ROMA V - PIAZZA NAVONA

Aici, în fostul Câmp al lui Marte, străinul poate să aibă contact foarte apropiat cu spiritul Oraşului Etern şi să perceapă o singură imagine cu foarte multe faţete.

Vizitând Roma în anul 7 e.A., Strabon, marele geograf al antichităţii, şi-a afirmat admiraţia pentru această parte plină de verdeaţă a oraşului, parte care abia începea a fi locuită şi acoperită de monumente religioase şi civile. Aici a construit Domitianus (81-96 e.N.) un mare stadion şi un Odeon, în care se dădeau spectacole poetice şi muzicale. Odeonul s-a aflat la circa 50 de metri de sud de stadion, acolo unde există astăzi Palazzo Massimo şi Piazza di San Pantaleo, ambele adiacente la Via Corso Vittorio Emanuele II.

Cu excepţia stadionului lui Domitianus a cărui suprafaţă alungită s-a păstrat prin Piaţa Navona, în perimetrul său nu a mai rămas nimic din Roma antică. Totul a fost înghiţit sub clădirile mai vechi, sau mai noi, dar toate atinse de patina vremurilor trecute. Clădirile care înconjoară piaţa sunt toate suprapuse peste vechile gradene ale stadionului. Prin sec. al 15-lea o inundaţie a Tibrului a transformat fostul stadion într-un lac pe care s-au plimbat bărcile. Parcurgând străduţele care se întrepătrund ca o adevărată dantelă între Piazza Navona şi Tibru, la apus, vizitatorul este transpus în timpurile de splendoare papală în inima Romei Renaşterii.

De la începutul sec. al 16-lea, cardinalii, ambasadorii, funcţionarii pontificali, bancherii şi curtezanelr bogate şi-au stabilit împrejur reşedinţe invidiate, atrăgând librari, gravori, croitori, pantofari şi miniaturişti. Toţi cei ce ofereau servicii s-au înghesuit cât mai aproape de Piazza Navona şi de piazza di Pasquino din apropiere. Chiar şi astăzi zona a rămas plină de artizani.

Jalonat de palate din sec. 15 şi 16, itinerariul prin acest cartier oferă frumoase surprize celor curioşi să pătrundă în curţile interioare. In spatele faţadelor cu trăsături austere, străpunse de ferestre rectangulare cu frontoane riguroase, Renaşterea a lăsat adesea fermecătoare loggii cu coloane, cornişe cu motive antice, a lăsat porţi cu blazoane decorate şi pereţi vopsiţi în nuanţe de gri, cu frize şi medalioane.

Departe de circulaţia auto, Piazza Navona oferă spectacolul unei sărbători permanente într-un decor plin cu vânzători de baloane, cu caricaturişti ce-şi imortalizează clientul dintr-o mică serie de tuşe, cu oameni absorbiţi de hrănirea porumbeilor sălbatici, cu sindicalişti care ţin cuvântări unor mici grupări de curioşi, nu vânzători ambulanţi, cu fotografi, cu chelneri ai cafenelelor şi restaurantelor şi cu mulţimea pestriţă de curioşi şi gură cască din toate colţurile lumii.

In stadionul lui Domitianus, amenajat în anul 86 e.N., s-a instaurat imediat un ciclu de jocuri după moda greacă. Spre deosebire de jocurile din amfiteatre, unde gladiatorii se înfruntau cu violenţă, aici se amestecau jocuri ale spiritului cu exerciţii fizice, alergări, pugilat, aruncări de disc, de suliţă şi altele. In Odeon se desfăşurau concursuri de elocinţă, de poezie şi de muzică.

Despuiat de acoperământul din marmură în anul 356 e.N., de către împăratul Constantius al II-lea, stadionul lui Domitianus ajunsese o ruină jalnică în sec. al 5-lea e.N. El şi-a regăsit viaţa sub Renaştere, atunci când a devenit una dintre cele mai frumoase pieţe din Roma. In 1477 piaţa comercială de pe colina Capitoliului a fost transferată aici. In mediul popular aglomerat a început să se dezvolte teatrul în aer liber, de la acrobaţii şi exchibiţii de circ până la teatrul de marionete. Foarte curând Piazza Navona a devenit şi un loc preferat pentru adunări. După anul 1869, piaţa comercială a fost mutată la Campo dei Fiori. Barăcile mobile nu s-au mai instalat aici decât pe timpul Crăciunului şi al sărbătorii tradiţionale „Befana“, ocazie cu care se ofereau jucării copiilor.

Astăzi Piazza Navona este renumită şi pentru cele trei fântâni ale sale. In centru este plasată Fântâna Fluviilor (Fontana dei Fiumi). Ea a fost comandată lui Bernini de către papa Iunocentius al X-lea doritor să dea palatului său (palazzo Pamphili) împrejurimi prodigioase. Palatul ocupă o bună parte din latura lungă apuseană a Pieţei Navona.

Genialul arhitect al artei baroce a reuşit să aşeze pe un amplasament de rocă goală un obelisc a cărui rigiditate şi echilibru contrastează cu aparenta mişcare a statuilor de pe soclu. Vântul pare a răsuci arborii, iar statuile de marmură de la baza obeliscului gesticulează. Acestea au fost executate după desenele maestrului de către elevii săi şi simbolizează patru mari fluvii din patru părţi ale lumii: Dunărea, simbolizează Europa, Nilul simbolizează Africa (capul său este voalat deoarece nu i se cunoaşte izvorul), Gangele simbolizează Asia, iar Rio de la Plata simbolizează America. Obeliscul de factură egipteană a fost adus aici de pe Via Appia unde zăcea doborât. Papa Iunocentius al X-lea a dispus aducerea lui.

Opera a fost terminată în 1651.

Cea de a doua fântână din piaţă, Fântâna Maurului (Fontana del Moro) a fost amenajată la sfârşitul sec. al 16-lea, dar în 1653, papa Iunocentius al X-lea a cerut lui Bernini să o reînnoiască. Arhitectul a desenat figura centrală a Maurului căreia unul dintre elevii săi i-a dat o înfăţişare viguroasă. Statuile tritonilor şi cele care înconjoară vasul larg al fântânii aparţin sec. al 19-lea.

Cea de a treia fântână, Fântâna lui Neptun, este instalată în partea nordică a pieţei şi a fost creată tot la sfârşitul sec. al 16-lea. Statuia zeului Neptun, aşezată în centru, cât şi cele care o înconjoară, datează tot din sec. al 19-lea.

Fontana del Mauro

Piaţa Navona este înconjurată de palatul Pamphili, biserica Sfânta Agnes, biserica Santa Maria dell 'Anima, biserica Santa Maria della Pace, Piazza Pasquino, Palatul Braschi care adăposteşte Muzeul Romei, Palatul Massimo, Palazzo della Sapienza, biserica San Luigi dei Francesi, cu opere de Dominichin şi Caravaggio şi palatul Madama (ocupat de Senat). Fiecare în parte constituie o mică comoară a evului mediu şi modern.

ROMA V - FÂNTÂNILE PUBLICE

1. Fontana di Trevi

Este fântâna cea mai amplă şi mai  renumită din Roma. Ea reprezintă stilul baroc târziu în arhitectură prin complexul amplu de statui şi basoreliefuri şi căderi tumultuoase de apă cristalină.

Papa Clement al XIII-lea a însărcinat cu lucrarea pe Nicola Selvi, în 1762. Acela a dat fântânii dimensiunile palatului de spatele căruia a alăturat-o, cu alura unui monument triumfal. Intr-o nişă centrală, de mari dimensiuni, este reprezentat zeul Ocean urcat într-un car sub formă de scoică tras de doi cai de mare şi de doi tritoni. Din laterale veghează personificările Abundenţei şi Salubrităţii. Două baso-reliefuri plasate la dreapta şi la stânga vorbesc despre trecutul care a condus la realizarea fântânii. Istoria începe de la Agrippa, în anul 19 e.A, cel care a decis să construiască un apeduct care să aducă apa în Roma de la 20 de kilometri depărtare. Apeductul a fost numit Acqua Vergine, căci izvorul a fost indicat de o tânără fată.

Reparat de papa Nicolas al V-lea şi de Urban al VIII-lea, apeductul a devenit sursa abundentă pentru fântână.

De jur-împrejurul lucrărilor statuare şi al jeturilor, sau a căderilor de apă este realizat un bazin amplu. Cu faţa spre fântână şi spre bazin s-au amenajat două rânduri de tribune pentru cei ce vor să contemple şi să guste priveliştea de pe marginea bazinului.

O legendă spune că străinii care vin să admire fântâna, trebuie să se întoarcă cu spatele şi să arunce în bazin două monede, una pentru a se reîntoarce la Roma şi a doua pentru realizarea dorinţelor.

In raport cu grandoarea fântânii, piaţa care o cuprinde pare prea restrânsă. Mulţimea de vizitatori şi de turişti par a nu se mai sfârşi. In lunile estivale Roma este un oraş bine încălzit de soare aşa că o escală cât mai lungă lângă Fontana di Trevi este mai mult decât binevenită pentru răcorirea ce o emană şi odihnă. De jur împrejur magazinaşe mărunte şi vesele revarsă spre trecători bogăţie de răcoritoare şi o diversitate deconcertantă de îngheţată.

2. Fontana del’Acqua Felice

Este o fântână monumentală plasată la apus de Piazza Republica, fântână care a fost ridicată, în 1587, de către Domenico Fontana. Este alimentată de un apeduct construit de papa Sixtus Quint din zona Colona, în lungul Via Casilina. Fântâna poartă prenumele papei, care se numea Felice Peretti.

Aqua Felice

Ea este dominată de o statuie gigantică a lui Moise. Autorul său, Prospero Bresciano, a gândit să realizeze un Moise asemănător celui realizat de Michel Angelo. La sfârşitul lucrării, când a văzut rezultatul, a trăit o ase,menea ruşine încât a murit curând.

Pentru o mai bună localizare trebuie spus că fântâna se află în lungul Via XX Septembre în piaţa San Bernardo acolo unde o acompaniază trei biserici: Santa Maria Vittoria, Santa Susana şi San Bernardo.

3. Fontana delle Api (Albinelor)

Se găseşte la apus de Fontana dell 'Acqua Felice, în acelaşi cartier nordic, pe Via Vittorio Veneto între biserica Santa Maria de Concezione şi palatul Barberini.

Rontana di api

Este decorată cu albine de pe blazonul familiei Barberini şi este opera lui Bernini (1644). De la ea pe direcţia Palatului Barberini se ajunge la Fontana del Trotone.

4. Fontana del Tritone

Fontana Tritone

Tritonul este aşezat pe o cochilie deschisă purtată de patru delfini. Tabloul reprezintă arta puternică şi plină de mişcare a lui Bernini. Blazonul cu albine al familiei Barberini aminteşte că atunci Roma era condusă de Urban al VIII-lea.

5. Fontana Barcaccia

Fontana Barccacia

A fost plasată în Piaţa Spaniei, la baza scării monumentale se urcă spre biserica Trinita dei Monti. Autor a fost Pietro Bernini, tatăl maestrului Bernini, şi a realizat-o între 1627-1629. Iniţiativa a aparţinut papei Urban al VIII-lea. Sculptorul a reprezentat o barcă decorată la extremităţi cu reprezentări de soare şi albine de pe blazonul familiei Barberini. Barca de piatră pare a naufragia în propriul bazin. Se zice că ideea a venit sculptorului într-o zi în care Tibrul revărsat a adus o barcă goală până la Piaţa Spania. Astăzi tineretul şi turiştii înconjoară cu multă plăcere fântâna, se odihnesc lângă ea şi îşi răcoresc mâinile.

6. Fontana della Botticella

Fontana della Botticella

Se găseşte la ieşirea de pe Podul Cavur spre vechiul Câmp al lui Marte, la sud de Mausoleul lui Augustus şi de Ara Pacis. Este cuprinsă între două mici bisericuţe ca nişte capele. A fost construită în 1774 cu fonduri de la Asociaţia luntraşilor de Ripetta. Oferă o frumoasă perspectivă spre domul San Carlo al Corso.

7. Fontana di Cavali marini

Fontana Cavali Marini

Este o fânrână decorativă în marele parc Villa Borghese, comandată, în 1791, de către Marcantonio Borghese care a întreprins o puternică renovare a grădinilor.

8. Fontana de Facchino

Dominată de palatul Banco di Roma şi foarte remaniată pe parcursul timpului, fântâna reprezintă un hamal (facchino) care susţine un butoi de unde apa curge într-un vas.

O legendă spune că sculptorul a imortalizat un hamal renumit de pe timpul Renaşterii care se afla în permanenţă beat. In acest fel a fost condamnat (imaginea lui) pentru eternitate a se mulţumi cu apă.

Fontana Facchino

Fântâna se află pe aliniamentul Via del Corso între Piazza Colona şi Palazzo Bonaparte.

9. Fontana dei Fiumi (Fluviilor)

Fontana dei fiumi

Este fântâna din centrul pieţei Navona comandată de papa Innocentius al X-lea, lui Bernini, din dorinţa de a asigura un cadru plăcut palatului său (palazzo Pamphili) din această piaţă. Genialul arhitect al barocului a aşezat pe un soclu de roci la vedere un frumos obelisc egiptean. Rigiditatea şi echilibrul obeliscului contrastează cu aparenta mişcare a grupului statuar aşezat pe soclu. Vântul pare că mişcă arborii şi statuile de marmură ce gesticulează la bază. Statuile executate după desenele lui Bernini, de către elevi ai săi, simbolizează prin statuile umane a patru fluvii patru părţi ale lumii: Dunărea simbolizează Europa, Nilul simbolizează Africa, Gangele simbolizează Asia şi Rio de la Plata simbolizează America.



Fontana del Moro

10. Fontana del Moro (Maurului)

Impodobeşte tot Piazza Navona în partea ei de sud. A fost realizată la sfârşitul sec. al 16-lea. După câteva decenii, în 1653, papa Innocentius al X-lea a cerut lui Bernini să o renoveze. Arhitectul a proiectat figura centrală, din care unul dintre elevii săi au realizat o lucrare viguroasă.



Statuile de tritoni şi cele care înconjoară vasul sunt realizări ale sec. al 19-lea.

11. Fontana del Nettuno (Neptun)

Rontana del Netuno

Ornamentează Piazza Navona în capătul de nord, într-o poziţie simetrică cu Fontana del Moro. Şi aceasta s-a creat în sec. al 16-lea spre sfârşit, dar statuia din centru a lui Neptun, precum şi cele care înconjoară bazinul aparţin sec. al 19-lea.

12. Fontana del Mascherone (Mascaron)

Se află în apropiere de malul de răsărit al Tibrului pe faţada posterioară a Palatului Farnese şi pe colţul unui spaţiu verde ce priveşte spre Villa Farnesina de pe malul apusean al râului.

Fontana del mascherone

A fost construită în 1626. Mascaronul (element de decoraţiune reprezentând un cap ireal şi grotesc) de marmură şi marele bazin de granit au provenit cu probabilitate dintr-un edificiu antic.

13. Fontana della Navicella

Fontana della Navicella

S-a amenajat târziu, în anul 1931, pe Colina Coelius, în faţa bisericii venerabile Santa Maria in Domnica şi într-o latură a bisericii San Stefano Rotondo. O arteră lată ajunge aici direct de la Colosseum, urmând Via Claudia.

14. Fontana Paola

Fontana Paola

Se găseşte în partea de sud a colinei Janiculus de pe partea apuseană a Tibrului, foarte aproape de biserica San Pietro in Montario. In formă de arc de triumf, această fântână, construită la cererea papei Paul al V-lea, demonstrează gustul în creştere pentru tablourile baroce pompoase.

15. Fontana de la piazza d'Aracoeli

Fontana d'Aracoeli

Aflată în piaţeta cu numele de d'Aracoeli, fântâna este o operă discretă a lui Giacomo della Porta (1589), marele arhitect de fântâni din Roma. Pentru aceasta a realizat numai desenele. In secolul următor, sec. al 17-lea, munţii de pe blazonul familiei Chigi au fost adăugaţi ca ornament. După un alt secol, soclul cu două scări prevăzut de Della Porta a fost înlocuit cu un bazin circular.

16. Fontana Terrina

Bazinul sculptat în 1590, a fost acoperit, în mod bizar, cu un capac de travertin câţiva ani mai târziu.

Fântâna a dăinuit până în anul 1899 în Campo dei Fiori, după care a fost reamplasată, în 1925, în piaţa din faţa bisericii Chiesa Nuova în acelaşi cartier, dar mai la nord.

Fontana Terrina

In locul ocupat de ea, în Campo dei Fiori, s-a ridicat statuia lui Giordano Bruno, cel ce fusese executat aici de Biserica Catolică pentru ideile sale astronomice înaintate.

17. Fontana delle Tartarughe (Broaştele ţestoase)

Se găseşte în sudul fostului Câmp al lui Marte, la sud de Area Sacra şi de Palazzo Mattei, într-o mică piaţetă.

Este o operă a renaşterii târzii (1581-1584), plină de graţie şi de mişcare, datorată lui Taddeo Landini care a lucrat probabil după desenele lui Giacomo Della Porta.

Numărul fântânilor de pe întinsul Romei este la fel de mare sau chiar depăşeşte numeric constelaţia pieţelor şi a piaţetelor greu de inventariat într-o lucrare restrânsă. Ele contribuie din plin la poezia şi specificul pieţelor. Ziua luminează şi răcoresc iar noaptea încântă auzul.

Fontana delle tartarughe



Rântâna din Piazza Bocca della Verita

Fântâna de la biserica Santa Sabina

Apare cu totul normal că, printre alte atribute, Roma a fost caracterizată şi drept „oraş al fântânilor“. Se mai pot adaoga la listă: Fântâna din faţa bisericii Santa Maria in Cosmedin, Quatro Fontane, Fântâna din Piazza della Rotonda cu obelisc, realizată de Giacomo Della Porta, în 1578, Fântâna cu obelisc şi lei din  Piazza del Popolo, realizată de Valadier în 1823, Fântânile arteziene din Piazza San Pietro, Fîntăna de lângă biserica Santa Sabina, pe Aventin  şi multe altele.

PRELIMINARII ECONOMICE SI TERITORIALE PREMERGĂTOARE PRIMULUI RĂZBOI

In ultimul sfert al secolului XIX-lea și începutul secolului XX, progresul economic al lumii a fost condiționat într-o măsură impresionantă de progresele impetuoase ale științei și tehnicii. La dezvoltarea nemaiîntâlnită până atunci a vechilor ramuri ale industriei, precum industriile metalurgică și textilă, s-a adăugat creșterea într-un ritm foarte rapid a unor ramuri noi și anume industria chimică, electrotehnică etc. Acest fapt remarcabil se explică prin găsirea de noi procedee tehnologice și inventarea unui număr mare de motoare și mașini-unelte, precum și punerea în valoare a noi resurse de energie. Astfel, folosirea petrolului ca nouă sursă de energie, a condus la inventarea și perfecționarea continuă a motorului cu explozie. O adevărată revoluție în organizare și procedeele industriale a fost produsă de folosirea electricității.

Cu certitudine, progresul tehnic în general, a permis aplicarea unor noi principii de organizare a producției. Toate acestea, plus intensificarea muncii au condus în mod firesc la creșterea productivității muncii, sporirea producției și diversificarea ei, revoluționarea transporturilor.

În perioada 1870-1915, producția industrială a lumii a crescut de aproximativ cinci ori. Trebuie apreciat și faptul că secolul care ne-a precedat a fost numit pe bună dreptate “Secolul fierului și cărbunelui”. Edificator în acest sens este și faptul că producția mondială de fier a crescut de la 30 milioane de tone în 1870, la 166 milioane în 1913. Pe primele locuri se situau în ordine: Anglia, Franța, Germania și SUA.

Din statisticile vremii, reiese că în anul 1913 producția mondială de oțel s-a ridicat la 76,6 milioane de tone din care cea a Europei era de 43,3 milioane. Dezvoltarea cea mai spectaculoasă a fost realizată de industria grea, industria construcțiilor de mașini, construcțiile feroviare etc.

Este prioada în care au apărut în “marea industrie” mai mulți coloși, precum U.S.Steel în SUA, Krupp și Thyssen în Germania ș.a.

Un mare rol l-a jucat producția de electricitate care, suplinind lipsa de cărbune, a determinat crearea unor industrii puternice într-un număr de țări ca Italia, Suedia, Elveția. De asemenea, în uriașul salt realizat de economia mondială, în această perioadă, un rol important a avut-o creșterea producției de petrol. Producția mondială de petrol ajunsese în anul 1900 la 20 milioane de tone, pentru ca în 1913 să se ridice la 51 milioane de tone. Cel mai mare producător din lume erau Statele Unite ale Americii cu 9 milioane de tone în 1900 și 23 de milioane în 1913. În 1912, după SUA, urmau în ordine Rusia și România. Remarcabil este faptul că în anul 1907, țara noastră produsese 1.129.297 tone, iar în 1912 1.806.942 tone de petrol.

Dezvoltarea impetuoasă a industriei a condus la progresul sensibil al agriculturii care își accentua caracterul ei intensiv. Folosirea în măsură sporită a mașinilor agricole, îngrășămintelor chimice și folosirea unor metode mai eficace au avut ca rezultat creșterea producției agricole. Dacă în Europa Occidentală și parțial în Europa Centrală agricultura era intensivă, în SUA, Canada, Argentina, Australia și într-o oarecare măsură în Noua Zeelandă și Uniunea Sud-Africană, ea era extensivă și în același timp științifică. Dezvoltarea inegală a agriculturii mondiale era însă și mai pregnantă. Alături de țările amintite mai sus cu o agricultură în plină dezvoltare, erau altele precum China, Rusia, India, unde agricultura își menținea caracterul arhaic.

Legat de dezvoltarea agriculturii și în mare parte condiționată de aceasta, au fost progresele considerabile cunoscute de creșterea animalelor care a luat proporții impozante într-un număr de țări extraeuropene ca SUA, Argentina, Australia, Noua Zeelandă. Aceasta a condus și la construirea frigoriferelor ca și aplicarea unor noi metode de conservare a cărnii.

Impetuoasa dezvoltare a tuturor ramurilor economice mondiale se explică în primul rând prin creșterea rapidă a capitalurilor disponibile pentru investiții. Capacitatea financiară a lumii în acea perioadă, rezultă din rezervele de aur existente în 1913 în depozitele bancare din Europa și SUA. În Europa se aflau 4134 tone de aur, iar în SUA 1940; rezervele monetare din 52 de țări ale lumii erau de 11.170 tone de aur. Suma totală a hârtiilor de valoare din lumea întreagă era de aproximativ 600 de milioane de franci. Din această uriașă sumă, Anglia, Franța și Germania dețineau circa 497 milioane de franci, adică 80% din capitalul mondial.

De asemenea, pentru sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, goana pentru cuceriri extraeuropene și constituirea unor puteri mondiale, este una din principalele trăsături definitorii ale politicii Marilor Puteri. În această infernală competiție, Marea Britanie a jucat rolul principal. Nevoia stringentă de materii prime ieftine, de piețe de desfacere a mărfurilor și de plasare a capitalurilor, a determinat-o să ia un start cu adevărat furtunos sub sloganul “comerțul urmează drapelul”. Grupurile de presiune ce s-au format în Anglia, cu scopul de a stimula cuceririle coloniale, prezentau expansiunea extraeuropeană a Marii Britanii ca pe o formă a “luptei pentru viață”.

În planurile ideologilor colonialismului britanic, se impunea intenția de a face din Africa “De la Cap la Cairo”, un al doilea “imperiu indian”. Pe la finele secolului XIX, în Anglia se auzeau adesea apeluri pentru “O Britanie mai mare”.

Republica franceză, țara care a lansat sloganul îmbrățișat de tot omul, indiferent de pe ce meridian, “liberté, egalité, fraternité”, s-a avântat cu multă energie spre a nu rămâne prea mult în urma adversarului de peste Marea Mânecii. Propaganda colonială franceză a dus la formarea Partidului colonial, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, și la organizarea “Grupului Colonial al Camerei Deputaților”, “Grupul Colonial al Senatului”, “Comitetul Marocului”, “Comitetul Madagascarului”, “Comitetul Oceaniei franceze” etc.

În politica sa colonială, Rusia a acționat în sensul lărgirii granițelor statului. După războiul de la 1877-1878, guvernul țarist a trecut la noi anexări teritoriale spre Extremul Orient. Astfel au fost anexate regiunea Transcaspică în 1869-1873, Buhara și Kiva în 1873, hanatul Kokand în 1875, Fergana în 1875-1876, Samarkand și oaza Merv în 1884 ș.a.

Posesiunile rusești se întindeau în preajma războiului pe o suprafață de 17.700.000 kilometri pătrați cu o populație de 33.200.000 locuitori, dintre care 20.000.000 erau musulmani.

În Germania nu exista o tradiție colonială. Otto von Bismarck, supranumit “Cancelarul de fier”, era mult prea ocupat cu problemele continentale pentru a se gândi și la colonii. Prin 1868, el scria lui von Roon, ministrul de război al Prusiei ca “Toate avantajele care ar exista chipurile pentru metropolă au în majoritatea cazurilor un caracter iluzoriu”. Dar, după 1884, Germania s-a angajat cu toată vigoarea în această furtunoasă întrecere. Cercurile guvernante de la Berlin au acordat, pentru început, toată atenția teritoriilor din Africa, Oceania etc, rămase libere. S-au depus eforturi și pentru dobândirea unei poziții cât mai avantajoase în Asia Mică și Mesopotamia.

Italia, sosită și ea mai târziu la start, s-a desfășurat cu pretențiile de rigoare pe țărmurile Mării Roșii și Golfului Aden. În expansiunea lor, încercând să instaureze protectoratul asupra Ethiopiei, italienii au suferit în 1896 un eșec de proporții, corpul expediționar italian fiind zdrobit cu desăvârșire de ethiopieni la Adua. Totuși, în 1911, în urma războiului cu Imperiul Otoman, câștigat, Italia a anexat Tripolitania, Cyrenaica și și-a păstrat controlul asupra Dodecanezului.

Folosindu-se cu măiestrie de ciocnirile de interese coloniale dintre Marile Puteri, Belgia și-a creat propriul imperiu colonial. Astfel, Conferința Internațională de la Berlin, din 15 noiembrie 1884-26 februarie 1885, la care au participat 14 state, a hotărât constituirea Statului Independent Congo, cu Leopold al II-lea, regele belgienilor, ca suveran.

Dacă în 1876 posesiunile coloniale măsurau 46.494.000 kilometri pătrați cu 313.646.000 de locuitori, în 1914 se ajunsese la o suprafață de 74.960.000 km pătrați cu 568.694.000 de locuitori.

În timpul acestei competiții coloniale au apărut momente de mare tensiune care, deși s-au soluționat pentru un timp, au mocnit în continuare amenințând să se reaprindă. Astfel, în 1898 s-a iscat “incidentul de la Fashoda”, vechea denumire a orașului Kodoc din Sudan, dintre Anglia și Franța, pentru stăpânirea cursului superior al Nilului. Conflictul s-a închis prin concesia Franței deoarece prietenia cu englezii era necesară ca văzduhul, pentru apărarea granițelor ei europene cu Germania. Referindu-se la aceasta, în 21 octombrie 1898, Courcel, ambasadorul Franței la Londra scria: “Noi suntem dispuși să facem multe concesii Angliei pentru că punem un preț serios pe prietenia sa”. În anul 1898 a avut loc războiul hispano-american încheiat cu înfrângerea Spaniei, care renunța la suveranitatea sa asupra Cubei și ceda Statelor Unite ale Americii posesiunile Puerto-Rico, Guam și Filipine. Mult mai grav a fost războiul ruso-japonez, februarie 1904-septembrie 1905 încheiat cu înfrângerea Rusiei, care prin pacea de la Portsmouth recunoștea Coreea ca intrând în zona de influență a Japoniei și ceda acesteia dreptul de arendă asupra peninsulei Liaodong cu Port-Arthur și Dalnâi, calea ferată din Manciuria de sud și partea sudică a Sahalinului. Pretențiile brutale de reîmpărțire a coloniilor, ridicate de Germania, s-au manifestat prin două crize marocane. Prima s-a declanșat la 31 mai 1905 prin vizita lui Wilhem al II-lea la Tanger și încheiată în favoarea Franței prin Conferința Internațională de la Algesiras; a doua s-a dezlănțuit la 1 iulie 1911 și a fost marcată de vizita canonierei germane “Panther” în portul marocan Agadir. Acest conflict denumit și “saltul panterei”, s-a încheiat printr-un acord franco-german încheiat la 7 noiembrie 1911, prin care Germania obținea acces în Congo francez, dar renunța la orice pretenții asupra Marocului.