Verus - Luvru

 Marcus Aurelius a regretat puţin pentru această dispariţie, deoarece co-regentul din ajutor se transformase în povară şi ruşine pentru tron.

Lipsa de personalitate a lui Lucius Verus pare să fi fost legată, prin destin, de schimbarea permanentă a personalităţii sale prin nume. S-a născut cu un nume, l-a schimbat la adopţiune şi apoi la intrarea în co-regentă. In cazul lui istoria numelor purtate este mai cuprinzătoare decât cea a realizărilor, iar ultimul supranume, cel de augustus, a fost prea greu pentru umerii lui și pentru trecerea prin istorie.

           

TRONUL ROMEI - MARCUS AURELIUS (MARCUS AURELIUS ANTONINUS)

Ani de viață 121-180 d.Ch.
Ani de domnie 161-180 d.Ch.

Născut la Roma, la 20 aprilie 121 d.Ch, provenea dintr-o familie stabilită în Spania. Străbunicul său, Annius Verus, originar din Succubo, era de rang pretorian. Bunicul său, Annius Verus, a fost de trei ori consul şi prefect al oraşului, iar din căsătoria cu Rupilia Faustina a avut fiu pe Annius Libo, consul în 128 d.Ch, pe Annius Verus şi pe Annia Galeria Faustina Augusta, cu care s-a căsătorit împăratul Antoninus Pius. Annius Verus, mort de tânăr, pe când era pretor, a fost căsătorit cu Domitia Lucilla. Din căsătoria aceasta s-a născut în villa lor de la muntele Caelius, tânărul Marcus Annius Verus, viitor împărat. El a fost crescut de bunicul său şi din copilărie a câştigat favoarea împăratului Hadrianus, care îl supranumea Verissimus şi i-a decernat onoruri equestre, la şase ani, după care l-a admis în confreeria preoţească, la numai opt ani.

Copilul a fost crescut în preajma şi sub îngrijirea oamenilor celor mai distinşi ai epocii: Fronto, Herod Atticus, Apollonius din Chalcis, Sextus din Cheroneea şi Iunius Rusticus. La doisprezece ani a primit costumul de filozof şi se impunea prin practici aproape ascetice. La cincisprezece ani, a îmbrăcat toga virilă şi a fost logodit cu fiica lui Aelius Caesar, moştenitorul prezumtiv al tronului, apoi numit prefect al Romei, pe timpul sărbătorilor latine. Acest Aelius Caesar a fost primul ales de Hadrianus drept moștenitor, dar decedat înainte de împărat, așa că acesta a trebuit să-și aleagă un alt moștenitor, Cel de al doilea ales a fost viitorul Antoninus Pius.

Hadrianus l-a introdus pe tânărul Marcus în familia dinastică pe care voia să o fondeze. La moartea lui Aelius (fost Lucius Ceionus Commodus), când Hadrianus l-a adoptat pe Antoninus şi l-a făcut „caesar”, a cerut, ca la rândul său, acesta să adopte pe Marcus şi pe tânărul Lucius Ceionus Commodus, fiul defunctului Aelius Caesar (fiu ce s-a numit ulterior Lucius Verus).

Aşa a intrat Marcus în ginta Aurelia şi a primit numele de Marcus Aurelius, în locul de Marcus Annius Verus. A respectat, în acest fel, vechea tradiţie romană de preluarea numelui tatălui adoptiv.

A trebuit să schimbe logodna şi să accepte pe fiica lui Antoninus, verişoara sa, Annia Faustina, cea care fusese înainte promisă lui Lucius Verus. De altfel Marcus Aurelius era nepotul de frate al Faustinei, soţia lui Antoninus şi de aceea era văr cu noua aleasă, Faustina Junior. Unirea nu s-a realizat decât în anul 145 d.Ch. şi s-a arătat, pentru început, fericită. Tânărul prinţ prefera să trăiască la Vilele sale din Lorium şi din Lanuvium.

După ce i s-a născut o fiică, a primit investitura puterii tribuniciene, devenind asociat la domnie (147 d.Ch.). A împărţit greutăţile puterii cu Antoninus de-a lungul a paisprezece ani, iar când acesta a murit (7 martie 161 d.Ch.), el l-a asociat la tron, conform celor stabilite anterior, pe Lucius Ceionus Commodus, care a luat numele de Lucius Aurelius Verus. L-a aşezat pe picior de perfectă egalitate şi astfel, pentru prima dată, au existat simultan doi împăraţi.

Lucius Verus era mai tânăr cu nouă ani, cu fire activă şi destinat de a dirija operaţiunile militare. I s-a dat drept logodnică, pe Annia Lucilla, fiica lui Marcus Aurelius, fapt ce întărea uniunea lor şi încrederea. Lucius Verus a fost trimis să se confrunte cu parţii.

Regele parților, Vologese al III-lea, după ce distrusese o legiune staţionată în Elegeia, a invadat Siria. In acea campanie împotriva parților, armata romană a avut conducător pe Avidius Carsius, guvernatorul Siriei, originar din acea provincie. I-a înfrânt pe parţi, i-a urmărit în Mesopotamia, a incendiat orașul Selencia şi a distrus palatul regal de la Ctesifon, în timp ce, în nord, Statius Priscus cucerea Artaxata şi reinstala pe protejatul roman, Sohaemus, pe tronul Armeniei. Vologese al III-lea s-a văzut nevoit să trateze pacea, cedând Mesopotamia (162-166 d.Ch.). Ambii împăraţi romani Marcus Aurelius și Lucius Verus) au celebrat triumful în anul 166 d.Ch.

Lucius însă, petrecuse timpul campaniei în desfrâu la Laodiceea, Daphne şi Antiohia, în timp ce legaţii conduceau armatele.

Calpurnius Agricola a înăbuşit o mişcare a armatei din Britannia şi a ţinut în ascultare pe insulari, în timp ce Aufidius Victorinus a înfrânt triburile de la Rhin.

La Dunăre s-a strâns o vijelie redutabilă. O foamete şi o ciumă au slăbit populaţia şi armata în momentul când s-a format o ligă a barbarilor de la nord de Dunăre, marcomani, quazi, iazygi, alani, sarmaţi. Aceştia au invadat imperiul, iar războiul a fost unul dintre cele mai grele pentru romani în acea periodă istorică.

In anul 168 d.Ch, cei doi împăraţi romani au trecut Alpii, iar inamicii quazi au cerut pace şi s-au retras dincolo de Dunăre. In anul următor s-a produs o nouă invazie şi s-au concentrat forţele romane la Aquileea, în nordul Mării Adriatice. Ciuma a făcut ravagii şi în armată, iar Lucius Verus a murit subit, în Altinum.

Marcus Aurelius şi-a regretat prea puţin colegul dezmăţat, care îi îngreuna mișcările, dar i-a acordat apoteoza. Apoi a revenit pe Dunăre pentru a conduce războiul contra marcomanilor. A trebuit să concentreze douăsprezece din cele treizeci de legiuni ale imperiului şi să creeze două legiuni noi, înrolând gladiatori, sclavi şi exilaţi. A vândut propriile bijuterii pentru a susţine efortul financiar al războaielor din nord.

Campaniile au fost marcate, alternativ, de succese şi de înfrângeri, marcomanii pătrunzând până la Aquileea. Generalul Pertinax a eliberat Raetia şi Noricum, iar Marcus Aurelius a operat în Pannonia.

Iazygii au fost înfrânţi pe gheaţa Dunării, într-o confruntare rămasă memorabilă prin faptul că romanii s-au folosit de scuturi aşezate pe gheaţă pentru a nu aluneca şi pentru a primi cu stabilitate atacul inamicului călare. In lupta corp la corp, romanii s-au dovedit superiori după ce prăbuşeau inamicii de pe cai.

Marcus Aurelius a invadat teritoriul quarzilor, dar armata romană s-a trezit înconjurată de barbari, fără apă şi alimente. O ploaie providenţială a venit din cer, aducându-le apa necesară, iar inamicilor fulgere. Se spune că această minune s-a produs datorită rugilor, către Dumnezeu, ale soldaţilor unei legiuni formate în majoritate de creştini. Aceasta este o variantă târzie a descrierii evenimentelor, concepută de creștini. După acea bătălie, Marcus Aurelius a denumit acea legiune, Fulminaus, în amintirea acelor fulgere şi a acelei minuni cereşti ce a adus ploaia tocmai la timp.

Ulterior, miracolul a fost atribuit lui Jupiter Pluvius, după cum arată un basorelief de pe coloana sa de la Roma (asemănătoare cu cea a lui Traianus).

Succesele militare au fost întrerupte de revolta lui Avidius Cassius, în Orient. Acela era guvernatorul Siriei şi comandantul armatelor din acea parte a imperiului.

Avidius Cassius era un general şi un om de toată isprava cu calităţi deosebite de conducător, dar care avea o origine obscură. Tatăl său ajunsese la funcţia de prefect al Egiptului şi activase ca unul din secretarii lui Hadrianus. In mod oficial, marele general răsculat și uzurpator îi reproşa lui Marcus Aurelius excesiva indulgenţă faţă de un personal cu greşeli şi dezinteresul filozofic faţă de abuzuri.

Avidius, care şi-a luat titlul de Augustus, s-a trezit victima unei erori. Eroarea s-a datorat numai Faustinei Junior, soţia lui Marcus Aurelius, care l-a informat greşit. Faustina se aştepta ca soţul ei bolnăvicios să se stingă în orice zi care trecea, deoarece ajunsese la o vârstă înaintată şi se arătase debil încă din tinereţe. Teama ca nu cumva să-i scape puterea din mâini atâta timp cât fiul său, Commodus, era prea tânăr şi nu prea sclipitor, a determinat-o să trădeze interesele imperiale. L-a sfătuit, în taină, pe Avidius Cassius să fie oricând gata de luptă dacă s-ar întâmpla ceva cu soţul ei, să o ia pe ea de soţie şi să ajungă astfel la puterea supremă.

Prin acest comportament mizerabil, Faustina Junior călca pe urmele dezmățate ale mamei sale, Faustina Maior, soția fostului împărat Antoninus Pius.

Denarius - Marcus Aurelius

Vestea ca Marcus Aurelius ar fi murit, veste falsă, a ajuns la urechile lui Avidius Cassius. Fără să mai aştepte confirmarea ştirilor şi-a dat în vileag intenţiile şi a pornit spre metropolă.

Pe de altă parte, Marcus Aurelius, la aflarea veştii, a încheiat unele tratate de încetarea ostilităţilor cu reprezentanţii triburilor inamice, tratate care n-au fost în dezavantajul romanilor, dar nici nu înlăturau definitiv pericolul. Tratativele s-au purtat cu fiecare populaţie în parte, cu condiţii de pace diferite acordate de romani. Mulţi au primit voie să se stabilească și să primească pământuri în Dacia, ca teritoriu roman. Totodată împăratul şi-a chemat alături fiul, pe Commodus, care avea numai cincisprezece ani (născut la 161 d.Ch.) şi căruia i-a atribuit toga virilă.

Avidius Cassius a fost oprit din drum de rezistenţa guvernatorilor Cappadociei şi Bithyniei, iar apoi a fost trădat şi omorât de subalternii săi.

Marcus Aurelius, prin bunătatea sa proverbială şi filozofică, a iertat pe toţi complicii ştiuţi, iar corespondenţa capturată de la diverşi conspiratori a ars-o pentru a nu fi nevoit să bănuiască şi să pedepsească pe viitor.

S-a reîntors la Roma (175 d.Ch.) unde a asociat la domnie pe fiul său, Commodus, după care a plecat spre Orient împreună cu el şi cu Faustina. Probabil că nu a vrut să lase în spate, nesupravegheată, pe necinstita Faustina. Pe parcurs a iertat toate populaţiile care se uniseră cu conspiratorul. Nu dorea răzbunare şi nici nu dorea vărsare de sânge, pentru care avea oroare. Nici gladiatorilor nu le îngăduia să lupte cu săbii ascuţite ci cu arme nepericuloase, cu laturile și vârfurile rotunjite.

Faustina a murit pe drumul spre Orient, la Halala (mai târziu Faustinopolis), la picioarele munţilor Taurus şi a primit apoteoza din partea senatului, la cererea lui Marcus Aurelius. Moartea Faustinei l-a îndurerat nespus pe acest suflet mare şi iertător. Despre moravurile uşoare ale Faustinei se spuneau multe, dar el n-a vrut să ştie nimic. Poate că a cunoscut chiar conspiraţia ei cu Avidius Cassius, dar ticăloşia nu-l putea abate de la bunătatea şi curăţenia lui sufletească.

După moartea Faustinei, a vizitat Siria şi Egiptul şi a revenit la Roma (171 d.Ch.), după ce a inspectat şcoli, a vizitat temple și a mers la Atena unde s-a iniţiat în misterele de la Eleustis. In amintirea mult iubitei Faustina a înjghebat noi fundaţii alimentare pentru fete sărace (puella Faustinianae), iar cu ocazia căsătoriei lui Commodus a oferit poporului mari plăceri, prin serbări fastuoase.

Războiul a reizbucnit în nord. Generalul Pertinax comanda în Dacia, iar cei doi fraţi Quintilius pe Dunărea mijlocie. Cu toate că aceştia se dovediseră înzestraţi cu prudenţă şi curaj, nu au putut termina cu bine războiul şi a fost necesară prezenţa împăraţilor la frontiere. Marcus Aurelius şi Commodus au plecat pe teatrul de luptă.

Prima dată războiul din nord se încheiase în 175 d.Ch, după tentativa de uzurpare pusă la cale de Avidius Cassius. La Roma s-a celebrat ulterior un dublu triumf, cel al lui Marcus Aurelius, în noiembrie 176 d.Ch, şi cel nemeritat al lui Commodus, în decembrie 178 d.Ch. Prin acele triumfuri se punea capăt unor campanii care duraseră, cu mici întreruperi, nouă ani.

Dar, în 177 d.Ch., ostilităţile au reînceput. Marcomanii şi quazii au pretextat atacul, drept revoltă împotriva abuzurilor de putere al trupelor romane. Noul război avea să se prelungească timp de trei ani, până la moartea împăratului, în 180 d.Ch. Marcus Aurelius şi Commodus s-au dus pe frontieră la sfârşitul anului 178 d.Ch.

După victorii strălucitoare, împăratul a fost atins de o boală (probabil ciumă), care i-a adus moartea, la 17 martie 180 d.Ch, la Vindobona (Viena). Unii autori antici aruncă o umbră de bănuială asupra morţii sale, presupunând că a fost otrăvit de către medicii care doreau să intre în graţiile lui Commodus.

Inainte de moarte, Marcus Aurelius l-a recomandat trupelor pe Commodus, fără a lăsa nici-o umbră de bănuială. A trebuit să spună tribunalului care îi cerea cuvântul de ordine, următoarea formulă: „Du-te spre soare răsare; eu mă apropii de apusul meu”.

După moarte i s-au adus numeroase cinstiri, iar spre amintire, în incinta senatului, i s-a ridicat o statuie de aur.

Inzestrat cu delicateţe, cinste şi cu toate celelalte virtuţi ale unui om superior, s-a dovedit, pe parcursul întregii domnii, cel mai bun şi iertător bărbat care a deţinut cândva vrea-o funcţie de stat, în imperiu. Din nefericire, starea  fizică, puterea trupească, nu-i îngăduiau multe ocupaţii bărbăteşti A învins chiar această scădere trupescă, reușind să ajungă de la o mare slăbiciune, spre o mare desfăşurare de forţă. Soarta i-a hărăzit multe campanii militare cu grele tratative şi mult zbucium, situații ce erau pe măsura unui bărbat cu dorinţe războinice, dar pe care el nu le dorea.

Toată viaţa şi-a aureolat-o cu binefacere şi virtute, calități cărora le-a închinat un templu pe Capitoliu, templu denumit Aequanimitas, apelativ cu totul aparte.

Inaltele calităţi morale, lipsa de prefăcătorie, precum şi educaţia excepţională, mai ales în filozofie şi retorică, i-au asigurat o poziţie unică în galeria împăraţilor romani, o înaltă poziţie umană şi intelectuală, ca simbol al unei civilizaţii.

Deşi în tinereţe s-a arătat viguros ca orice tânăr, ulterior, în cursul vieţii, sănătatea i-a fost şubredă, având de suferit multe neajunsuri, mai ales pe perioada domniei. Tocmai din această cauză a stârnit şi încă poate stârni admiraţie, pentru că a ştiut, prin propriile puteri, să se descurce în situaţii din cele mai grele. S-a confruntat cu probleme multiple militare, politice, sociale şi de administraţie, reuşind să menţină şi să întărească unitatea şi prestigiul imperiului.

Un lucru sigur poate fi trecut la capitolul lipsei sale de noroc. După ce şi-a crescut şi instruit fiul cum nu se poate mai bine, a fost profund dezamăgit în speranţele ce şi le pusese în el. Prin acest fiu istoria imperiului „a decăzut de la epoca unei domnii de aur la aceea a unei domnii de fier şi de rugină”.



Aureus - Marcus Aurelius

 Făcând abstracţie de meritele şi muncile politico-militare şi administrative, trebuie admis că Marcus Aurelius s-a distins ca o personalitate dintre cele mai eminente şi mai simpatice ale istoriei.

Marcus Aurelius, filozoful, rămâne împreună cu Musonius, Rufus şi Epictet, unul dintre cei mai admirabili reprezentanţi ai şcolii stoice. Cartea sa Cugetări, un fel de examen de conştiinţă, pe care a scris-o în fiecare seară, în timpul grelei campanii împotriva marcomanilor, împreună cu Imitaţia lui Iisus Christos, la care se gândea adesea, sunt unele dintre cele mai frumoase cărţi pe care le posedă umanitatea.

Marcus Aurelius a rămas fidel spiritului şi literei stoicismului şi, în acelaşi timp, a îndulcit în bine unele principii, animându-l de un spirit nou şi pătrunzându-l cu o tandreţe şi o bunătate necunoscută până la el. Prin unele teze se apropie de Platon. Recunoscând importanţa legitimă a logicii şi a fizicii, el considera religia şi morala ca fiind părţile esenţiale ale filozofiei.

El considera viaţa o umbră, un vis, şi cu importanţă puţină, chiar dacă durează numai trei ani sau trei vieţi omeneşti. Singurul lucru care merită consideraţie este ordinea stabilită în univers de către Providenţă. Lumea este animată de un spirit divin, totul, în detaliu sau în ansamblu, tinde către un singur scop, care este binele. Răul nu este decât o aparenţă, o condiţie a binelui.

Acesta era principiul filozofic al lui Marcus Aurelius, ideea care revine fără încetare sub o sută de forme diferite în cartea sa. Nimic din viaţa lui atât de agitată şi atât de dureroasă nu l-a putut îndepărta de această tentă optimistă a gândirii. Răzbate principiul unei resemnări pioase, care l-a caracterizat. Aprecia că nu este soartă mai crudă în viaţa unui om bun, decât imposibilitatea de a fi virtuos şi că vine ora morţii, când trebuie părăsită viaţa ca o măslină care cade şi părăseşte arborele care a purtat-o.

A avut o convingere fermă privind bunătatea lui Jupiter, care se arată peste tot unde este credinţă şi în oracole, unde demonii familiali au rolul să ne apere şi să vegheze asupra noastră.

Este aici o deturnare a lucrurilor exterioare spre consultarea geniului interior, care este cea mai bună parte a omului, om care poate ajunge la virtute şi se poate pregăti pentru să reintre după moarte în sânul divinităţii.

Nu se pot aprecia frumoasele consecinţe pe care le-a produs Marcus Aurelius în principiile asupra fraternităţii oamenilor, asupra ataşamentului de divinitate, asupra respectului şi smereniei, asupra compătimirii care trebuie să  ne-o inspire răutăţile comise din ignoranţă, asupra iubirii care trebuie să unească toţi cetăţenii patriei, patrie care se numeşte oraşul lui Jupiter.

Marcus Aurelius a onorat imperiul şi tronul cu priceperea şi efortul său în muncă şi luptă, dar mai ales prin strălucirea spiritului ce a reprezentat, cu adevărat, culmea unei civilizaţii, puterea şi cultura în aceeaşi întrupare.

TRONUL ROMEI - ANTONINUS PIUS (TITUS AELIUS HADRIANUS ANTONINUS PIUS)

Ani de ciață  86-161 d.Ch.
Ani de domnie  138-161 d.Ch.
Fiu adoptiv al lui Hadrianus, Antoninus Pius s-a născut pe 19 septembrie 86 d.Ch, la Lanuvium, mic orăşel de ţară, la nouăsprezece mile de Roma, pe via Appia. A purtat barbă ca şi înaintaşul său, urcând pe tron la 52 de ani.

Familiei căreia îi aparţinea, o ramură a marei ginte Aurelia, era originară din Nemansus (Nimes - Franţa) din Galia Narbonensis. Oraşul s-a mândrit cu împăratul care a trăit pentru a aduce lumii romane epoca cea mai bună şi cea mai fericită.

Antoninus şi-a petrecut copilăria și tinerețea într-un alt orăşel din câmpia romană, la Lorium. Aici a crescut sub ochii bunicului din partea tatălui, T. Aurelius Fulvius, vechi consul şi prefect al oraşului şi ai bunicului din partea mamei, Arrius Antoninus, deasemeni personaj consular. Mama sa, Arria Fadilla şi-a pierdut soţul, Aurelius Fulvius, când Antoninus era încă copil şi s-a remăritat cu un consul bătrân, Julius Lupus.

Aşa s-a făcut că viitorul împărat, care aparţinea unei familii distinse, dar în care nimic nu făcea să se prevadă gloria, a crescut departe de Roma, în mijlocul alor săi. Datorită acestei educaţii a purtat cu el două sentimente cărora le-a rămas totdeauna fidel, dragostea de viaţă la ţară şi dragostea de familie.

Antoninus a fost bogat, datorită numeroaselor moşteniri primite. Deţinea mari proprietăţi agricole, probabil în Etruria, pe care le exploata el însuşi. Aristocrat de ţară, rezida mult la proprietăţi şi încuraja agricultura din jurul lui, acordând împrumuturi fermierilor cu numai 4% dobândă. Bogăţia lui nu era constituită numai din bogăţii funciare, ea era completată, în mare parte, de activităţi industriale. Avea imense cărămidării care foloseau forţe de muncă liberă şi sclavi, aşa cum se poate constata studiind ştampilele imprimate în cărămizile ieşite din cuptoarele sale.

In jurul anului 112 d.Ch, la 25-26 de ani s-a căsătorit cu fiica unui senator, Marcus Annius Verus. Aceasta se numea Faustina şi a avut cu ea patru copii, doi băieţi şi două fete. Numele ei complet era Annia Galeria Faustina şi pentru a fi deosebită de fiica ei, cu acelaşi nume, a primit epitetul de senior. Nu o caracteriza modestia, astfel că la preluarea tronului de către soţul său, a cerut senatului titlul de Augusta. A murit curând după acest eveniment, în anul 141 d.Ch. Atunci i s-au decernat onoruri de apoteoză imperială. Antoninus i-a ridicat un templu în Forum Romanum, templu la care a fost asociat și el după moarte (Trmplul lui Antoninus și ak Faustinei).

In Historia Augusta, Spartianus arată că se vorbea mult de Faustina din cauza unui mare libertinaj, dar că Antoninus reţinea toate nemulțumirile în suflet, suferind în tăcere.

Cel mai cunoscut dintre copii cuplului a fost Faustina cea Tânără (Annia Faustina Junior), căsătorită de tatăl său, în 145 d.Ch, cu Marcus Aurelius, văr şi frate adoptiv. Anterior fusese logodită de împăratul Hadrianus cu viitorul împărat Lucius Verus, dar logodna a fost anulată.

Ridicat dintr-o familie consulară, viitorul împărat Antoninus, a urmat cariera normală a fiilor de senatori, trecând treptat prin demnitățile de questor, pretor şi consul, în 120 d.Ch. S-a remarcat în primele două funcţii prin somptuozitatea jocurilor de arenă pe care le-a oferit poporului. Hadrianus l-a remarcat și l-a desemnat imediat după consulat pentru a sta în fruntea unuia dintre cele patru resorturi judiciare pe care le crease în Italia. Probabil că şi-a exercitat funcţia atribuită, de judecător administrativ, în Etruria sau Umbria. După aceea a devenit proconsul al provinciei Asia, pentru perioada 130 - 135 d.Ch. Inainte de a pleca la post şi-a pierdut cea de a doua fiică, Aurellia Fadilla, deja măritată. Pe timpul guvernării Asiei, Antoninus a făcut proba unor deosebite virtuţi şi calităţi de om şi de administrator, fiind capabil să întreacă reputaţia acumulată de bunicul său dinspre mamă, Arrius Antoninus, fost guvernator al Asiei, în epoca Flavienilor.

Când s-a întors la Roma, Hadrianus l-a chemat alături de el şi l-a introdus în consiliul imperial, un fel de consiliu de stat sau consiliu privat, în care se dezbăteau toate afacerile imperiului.

Noul consilier s-a distins prin asiduitate şi liberalism. Această funcţie l-a ajutat pe Hadrianus de a-l cunoaşte şi de a-l aprecia, iar când s-a gândit să caute un nou succesor (Aelius Verus murise, iar moştenitor natural nu avea) s-a oprit asupra lui Antoninus, care nu făcuse nimic special pentru a intra în grațiile împăratului. Trecutul său, calităţile de administrator şi cele personale, au pledat singure pentru el.

A primit desemnarea de moştenitor al tronului, la 25 februarie 138 d.Ch, fiind obligat totodată să adopte, la rândul său, pe Marcus Annius Verus (viitorul Marcus Aurelius) şi Lucius Verus (fiul celui care fusese desemnat primul ca moștenitor, dar care decedase). Cei doi urmau a domni simultan, după moartea lui Antoninus.

Cu ocazia adopţiei şi-a schimbat numele de familie şi supranumele, luând pe cel al tatălui adoptiv, astfel că a devenit Titus Aelius Hadrianus Antoninus.

Au trecut patru luni şi jumătate până a murit Hadrianus, la 10 iulie 138 d.Ch, zi în care a devenit împărat la cincizeci şi doi de ani.

S-a comportat cu deosebită moderaţie în exercitarea puterii absolute, a dat domniei un caracter patriarhal, a dezvoltat instituţiile domniilor precedente, în special reformele importante ale lui Hadrianus, a fost loial faţă de senat şi i-a redat un spor de importanță în viaţa politică. Trăsăturile generoase care i-au caracterizat toată domnia pe parcursul a douăzeci şi trei de ani.

Antoninus a realizat, în aplauzele întregii lumi romane, acordul între două poziţii ce păreau că se exclud în mod mutual, principatul şi libertatea. Urmaşul său, Marcus Aurelius, spunea în „Cugetări”: „Ceea ce am văzut la tatăl meu, blândeţe unită cu o riguroasă inflexibilitate în judecăţile rezultate după o natură chibzuită, dispreţul pentru gloria deşartă ce o conferă pretinsele onoruri, dragostea de muncă şi perseverenţă, sârguinţa de a-i asculta pe cei ce dorea să aducă sfaturi de utilitate publică… În deliberări nu neglija nici o cercetare şi arăta toată răbdarea posibilă şi nu se lua după primele aparenţe… El a vegheat fără încetare la conservarea resurselor necesare prosperităţii statului. In a economisi cheltuielile ocazionate de sărbători, nu găsea că este rău şi a le cenzura nu este o zgârcenie…”

Antoninus a lăsat un tezaur uriaş. „El adapta totdeauna conduita după exemplul strămoşilor noştri; totodată nu ezita să-şi etaleze fidelitatea pentru tradiţiile antice… Era în totul o conduită a unui om care are în vedere datoria ce îi este impusă…” „Lucrez totdeauna ca un discipol al lui Antoninus ”, zicea Marcus Aurelius în alt pasaj al lucrării sale. „Aminteşte-ţi constanţa sa în îndeplinirea prescripţiilor dreptăţii… fineţea sa extremă, dispreţul său pentru gloria vană, aplicaţia sa pentru pătrunderea sensului lucrărilor”.

Cu Antoninus, înţelepciunea şi dreptatea erau aşezate pe tron. Noul împărat avea toate virtuţile morale ale antichităţii austere. Roma întreagă saluta în el un nou Numa Pompilius, iar senatul s-a făcut interpretul sentimentelor de admiraţie şi de respect ale întregului imperiu, decernându-i supranumele de Pius (cel Pios), ceea ce însemna, în limba latină, recunoaşterea virtuţii şi onestităţii sub care a intrat în posteritate.

Virtuţile personale ale lui Antoninus şi prosperitatea generală pe care o cunoștea imperiul în acea epocă, a făcut ca să se aprecieze că „dacă secolul lui Augustus a fost secolul de aur al imperiului, domnia lui Antoninus Pius a fost partea cea mai frumoasă şi fericită a acelor timpuri”.

Acel timp fericit a fost, în mare parte, rezultatul păcii aproape neîntrerupte de care s-a bucurat imperiul. Acei douăzeci şi trei de ani au reprezentat apogeul acelei Pax romana cu care romanii se mândreau de secole. Antoninus spunea că doreşte mai mult să ajute un cetăţean decât să ucidă o mie de inamici.

Cu toată pacea generală, legiunile imperiale au mărşăluit, în diverse reprize, contra popoarelor barbare de la frontiere, sau pentru reprimarea unor revolte locale. Istoricii vorbesc de răzvrătiri în Germania, în Dacia, la iudei, în Ahaia şi în Egipt.

In Britannia, legatul Lollinus Urbicus a întreprins o expediţie împotriva brigantilor situaţi la hotarele Britanniei (Anglia) şi ale Calcedoniei (Scoţia), iar după succesele militare, a construit, pentru a-i ţine la respect, un mare sistem de fortificaţii.

S-a numit Vallum Pii şi a fost o linie fortificată, executată mai la nord de „Vallum Hadriani”. Avea o lungime de 40 de mile romane, adică circa 60 de kilometri. La el au lucrat trei legiuni cantonate în Britannia, legiunea II-a Augusta, a VI-a Victrix şi a XX-a Valeria Victrix şi numeroase cohorte auxiliare. Reprezenta o linie fortificată menită să apere zidul lui Hadrianus. Impăraţii care au urmat lui Antoninus, au renunţat de a face un pas înainte pentru a proteja „Vallum Pii” şi au preferat să concentreze toată apărarea Britanniei pe linia lui Hadrianus.

Fortificaţiile britanice din timpul lui Antoninus se întindeau pe toată lăţimea istmului cel mai restrâns al insulei, care se întindea de la golful Bodotria, la est (astăzi golful Forth), la golful Glota, la vest (azi golful Clyde). Traseul este valului este mărginit azi la capete de două oraşe scoţiene, Edinburgh şi Glasgow.

„Vallum Pii” avea la nord un şanţ de 12 metri lat şi 6 metri adânc. Avea baza de 7-8 metri şi coama lată de 6 metri. Era construit în tehnica „opus incertum”, expresie tehnică romană care cuprindea toate sortimentele de materiale, de la  pietre, la pământ înierbat. Valul urmărea conturul reliefului şi avea, spre sud, adică spre provincia romană, încă un şanţ. Valul era dotat din loc în loc cu posturi fortificate şi turnuri. Sus apărea un parapet, iar spre sud era amenajat un drum de rond lat de circa 6 de metri. Mai la sud exista un sistem de forturi distanţate, unde cantonau trupele de pază şi intervenţie.

Pe frontiera Numidiei au fost reprimate câteva atacuri ale triburilor sălbatice africane, iar în Orient, parţii visau să cotropească imperiul. Antoninus nu simţea dorinţa călătoriilor asemănător predecesorului său. Considera că o călătorie a unui primceps era totdeauna o grea povară pentru provincii. Totuși nu a ezitat să ajungă la frontiera Siriei, unde a reuşit să îndepărteze orice pericol. Parţii nu au mai reluat atacurile, decât după moartea lui Antoninus.

Domnia sa, care n-a avut strălucirea militară a lui Traianus, a menţinut şi a impus respectul numelui de roman. Quazii, pe malurile Dunării, şi armenii în Orient, primeau regi cu aprobarea lui Antoninus. Grecii din coloniile Pontului Euxin au fost protejaţi împotriva incursiunilor sciţilor.

O prosperitate fără precedent şi fără teama zilei de mâine, domnea în toate provinciile. Toţi agenţii financiari ai împăratului au primit ordin să perceapă impozitele în limita strict legală.

Antoninus a primit voluntari, a proscris delatorii, a ascultat plângerile provinciilor contra abuzurilor, iar cei ce s-au făcut vinovaţi au fost destituiţi şi obligaţi la restituirea celor agonisite ilicit. Ţinea în funcție timp îndelungat pe funcţionarii provinciali, dacă îi dădeau satisfacţie.

Antoninus acorda atenția și vigilența unui tată de familie tuturor treburilor de administraţie şi generale ale statului. Toţi care aveau ceva să-i spună, erau obligați să o facă direct, fără intermediari.

A locuit în palatul imperial de pe Palatin, vechea reşedinţă a lui Tiberius.

Impăratul care nu făcea nici o cheltuială inutilă, care a suprimat o mulţime de funcţionari care nu foloseau la nimic, care redusese bogăţia modului de viaţă la curtea imperială la o simplitate egală cu a supuşilor, nu se gândea să facă economii când era vorba de binele supuşilor sau de prosperitatea statului.

Oamenii de litere au primit protecţia imperială şi totodată un tratament cu onoruri municipale. Retorul Nerod Atticus şi retorul latin Cornelius Fronto, maeştrii lui Marcus Aurelius, au ajuns amândoi la demnitatea de consuli, în 143 d.Ch.

Impăratul a făcut numeroase donaţii băneşti oraşelor provinciale pentru a le ajuta în lucrările lor edilitare. Cutremure de pământ teribile au făcut ravagii în ţinuturile Liciei, Cariei, în insulele Mitylene, Cos şi Rodos. In particular, oraşul Rodos a fost în totalitate ruinat. Antoninus a distribuit peste tot ajutoare şi a ajutat să se reconstruiască cu măreţie toate oraşele distruse.

La Roma a terminat Mausoleul lui Hadrianus, care urma să fie şi mormântul său. A terminat și decorația interioară a dublului templu al zeițelor Venus și Roma. Pe calea sacră, în Forum Romanum, a ridicat magnificul templu corintian în onoarea soţiei sale, Faustina Senior, moartă în 141 d.Ch. şi în care i s-a rezervat un cult, după moarte. Templul a primit numele lui „ Antoninus şi al Faustinei”. Se mai păstrează şi astăzi, un grup de zece coloane înalte de 17 metri, de marmură cipolin, purtătoare a unei frize în marmură de Paros, ornată cu grifoni, ghirlande și instrumente de sacrificiu. Coloanele sunt astăzi, printre cele mai magnifice din Forum Romanum și incluse unei biserici.

La Terracina a readâncit portul și a reconstruit cheiurile şi debarcaderele. La Alexandria, a dispus repararea celebrului far, dându-i-se putere să mai reziste un mileniu.

Această domnie a fost una dintre cele mai fecunde pentru treburile publice. Toate provinciile s-au îmbogățit cu monumente din această domnie.

Antoninus s-a remarcat şi prin viaţa legislativă. Digestele cuprind un mare număr de prevederi şi hotărâri semnate chiar de el şi elaborate de numeroşi jurişti, Vindius Verus, Salvius Valens, Volusius, Maecianus, etc, acte pe care le-a introdus în consiliul imperial. Toate dispoziţiile legislative ale lui Antoninus poartă anumite îmbunătăţiri care îl caracterizează, toate au fost elaborate de calea umanităţii şi echităţii. S/a ocupat și de protecţia sclavilor: proprietarul care maltrata un sclav, trebuia să-l vândă; dacă îl omora, fapta era asimilată drept crimă şi ca atare pedepsită cu exilul sau cu moartea, după poziţia socială a făptaşului. La fel a privit protecţia femeii şi a copilului: femeia nu putea fi urmărită pentru adulter de către soţ, dacă acesta se făcea el însuşi vinovat de infidelitate conjugală. Adopţiunea era totdeauna condiţionată de binele adoptatului. Este vorba de instituţia celebră „Quarte Antoninus” foarte cunoscută în dreptul roman. Noi fundaţii caritabile s-au constituit pentru tinerele fete sărace, pe care împăratul le numea Tinerele Faustiniene, în memoria soţiei sale.

A arătat mare ataşament religiei tradiționale romane, restaurând cu grijă toate cultele. Pentru aceasta, senatul i-a ridicat un monument „ob insignem erga coerimonias publicas curam ac religionem”.

Antoninus nu a practicat o credinţă superstiţioasă sau habotnică, arătând creştinilor toleranţă. Acestui împărat i-a dedicat, Sfântul Justin, Apologia sa. Celebrul martiriu al Sfântului Polycarp, episcop de Smirna şi al tovarăşilor săi, a fost un incident izolat şi străin de împărat. Analiştii străini recunosc că în acea epocă Biserica a cunoscut pacea, reculegându-se înaintea asaltului căruia a trebuit să-i facă față sub domniile următoare.

In rezumat, acest principe bun, uman, filantrop, excelent administrator, sub care lumea antică a cunoscut cea mai mare linişte şi cea mai mare prosperitate, merita respectul tuturor şi a dat numele său unei dinastii de împăraţi excelenţi, celor de la Nerva până la Commodus, care au fost cunoscuţi ca formând Dinastia Antoninilor, deşi nu s-au aflat în legături de rudenie.

Strălucirea literaturii a continuat și a văzut ridicându-se pe Fronto, Aulus-Gellus, Apuleus, Appianus, Pausanias, Lucianus, Ptolemeus etc. Juristul Gaius aparţine tot acestei epoci.

Impăratul a păstrat totdeauna o pasiune foarte vie pentru viaţa la ţară, una din marile lui bucurii fiind să părăsească Palatinul pentru a merge să trăiască într-o casă de a sa, din apropierea capitalei, unde îi plăcea să facă exerciţii fizice, să vâneze, să pescuiască cu undiţa, să culeagă via împreună cu moştenitorii adoptivi, Marcus Aurelius şi Lucius Verus, şi cu intimii pe care îi invita să împartă plăcerile campestre.

Intr-o casă plăcută lui, la Lorium, aceeaşi casă unde şi-a petrecut copilăria, şi-a dat şi ultimul suspin, în luna martie 161 d.Ch, la şaptezeci şi cinci de ani, după douăzeci şi trei de ani de domnie (7 martie 161 d.Ch.).

La moartea sa, senatul, cu care totdeauna a trăit într-o deplină armonie, cu excepţia a două-trei tentative de conspiraţie, i-a decernat toate onorurile, toată recunoştinţa de care putea dispune şi l-a aşezat în rândul zeilor. I-a consacrat un colegiu special de preoţi şi i-a ridicat în Câmpul lui Marte o coloană de granit. Aceasta avea, cu statuia din vârf, o înălţime de circa 23 metri. Fusul principal era executat din granit roşu de Egipt. A stat ascunsă sub dărâmături până în 1703, când, fiind scoasă la iveală, a fost împărţită în bucăţi. Din monument a mai rămas soclul care se păstrat un timp în grădina „Pigna” de la Vatican, iar acum la intrarea în pinacotecă. Soclul de secţiune pătrată, are pe trei feţe basoreliefuri destinate să perpetueze amintirea apoteozei lui Antoninus. Cea de a patra faţă a soclului poartă inscripţionată dedicaţia: „Divinului Antoninus Augustus Pius, Antoninus Augustus şi Verus Augustus, fii săi”.

Din căsătoria cu Faustina, Antoninus a avut doi fii care au murit la vârstă mică şi două fiice, Aurelia Fadilla, moartă în tinereţe şi Faustina cea Tânără (Junior), care a devenit împărăteasă alături de Marcus Aurelius.

Antoninus nu s-a mai recăsătorit după moartea Faustinei, dar, conform obiceiului roman, şi-a alăturat o concubină, Galeria Lysistrata, veche libertă a împărătesei. După el imperiul a revenit ginerelui său şi în acelaşi timp, fiu adoptiv, Marcus Aurelius, pentru care a avut totdeauna un mare ataşament. Acela i-a menţinut cu pioșenie cultul ce şi-l conservase, Antoninus, din timpul vieţii.

Odată cu dispariţia lui Antoninus, Imperiul Roman suferea o pierdere inegalabilă.

Numele generic de Dinastie a Antoninilor, dat de istorici,  desemnează o serie de şapte împăraţi care s-au succedat la tronul Romei între 96 d.Ch - 192 d.Ch. şi sub care antichitatea romană a cunoscut epoca de aur, iar civilizația antică epoca cea mai fericită. Aceşti şapte principi au fost: Nerva (96-98), Traianus (98-117), Hadrianus (117-138), Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180), Lucius Verus, co-împărat (161-169), Commodus (180-192). Cu toate că tuturor li s-a atribuit acest nume comun de Antoninus, ei au aparţinut unor familii deosebite, cu excepţia urmaşilor lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi Commodus. Li s-a dat tuturor numele aceluia care a fost cel mai bun dintre ei, care s-a apropiat cel mai mult de perfecţiune şi care a dat lumii cea mai mare comoară de bunătate, Antoninus Pius. Cum Antoninus era fiul adoptiv al lui Hadrianus, nepotul adoptiv al lui Traianus şi strănepotul adoptiv al lui Nerva, s-a da ascendenţilor numele ilustru al acestuia. Urmaşii Marcus Aurelius, Lucius Verus şi Commodus au moştenit numele în mod natural. Numele de Antonini este uzitat de curând în istorie, desemnând împăraţii, de la Nerva la Commodus. In antichitate însă, acest nume sau supranume, de Antoninus, a aparţinut numai lui Antoninus Pius, lui Marcus Aurelius Antoninus, lui Lucius Verus Antoninus, lui Commodus Antoninus, lui Caracalla Antoninus, lui Geta Antoninus, lui Diadumenianus Antoninus (fiul lui Macrinus), lui Elagabal Antoninus, care a fost ultimul ce a purtat acest supranume, lăsând la o parte pe primii doi Gordieni care n-au făcut decât să treacă pe tron şi care au luat acest nume celebru.

Antoninus Pius - Ermitaj - Sankt Petersburg

Numele glorios de Antoninus, ilustrat de Antoninus Pius şi de Marcus Aurelius a aparţinut şi unor împăraţi care nu aveau nici un drept să-l poarte pentru că nu erau urmaşi adoptivi ai lui Antoninus Pius sau pentru că au indignat, prin scandaloasa lor viaţă privată şi prin tiranie. Chiar urmaşii apropiaţi, Lucius Verus şi Commodus au dezonorat şi murdărit acest nume respectat.

Numai Antoninilor valoroși lumea romană le-a rămas recunoscătoare, pentru că măreția și calitățile lor au umbrit lipsa de valoare a celorlalți împărați nedemni ce au purtat supranumele de Antoninus.