ROMÂNI ! TRECEŢI TISA 1919

Una din paginile de glorie a războiului româno-ungar s-a scris în anul 1919 când, într-un timp record, armata română a cucerit Ungaria, pentru a o elibera de plaga bolșevică. Armata bolşevică ungară a lui Bela Kun, coordonată direct de la Moscova (Lenin tocmai mutase capitala aici), a fost realmente zdrobită, iar vechiul guvern ungar a fost reinstalat. Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. A făcut-o în schimb sergentul Iordan (un oltean zănatec) care a cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită. Budapesta a fost eliberată de armata română pe 4 august 1919. Este o dată pe care ungurii nu o vor sărbători niciodată. Ar vrea s-o uite, deşi a fost ziua eliberării lor.

Solie ungurească de predare în faţa trupelor române  1919

Războiul dintre România regală şi Ungaria bolşevică a început în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, când Divizia 6, Divizia 38 de husari, Divizia de secui şi gărzile roşii maghiare au atacat, la Ciucea şi Ţigani, posturile înaintate ale armatei romane. Contraofensiva română a trecut în patru zile zona Munţilor Apuseni şi apoi a atins linia râului Tisa.

La Oradea români, unguri, germani şi slovaci „întâmpina pe români cu flori şi cu strigăte de bucurie, scoase în limba lor”, scria Nicolae Iorga, pentru că i–au salvat de bolşevici. La 30 aprilie şi 1 mai, trupele române au ajuns la Tisa pe întreaga lungime a frontului, reuşind să facă joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap–Munkacs.
Cu toate acestea, pe 20 mai 1919, armata bolşevică a Ungariei a reuşit să ocupe adânc Slovacia.
Următoarele atacuri ale armatei bolşevice maghiare s-au desfăşurat conform planurilor lui Lenin, care preconiza declanşarea la scară europeană a unor mari demonstraţii muncitoreşti pentru apărarea Ungariei bolşevice. Conferința de Pace de la Paris a impus Ungariei retragerea din Slovacia. Bolșevicul evreu de la conducerea Ungariei, Bella Kun, și-a îndreptat, inconștient, armata sa spre România. Nu a conștietizat că avea în față o armată antrenată în lupte grele timp de trei ani și condusă de comandanți cu experiență. 

 La 19 spre 20 iulie 1919, armata ungară a atacat armata română, reușind s-o respingă spre Oradea. A avut loc o contraofensivă fulgerătoare a românilor și, după șapte zile de lupte crâncene, trupele române se apropiau de Budapesta. La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, comandate de colonelul Rusescu, au pornit spre Budapesta unde au ajuns spre seară. Istoriografia a consemnat data eliberării Budapestei de bolşevism ca fiind 4 august 1919, ziua în care generalul Mărdărescu a primit defilarea trupelor române în capitala Ungariei.

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta
(din însemnările generalului Marcel Olteanu)

… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”… “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”


Opinca Românească fluturând alături de steagul Ungariei
pe Parlamentul de la Budapesta (ideea unui ostaş oltean)

Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt.

Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… “Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”…

“Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.
Imi era milă de el, căci era un om distins la simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. “Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…


General Gheorghe Mărdărescu  1919
Budapesta

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.

Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Intreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat!

Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:
- Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!
In după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.

 Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi.

Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”.

Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru.

Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”
- Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:
- E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor.

El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

General Marcel Olteanu

DEZROBIREA ARDEALULUI SI OCUPAREA BUDAPESTEI - G.D.MĂRDĂRESCU

Pe data de 12 aprilie 1919, generalul G.D. Mărdărescu a primit ordinul Regelui Ferdinand să preia comanda trupelor din Transilvania, care urmau sa înfaptuiască eliberarea Transilvaniei. Un an mai tîrziu, pe 20 aprilie 1920, misiunea era îndeplinită. Dupa înca un an, şi tot în luna aprilie, generalul Gheorghe Mărdărescu publica volumul "Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei". Amintiri General G.D. Mărdărescu:r

De la desrobirea Ardealului până la ofensiva din Aprilie 1919

Situaţia creată României, prin pacea de la Bucuresti, echivala cu o robie a întregului neam românesc. Ea nu putea fi privită, aşadar, decât ca o necesitate de moment, rezultată din tradarea fară precedent a armatelor ruseşti.
România, în urma sugrumării ce i se aplicase, nu putea avea decât o singura ţintă: salvarea armatei.


General Gheoghe Mărdărescu

In adevar, din Maiu pâna în Octombrie 1918, n-a ramas sforţare neîncercată pentru neştirbirea oştirii noastre. Pretenţiunile duşmanilor se loveau continuu de rezistenţa si patriotismul luminat al Românilor strânsi în colţisorul neinvadat al Moldovei. Armamentul era ascuns cu îngrijire, spre a nu fi predat vrajmasului. In fine, efectivele, ce ni se tăgăduiau sub cele mai injurioase ameninţări, erau mereu sporite de catre bravii noştri ostaşi, care nu voiau să se demobilizeze si să se reîntoarcă sub apasarea teutonă din teritoriul ocupat.
Intre timp, numeroasele încercări ofensive ale duşmanului, îndreptate cu furie pe frontul de vest, se prabuşeau şi slabeau considerabil forţele lui, pe câta vreme, acele ale aliaţilor, alături de care ne sacrificasem din belsug, sporeau continuu.
La data de 15 Iunie 1918, echilibrul este pentru totdeauna rupt în favoarea aliaţilor, astfel, ca somările ce ni se faceau la Bucuresti, pentru disolvarea armatei noastre, din ce în ce mai greu puteau fi aduse la îndeplinire de duşman, din lipsa de mijloace de constrângere.
Strânşi de aproape în lupta decisivă, ce se angajase pe frontul de vest, germanii îşi subţiaseră neîncetat diviziile din Muntenia, astfel că, la începutul lui Octombrie, atunci când Bulgaria era scoasă afară din cauză, armatele franceze nu au mai întâmpinat la Dunare decât o rezistenţă descusută, din cauza slabiciunii adversarului şi a reintrării în scenă a armatei româneşti (28 Octombrie/10 noiembrie 1918), care - conform înţelegerii prealabile şi la apelul Comandamentului francez - a pornit cu tot elanul contra duşmanului, ramas încă în teritoriul nostru ocupat.
Ora supremă a victoriei sunase şi pentru mult încercata armata românească

.

Situatia politica si militara a României, la data reluarii operatiunilor

Rusia ieşise din scenă, însă armatele ei revoluţionare fraternizau cu germanii şi ele nu puteau uita că au fost dezarmate pe teritoriul nostru. In loc de o Rusie ţaristă aliată, dar rău voitoare, aveam acum la răsărit o Rusie revoluţionară, dusmanoasă pe faţă, care ne declarase razboi în mod oficial. O parte din mica noastră armată trebuia deci, sa stea cu arma în mână, în lungul Nistrului.
Ungaria nu se putea obiănui cu ideea ca fiind învinsă, avea sa fie constrânsă să renunţe pentru totdeauna la ţinuturile frumoase şi mănoase ale Ardealului şi deci, îăi retragea din toate părţile armata ei, pe care o reorganiza şi înarma contra noastră. Ea îşi gasea ajutor şi încurajare în condiţiunile armistiţiului acordat de Generalul Franchet d`Espereu, care ignorase revendicarile recunoscute nouă prin tratat şi oprise înaintarea trupelor noastre. Serbia aliata noastră de totdeauna, ignora orice moderaţiune, faţă de noi, şi în beţia victoriei, a trecut peste îndatoririle alianţei noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul, care constituia unul dintre punctele de căpetenie ale aspiraţiunilor, pentru care ne jertfisem alături de ea. Puteam si eram îndreptaţiţi a nu mai conta deci pe amiciţia şi alianţa acestui popor.


Generalul Gherghe Mărdăresu la hotel Gelert - Budapesta

Bulgaria ocupa încă, cu consimţământul marilor nostri aliaţi, toată Dobrogea, pe care germanii, aliaţii lor, nu le-o recunoşteau. Armistiţiul, încheiat la prabuşirea Bulgariei, nu ţinea seama de loc de interesele României, care se sbatea încă în ghiarele acaparatoare ale duşmanilor, contra cărora îşi sacrificase tot ce putea fi sacrificat. Asistam, astfel, la o situaţie fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul sa menţină şi să cotropească mai departe ţinuturi, care au fost ale învingatorului.
In rezumat deci, aliaţii uitaseră legăturile contractate, şi, deăi reintraţi în luptă după cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la Bucuresti, spre a se desinteresa complet de ţara noastră. Era deci necesar, ca aducerea la îndeplinire a acelor ce ni s-au promis şi recunoscut în scris de ei, să le înfaptuim cu propriile noastre forţe.
Situaţia noastră militară, în acel moment, nu era dintre cele mai strălucite, căci, pacea de la Bucuresti impunându-ne un efectiv redus al oamenilor sub arme, am fost siliţi să demobilizăm în vara anului 1918 toate contingentele de miliţieni şi rezervişti, menţinând sub arme numai 4 contingente: 1916, 1917, 1918 si 1919.
Afara de Diviziile IX-a si X-a, precum şi I-a şi II-a de cavalerie, concentrate în Basarabia, restul armatei era dislocată cu diviziile din Moldova în garnizoanele lor de pace, iar diviziile din Muntenia, Dobrogea si Oltenia erau grupate în diferite regiuni din Moldova. Armătură şi muniţiuni erau în cantităţi relativ suficiente, lipseau însă animalele de tracţiune pentru unitaţile de artilerie şi diferitele trenuri.
Cavaleria, de asemeni, ramasese după război cu cai puţini si slabiţi, din cauza lipsei de furaj, datorită faptului că teritoriul Moldovei, prea mic chiar pentru nevoile propriei noastre armate, a trebuit să aprovizioneze şi o numeroasă armată rusă. Imbracamintea din magaziile de mobilizare ale corpurilor, ca şi aceea existentă în restul depozitelor, nu era suficientă decât pentru un efectiv restrâns.


Divizion de cavalarişti şi gornişti în Budapesta  1919

In privinţa hranei oamenilor, depozitele din Moldova ar fi putut face faţă pentru un timp nevoilor armatei; lipseau însă mijloacele de transport necesare.
Eram reduşi, deci, şi din punct de vedere militar tot la propriile noastre mijloace, totuşi acţiunea trebuia începută, cu ceeace aveam.
Mobilizarea a fost ordonată pe ziua de 28 Octombrie/10 Noiembrie 1918.
Au fost mobilizate, la început, numai diviziile care îsi aveau resedinţa în Moldova. Diviziile din Muntenia si Oltenia nu puteau fi mobilizate, întrucât oamenii demobilizati erau plecaţi la vetrele lor din teritoriul ocupat. Mobilizarea lor nu se putea începe, decât după transportul parţilor active în garnizoanele de resedinţă, ceeace, în situaţia de atunci a transporturilor noastre, nu se putea face înainte de Martie 1919.
Marele cartier general a dispus chemarea sub arme numai a 4 contingente: 1912, 1913, 1914 si 1915, stabilind pentru deviziile mobilizate numai oarecare norme de organizare, care le vom arata mai jos.
Diviziile Corpului IV Armata, dislocate în garnizoanele de pace, terminând cele dintâi mobilizarea, au fost destinate a opera astfel: Divizia VII-a în Transilvania, iar Divizia VIII-a în Bucovina.
Divizia I-a de vânatori, terminând mobilizarea în acelaşi timp cu diviziile Corpului IV Armata, a fost destinată pentru operaţiunile din Transilvania, împreună cu Divizia VII-a.

Divizion de artilerie român pe străzile Budapestei  1919

De la ofensiva ungurilor din Iulie, până la pronunţarea contraofensivei noastre

Situaţia guvernului comunist ungar înbunătăţindu-se, în urma succeselor obţinute contra Ceho-Slovacilor şi a înabuşirii contra-revoluţiei, pentru o şi mai sigură consolidare în interior şi mărirea prestigiului de afară, guvernul ungar avea nevoie de succese contra Românilor. In acest scop, în urma încetării operaţiunilor armatei roşii pe frontul ceho-slovac, prin armistiţiul încheiat, o parte însemnată din forţele devenite disponibile pe acest front, împreună cu alte unitaţi din rezervă, au fost transportate ăi concentrate spre sud, în vederea luării ofensivei pe frontul român.
De altfel, Bela Kuhn era convins ca succesele pe frontul român nu-i vor veni aşa uşor, ca acele pe care le-a obtinut contra Ceho-Slovacilor. Pentru întreprinderea unei acţiuni militare contra noastră, avea nevoie de-o armata puternică si bine pregatită, de aceea, comuniştii unguri şi-au îndreptat toate sfortarile lor în această direcţie.
Profitând de răgazul acordat de armistitţiul cu Ceho-Slovacii, guvernul comunist a desfăşurat o activitate febrilă pentru organizarea unitaţilor din toate armele, mărindu-le efectivele prin noi recrutări, între 18-46 ani, căutând să le doteze, pe cât cu putinţă, cu mijloace moderne de luptă şi serviciile necesare, precum şi să le construiască în unitaţi mari de luptă.
Pentru executarea recrutărilor, a fost întrebuinţată, de cele mai multe ori, forţa şi teroarea. In special, s`au înrolat lucrătorii pe motivul că guvernul luase măsura de-a nu se da hrană decât celor de pe front, şi a nu se ajuta decât familiile celor mobilizati, cărora le făcea toate înlesnirile de trai. Ordinul de mobilizare, publicat la 26 Iunie, şi care prevedea şi înrolarea ţăranilor, nu prea a dat rezultatul dorit de guvernul comunist, deoarece, cea mai mare parte din populaţia rurală era contra cauzei comuniste. Totşi, datorită mijloacelor întrebuinţate, comunistii parvin, ca la sfârşitul primei jumataţi a lunii Iulie 1919, să dispună de o armata destul de numeroasă, înzestrată cu un bun material de infanterie şi o puternică artilerie (care cuprindea şi unităţi suficiente de artilerie grea de 150 m/m, 305 mm şi chiar câteva piese de 420 mm).


Copii din Budapesta primind hrană de la armata română  1919

Această fortă armată, după înfrângerea Ceho-Slovacilor, comunistii au prezentat-o în faţa populaţiei ca o armată natională, destinată a elibera Ungaria.
Că ne vor ataca ungurii nu ne-am îndoit o clipă. Crediţa aceasta se sprijinea pe: activitatea guvernului comunist, reorganizarea armatei, numeroase transporturi de trupe din interior spre est, deplasările de forţe de pe celelalte fronturi si dirijarea lor în regiunile Tokay si Szolnok, incursiunile si atacurile zilnice ale trupelor ungureşti de pe linia Tisei, precum si informaţiunile obţinute (după care, Ungurii urmau să înceapă atacul contra noastră în noaptea de 19/20 Iulie), etc.; toate acestea trădau inteţia inamicului de-a ne ataca.
In prima jumatate a lunii Iulie, aceste intenţiuni au început a se manifesta fatis; astfel:
1. In cursul perioadei de la 1-15 Iulie, atitudinea provocatoare şi agresivă a trupelor maghiare s-a accentuat aproape pe întreg frontul, atât prin activitatea artileriei, care în sectorul Szolnok a luat caracterul unui bombardament de-o intensitate deosebită, cât, mai ales, prin încercări de trecere şi dese incursiuni în sectorul de nord (regiunea Tokay), ca şi în cel de sud (regiunile Tisza-Roff, Fegyvernek, Tisza-Nagy-Rev, Tisza-Uj, Tisza-Sas, etc.). Dintre aceste încercări de trecere, sunt de remarcat, în special, urmatoarele:
a) Incercarea de trecere din noaptea de 2/3 Iulie, în regiunea Timar (nord Tokay), în timp ce unitaţile inamice din regiunea sud Tokay acţionau demonstrativ în faţa localitatii Tisza-Eszlar. 
b) Incursiunea inamicului la sud de Szolnok, în dimineata zilei de 5 Iulie, care a fost respinsă prin contra-atacurile trupelor noastre.
c) Repetatele atacuri din ziua de 7 Iulie ale trupelor inamice în forţă de 3-4 companii, din regiunea Nagy-Koru, asupra poziţiilor noastre din sctorul Fegyvernek.
2. Marele cartier general român a interceptat, la data de 8 Iulie, o radiotelegramă, prin care guvernul maghiar comunica că trupele române, neefectuând încă retragerea hotarâtă, a reluat ostilitaţile cu România.


Regele Ferdinand

Deci, prin aceasta telegramă Bela Kuhn comunica Antantei intenţiile sale. Aceasta îndrăzneală îşi avea originea, în mare parte, în politica de tărăgănare a Antantei, în ceeace priveşte masurile ce trebuiau luate, de multă vreme încă, pentru curmarea stării de lucruri din Ungaria.
Timp îndelungat, Conferinţa de pace a fost nehotarâtă ce atitudine trebuie să adopte faţă de Ungaria. Telegramele, ce soseau în această privinţă, erau contradictorii şi reflectau clar această nehotarâre. Aici se părea, că Conferinţa ar fi decis să recunoască guvernul bolşevic, aci, o altă depesă ne vestea, că Conferinţa nu poate trata cu Bela Kuhn, mentinând blocusul contra Ungariei. A fost vorba chiar de-o acţiune militară în stil mare împotriva Budapestei, acţiune despre care m-am ocupat mai sus, făcându-se o anchetă asupra mijloacelor ce-ar necesita. (Ancheta a fost facută chiar de Maresalul Foch, în urma cererii Conferinţei de la Paris. Pentru aceasta acţiune s`a considerat necesar minimum 200.000 de luptatori).
De aceea, când comuniştii au trecut la fapte, atacându-ne, a devenit evident adevărul că singura soluţie pentru înlaturarea stării anarhice din Ungaria şi restabilirea ordinei aici, dorită de toată Europa, este intervenţia armată a aliaţilor şi ocuparea capitalei Ungariei, citadela nefastului regim comunist.
Din diferite consideraţiuni însă, aceasta acţiune n`a avut loc nici de data aceasta, ea a fost înlocuită prin alte măsuri, la care a recurs Conferinţa de pace, măsuri care sunt cuprinse într-o radiogramă din Lyon, cu data de 27 Iulie, prin care Consiliul suprem interaliat adresează o nota lui Bela Kuhn, cu urmatorul continut:


Vasile Goldiş

Armata română la Coloana mileniului - Budapesta

"Guvernele aliate si asociate sunt foarte doritoare de-a încheia pacea cu poporul ungar şi de-a pune capăt stării de lucruri, care face imposibilă reconstituirea economică a Europei Centrale şi pune o piedică oricarei încercări de-a aproviziona populaţia. Este chiar o imposibilitate de a încerca această opera, mai înainte ca în Ungaria să fie un guvern reprezentând poporul şi care să-şi execute ad-literam angajamentele lui, luate faţă de guvernele asociate. Regimul lui Bela Kuhn nu răspunde nici uneia din aceste condiţiuni; el nu numai că a rupt armistiţiul semnat de Ungaria, dar, în momentul de faţă, atacă o putere amică si aliata. Se cuvine guvernelor aliate, de-a lua sub propria lor raspundere măsurile care comportă acest aspect particular chestiunii. Dacă hrana şi proviziile trebuie furnizate, dacă blocusul trebuie ridicat, dacă opera de refacere economică trebuie sa fie reinstalată, apoi toate acestea nu vor putea avea fiinţă, decât cu un guvern reprezentând poporul ungar, nu cu un guvern al carui autoritate s-a fondat pe teroare. Puterile asociate cred nemerit de-a adauga că orice ocupaţie straină a teritoriului ungar, aşa după cum este definit prin Conferinta de pace, va lua sfârşit, de îndată ce Comandamentul suprem interaliat va socoti, că condiţiunile armistiţiului au fost executate într-un mod multumitor".S-a cerut, cu alte cuvinte, în vederea tratativelor de pace, retragerea lui Bela Kuhn, cu care, în sfârsit, aliaţii s-au convins, cam târziu dealtfel, că nu se poate trata si discuta. In ce priveste atacurile împotriva statelor amice şi aliate, nota de la Paris reprezintă un protest tardiv şi platonic. Tardiv, deoarece se producea, după ce România a bătut singură pe Unguri, care o atacaseră, ameninţînd astfel nu numai frontierele României, dar şi ordinea Europei centrale; platonic, fiindcă nota aliaţilor s-a multumit să constate numai faptul de-a ne fi atacat Ungurii, fără să anunţe măsurile, pe care ar fi trebuit să le ia, faţă de atitudinea lui Bela Kuhn.
Incât ne priveste, după cum aveam credinţa, că Ungurii ne vor ataca, în aceeasi masură aveam deplina siguranţă ca vom fi în stare singuri, prin noi înşine, nu numai să ne apărăm contra duşmanului, dar, că prin reacţiunea noastră vom ajunge la o isbândă deplină, care să aibă ca urmare stârpirea bolşevismului şi restabilirea liniştii în Europa Centrală.

TRATATUL DE LA TRIANON 4 Iunie 1920

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de alta parte.
 Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor Croaţilor si Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Razboi mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Austria (la Saint Germain), Bulgaria (la Neuilly), Germania (la Versailles) si Turcia (la Sevres).
Evenimentele politice şi militare care au avut loc în vara anului 1919 – instaurarea bolşevismului în Ungaria şi riposta hotărâtă a armatei române – au înăsprit relaţiile României cu statele membre ale Consiliului Suprem şi explică, în bună măsură, amânarea încheierii tratatului de pace cu Ungaria până în iunie 1920.


Nicolae Titulesu unul din semnatarii tratatului

La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegaţiei ungare Tratatul de Pace. Incercând să impresioneze Conferinţa de Pace printr-un discurs rostit în trei limbi, şeful delegaţiei ungare, contele Apponyi – un spirit şovinist şi intolerant – a arătat că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit „deoarece a pierdut două treimi din teritoriul şi populaţia de dinainte de război“.
Mai mult, Apponyi susţinea că „se transferă hegemonia unor rase cu civilizaţie inferioară“ şi că „nu se ţine seama de voinţa popoarelor care se transferă dintr-un stat în altul“. Delegaţia ungară cerea plebiscit, care să asigure alipirea fostelor teritorii la statul ungar, iar în cazul în care dezmembrarea se va menţine, „o uniune economică a părţilor dezlipite şi garanţii temeinice pentru ocrotirea minorităţilor“.
Aceste observaţii, ca şi altele de aceeaşi factură, au provocat împotrivirea vehementă a delegaţiilor română, cehoslovacă şi iugoslavă. După ce reaminteau Conferinţei de Pace orientarea imperialistă a politicii externe promovate de Austro-Ungaria, cele trei delegaţii demonstrau, pe baza unor izvoare documentare autentice, drepturile istorice ale naţiunilor asuprite din Imperiul Habsburgic asupra teritoriilor pe care le locuiau de veacuri.
După dezbateri furtunoase care au durat peste patru luni, Puterile aliate şi asociate mari și mici au încheiat în ziua de 4 iunie 1920, la Trianon, lângă Paris, Tratatul de Pace cu Ungaria.
Semnat în numele României de savantul Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu, Tratatul de la Trianon „a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial“.

In mod deosebit acest tratat a consfinţit noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi a consemnat angajamentul Ungariei de a recunoaşte frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Totodată, tratatul amintit a confirmat recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.
Din păcate, evenimentele care au urmat, culminând cu răpirea Ardealului de Nord, în 1940, şi continuând cu o neîntreruptă şi intensă campanie antiromânească în afara, dar şi înăuntrul statului vecin, la care se adaugă voci ale politicienilor maghiari din ţara noastră, arată, încă o dată, că toţi aceştia nu au reţinut nimic din învăţămintele istoriei. Mai mult, capete înfierbântate visează la „un imperiu al Sfântului Ştefan“, într-o lume care acum, la început de mileniu trei, se vrea disociată de aceste rămăşiţe ale medievalismului.

Lucrările Conferinţei de Pace au continuat, astfel că, la 10 august 1920 s-a semnat la Sévres tratatul încheiat între Marile Puteri cu Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state. Tot cu acea ocazie s-a recunoscut alipirea Bucovinei întregi la România şi s-a fixat graniţa ţării noastre cu Polonia şi Cehoslovacia.
La 19 septembrie, delegaţia altei ţări învinse, Bulgaria, a primit tratatul provizoriu de pace. Printr-un memoriu redactat de diplomaţii Gheşov şi Ţacov, Bulgaria solicita bunăvoinţa Puterilor aliate. Răspunsul acestora, prezentat bulgarilor pe 2 noiembrie, sublinia că guvernul bulgar a dus o politică de cucerire şi jaf, iar Bulgaria nu a cerut pace decât atunci când a fost învinsă pe câmpul de luptă şi silită să depună armele. In aceste condiţii, pe 27 noiembrie 1920, la Neuilly-sur-Seine, Stamboliski, primul-ministru bulgar, a semnat „într-o tăcere impresionantă“ tratatul de pace prin care România şi-a menţinut graniţele fixate prin Pacea de la Bucureşti din 1913, adică menținea Cadrilaterul.

Conţinutul tratatului

Tratatul este divizat în patru părţi. Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).
Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. In principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera romano-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).
In principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.
Partea a treia (articolele 36-78) intitulată "Clauze politice pentru Europa", conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.
Partea a patra (articolele 79-101), intitulată "Interesele Ungariei in afara Europei" conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

Aplicarea dispoziţiilor tratatului

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germana Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămînă parte a Ungariei.
Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Impactul tratatului

Tratatul de la Trianon a consfinţit existenta unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia. In ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Stefan, regat care de facto disparuse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohacs din partea otomanilor şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat sa existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Trupe române la Coloana mileniului în Budapesta  1919

Grnrtal Panaitescu în Budapesta ocupat


Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta  din urmă în majoritatea ei alcatuită din etnici ne-maghiari.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populatiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor).
Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au sustinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizati în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a sustinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reusit anexarea unor teritorii care apartinusera Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.