Pe data de 12 aprilie 1919, generalul G.D. Mărdărescu a primit ordinul Regelui Ferdinand să preia comanda trupelor din Transilvania, care urmau sa înfaptuiască eliberarea Transilvaniei. Un an mai tîrziu, pe 20 aprilie 1920, misiunea era îndeplinită. Dupa înca un an, şi tot în luna aprilie, generalul Gheorghe Mărdărescu publica volumul "Campania pentru desrobirea Ardealului si ocuparea Budapestei". Amintiri General G.D. Mărdărescu:r
De la desrobirea Ardealului până la ofensiva din Aprilie 1919
Situaţia creată României, prin pacea de la Bucuresti, echivala cu o robie a întregului neam românesc. Ea nu putea fi privită, aşadar, decât ca o necesitate de moment, rezultată din tradarea fară precedent a armatelor ruseşti.
România, în urma sugrumării ce i se aplicase, nu putea avea decât o singura ţintă: salvarea armatei.
In adevar, din Maiu pâna în Octombrie 1918, n-a ramas sforţare neîncercată pentru neştirbirea oştirii noastre. Pretenţiunile duşmanilor se loveau continuu de rezistenţa si patriotismul luminat al Românilor strânsi în colţisorul neinvadat al Moldovei. Armamentul era ascuns cu îngrijire, spre a nu fi predat vrajmasului. In fine, efectivele, ce ni se tăgăduiau sub cele mai injurioase ameninţări, erau mereu sporite de catre bravii noştri ostaşi, care nu voiau să se demobilizeze si să se reîntoarcă sub apasarea teutonă din teritoriul ocupat.
Intre timp, numeroasele încercări ofensive ale duşmanului, îndreptate cu furie pe frontul de vest, se prabuşeau şi slabeau considerabil forţele lui, pe câta vreme, acele ale aliaţilor, alături de care ne sacrificasem din belsug, sporeau continuu.
La data de 15 Iunie 1918, echilibrul este pentru totdeauna rupt în favoarea aliaţilor, astfel, ca somările ce ni se faceau la Bucuresti, pentru disolvarea armatei noastre, din ce în ce mai greu puteau fi aduse la îndeplinire de duşman, din lipsa de mijloace de constrângere.
Strânşi de aproape în lupta decisivă, ce se angajase pe frontul de vest, germanii îşi subţiaseră neîncetat diviziile din Muntenia, astfel că, la începutul lui Octombrie, atunci când Bulgaria era scoasă afară din cauză, armatele franceze nu au mai întâmpinat la Dunare decât o rezistenţă descusută, din cauza slabiciunii adversarului şi a reintrării în scenă a armatei româneşti (28 Octombrie/10 noiembrie 1918), care - conform înţelegerii prealabile şi la apelul Comandamentului francez - a pornit cu tot elanul contra duşmanului, ramas încă în teritoriul nostru ocupat.
Ora supremă a victoriei sunase şi pentru mult încercata armata românească
România, în urma sugrumării ce i se aplicase, nu putea avea decât o singura ţintă: salvarea armatei.
 |
| General Gheoghe Mărdărescu |
Intre timp, numeroasele încercări ofensive ale duşmanului, îndreptate cu furie pe frontul de vest, se prabuşeau şi slabeau considerabil forţele lui, pe câta vreme, acele ale aliaţilor, alături de care ne sacrificasem din belsug, sporeau continuu.
La data de 15 Iunie 1918, echilibrul este pentru totdeauna rupt în favoarea aliaţilor, astfel, ca somările ce ni se faceau la Bucuresti, pentru disolvarea armatei noastre, din ce în ce mai greu puteau fi aduse la îndeplinire de duşman, din lipsa de mijloace de constrângere.
Strânşi de aproape în lupta decisivă, ce se angajase pe frontul de vest, germanii îşi subţiaseră neîncetat diviziile din Muntenia, astfel că, la începutul lui Octombrie, atunci când Bulgaria era scoasă afară din cauză, armatele franceze nu au mai întâmpinat la Dunare decât o rezistenţă descusută, din cauza slabiciunii adversarului şi a reintrării în scenă a armatei româneşti (28 Octombrie/10 noiembrie 1918), care - conform înţelegerii prealabile şi la apelul Comandamentului francez - a pornit cu tot elanul contra duşmanului, ramas încă în teritoriul nostru ocupat.
Ora supremă a victoriei sunase şi pentru mult încercata armata românească
.
Situatia politica si militara a României, la data reluarii operatiunilor
Rusia ieşise din scenă, însă armatele ei revoluţionare fraternizau cu germanii şi ele nu puteau uita că au fost dezarmate pe teritoriul nostru. In loc de o Rusie ţaristă aliată, dar rău voitoare, aveam acum la răsărit o Rusie revoluţionară, dusmanoasă pe faţă, care ne declarase razboi în mod oficial. O parte din mica noastră armată trebuia deci, sa stea cu arma în mână, în lungul Nistrului.
Ungaria nu se putea obiănui cu ideea ca fiind învinsă, avea sa fie constrânsă să renunţe pentru totdeauna la ţinuturile frumoase şi mănoase ale Ardealului şi deci, îăi retragea din toate părţile armata ei, pe care o reorganiza şi înarma contra noastră. Ea îşi gasea ajutor şi încurajare în condiţiunile armistiţiului acordat de Generalul Franchet d`Espereu, care ignorase revendicarile recunoscute nouă prin tratat şi oprise înaintarea trupelor noastre. Serbia aliata noastră de totdeauna, ignora orice moderaţiune, faţă de noi, şi în beţia victoriei, a trecut peste îndatoririle alianţei noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul, care constituia unul dintre punctele de căpetenie ale aspiraţiunilor, pentru care ne jertfisem alături de ea. Puteam si eram îndreptaţiţi a nu mai conta deci pe amiciţia şi alianţa acestui popor.
Bulgaria ocupa încă, cu consimţământul marilor nostri aliaţi, toată Dobrogea, pe care germanii, aliaţii lor, nu le-o recunoşteau. Armistiţiul, încheiat la prabuşirea Bulgariei, nu ţinea seama de loc de interesele României, care se sbatea încă în ghiarele acaparatoare ale duşmanilor, contra cărora îşi sacrificase tot ce putea fi sacrificat. Asistam, astfel, la o situaţie fără precedent în istoria popoarelor: ca învinsul sa menţină şi să cotropească mai departe ţinuturi, care au fost ale învingatorului.
In rezumat deci, aliaţii uitaseră legăturile contractate, şi, deăi reintraţi în luptă după cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la Bucuresti, spre a se desinteresa complet de ţara noastră. Era deci necesar, ca aducerea la îndeplinire a acelor ce ni s-au promis şi recunoscut în scris de ei, să le înfaptuim cu propriile noastre forţe.
Situaţia noastră militară, în acel moment, nu era dintre cele mai strălucite, căci, pacea de la Bucuresti impunându-ne un efectiv redus al oamenilor sub arme, am fost siliţi să demobilizăm în vara anului 1918 toate contingentele de miliţieni şi rezervişti, menţinând sub arme numai 4 contingente: 1916, 1917, 1918 si 1919.
Afara de Diviziile IX-a si X-a, precum şi I-a şi II-a de cavalerie, concentrate în Basarabia, restul armatei era dislocată cu diviziile din Moldova în garnizoanele lor de pace, iar diviziile din Muntenia, Dobrogea si Oltenia erau grupate în diferite regiuni din Moldova. Armătură şi muniţiuni erau în cantităţi relativ suficiente, lipseau însă animalele de tracţiune pentru unitaţile de artilerie şi diferitele trenuri.
Cavaleria, de asemeni, ramasese după război cu cai puţini si slabiţi, din cauza lipsei de furaj, datorită faptului că teritoriul Moldovei, prea mic chiar pentru nevoile propriei noastre armate, a trebuit să aprovizioneze şi o numeroasă armată rusă. Imbracamintea din magaziile de mobilizare ale corpurilor, ca şi aceea existentă în restul depozitelor, nu era suficientă decât pentru un efectiv restrâns.
In privinţa hranei oamenilor, depozitele din Moldova ar fi putut face faţă pentru un timp nevoilor armatei; lipseau însă mijloacele de transport necesare.
Eram reduşi, deci, şi din punct de vedere militar tot la propriile noastre mijloace, totuşi acţiunea trebuia începută, cu ceeace aveam.
Mobilizarea a fost ordonată pe ziua de 28 Octombrie/10 Noiembrie 1918.
Au fost mobilizate, la început, numai diviziile care îsi aveau resedinţa în Moldova. Diviziile din Muntenia si Oltenia nu puteau fi mobilizate, întrucât oamenii demobilizati erau plecaţi la vetrele lor din teritoriul ocupat. Mobilizarea lor nu se putea începe, decât după transportul parţilor active în garnizoanele de resedinţă, ceeace, în situaţia de atunci a transporturilor noastre, nu se putea face înainte de Martie 1919.
Marele cartier general a dispus chemarea sub arme numai a 4 contingente: 1912, 1913, 1914 si 1915, stabilind pentru deviziile mobilizate numai oarecare norme de organizare, care le vom arata mai jos.
Diviziile Corpului IV Armata, dislocate în garnizoanele de pace, terminând cele dintâi mobilizarea, au fost destinate a opera astfel: Divizia VII-a în Transilvania, iar Divizia VIII-a în Bucovina.
Divizia I-a de vânatori, terminând mobilizarea în acelaşi timp cu diviziile Corpului IV Armata, a fost destinată pentru operaţiunile din Transilvania, împreună cu Divizia VII-a.
Ungaria nu se putea obiănui cu ideea ca fiind învinsă, avea sa fie constrânsă să renunţe pentru totdeauna la ţinuturile frumoase şi mănoase ale Ardealului şi deci, îăi retragea din toate părţile armata ei, pe care o reorganiza şi înarma contra noastră. Ea îşi gasea ajutor şi încurajare în condiţiunile armistiţiului acordat de Generalul Franchet d`Espereu, care ignorase revendicarile recunoscute nouă prin tratat şi oprise înaintarea trupelor noastre. Serbia aliata noastră de totdeauna, ignora orice moderaţiune, faţă de noi, şi în beţia victoriei, a trecut peste îndatoririle alianţei noastre cu ea, ocupând în întregime Banatul, care constituia unul dintre punctele de căpetenie ale aspiraţiunilor, pentru care ne jertfisem alături de ea. Puteam si eram îndreptaţiţi a nu mai conta deci pe amiciţia şi alianţa acestui popor.
 |
| Generalul Gherghe Mărdăresu la hotel Gelert - Budapesta |
In rezumat deci, aliaţii uitaseră legăturile contractate, şi, deăi reintraţi în luptă după cererea lor, invocau pacea ce din vina lor ni s-a impus la Bucuresti, spre a se desinteresa complet de ţara noastră. Era deci necesar, ca aducerea la îndeplinire a acelor ce ni s-au promis şi recunoscut în scris de ei, să le înfaptuim cu propriile noastre forţe.
Situaţia noastră militară, în acel moment, nu era dintre cele mai strălucite, căci, pacea de la Bucuresti impunându-ne un efectiv redus al oamenilor sub arme, am fost siliţi să demobilizăm în vara anului 1918 toate contingentele de miliţieni şi rezervişti, menţinând sub arme numai 4 contingente: 1916, 1917, 1918 si 1919.
Afara de Diviziile IX-a si X-a, precum şi I-a şi II-a de cavalerie, concentrate în Basarabia, restul armatei era dislocată cu diviziile din Moldova în garnizoanele lor de pace, iar diviziile din Muntenia, Dobrogea si Oltenia erau grupate în diferite regiuni din Moldova. Armătură şi muniţiuni erau în cantităţi relativ suficiente, lipseau însă animalele de tracţiune pentru unitaţile de artilerie şi diferitele trenuri.
Cavaleria, de asemeni, ramasese după război cu cai puţini si slabiţi, din cauza lipsei de furaj, datorită faptului că teritoriul Moldovei, prea mic chiar pentru nevoile propriei noastre armate, a trebuit să aprovizioneze şi o numeroasă armată rusă. Imbracamintea din magaziile de mobilizare ale corpurilor, ca şi aceea existentă în restul depozitelor, nu era suficientă decât pentru un efectiv restrâns.
 |
| Divizion de cavalarişti şi gornişti în Budapesta 1919 |
Eram reduşi, deci, şi din punct de vedere militar tot la propriile noastre mijloace, totuşi acţiunea trebuia începută, cu ceeace aveam.
Mobilizarea a fost ordonată pe ziua de 28 Octombrie/10 Noiembrie 1918.
Au fost mobilizate, la început, numai diviziile care îsi aveau resedinţa în Moldova. Diviziile din Muntenia si Oltenia nu puteau fi mobilizate, întrucât oamenii demobilizati erau plecaţi la vetrele lor din teritoriul ocupat. Mobilizarea lor nu se putea începe, decât după transportul parţilor active în garnizoanele de resedinţă, ceeace, în situaţia de atunci a transporturilor noastre, nu se putea face înainte de Martie 1919.
Marele cartier general a dispus chemarea sub arme numai a 4 contingente: 1912, 1913, 1914 si 1915, stabilind pentru deviziile mobilizate numai oarecare norme de organizare, care le vom arata mai jos.
Diviziile Corpului IV Armata, dislocate în garnizoanele de pace, terminând cele dintâi mobilizarea, au fost destinate a opera astfel: Divizia VII-a în Transilvania, iar Divizia VIII-a în Bucovina.
Divizia I-a de vânatori, terminând mobilizarea în acelaşi timp cu diviziile Corpului IV Armata, a fost destinată pentru operaţiunile din Transilvania, împreună cu Divizia VII-a.
 |
| Divizion de artilerie român pe străzile Budapestei 1919 |
Situaţia guvernului comunist ungar înbunătăţindu-se, în urma succeselor obţinute contra Ceho-Slovacilor şi a înabuşirii contra-revoluţiei, pentru o şi mai sigură consolidare în interior şi mărirea prestigiului de afară, guvernul ungar avea nevoie de succese contra Românilor. In acest scop, în urma încetării operaţiunilor armatei roşii pe frontul ceho-slovac, prin armistiţiul încheiat, o parte însemnată din forţele devenite disponibile pe acest front, împreună cu alte unitaţi din rezervă, au fost transportate ăi concentrate spre sud, în vederea luării ofensivei pe frontul român.
De altfel, Bela Kuhn era convins ca succesele pe frontul român nu-i vor veni aşa uşor, ca acele pe care le-a obtinut contra Ceho-Slovacilor. Pentru întreprinderea unei acţiuni militare contra noastră, avea nevoie de-o armata puternică si bine pregatită, de aceea, comuniştii unguri şi-au îndreptat toate sfortarile lor în această direcţie.
Profitând de răgazul acordat de armistitţiul cu Ceho-Slovacii, guvernul comunist a desfăşurat o activitate febrilă pentru organizarea unitaţilor din toate armele, mărindu-le efectivele prin noi recrutări, între 18-46 ani, căutând să le doteze, pe cât cu putinţă, cu mijloace moderne de luptă şi serviciile necesare, precum şi să le construiască în unitaţi mari de luptă.
Pentru executarea recrutărilor, a fost întrebuinţată, de cele mai multe ori, forţa şi teroarea. In special, s`au înrolat lucrătorii pe motivul că guvernul luase măsura de-a nu se da hrană decât celor de pe front, şi a nu se ajuta decât familiile celor mobilizati, cărora le făcea toate înlesnirile de trai. Ordinul de mobilizare, publicat la 26 Iunie, şi care prevedea şi înrolarea ţăranilor, nu prea a dat rezultatul dorit de guvernul comunist, deoarece, cea mai mare parte din populaţia rurală era contra cauzei comuniste. Totşi, datorită mijloacelor întrebuinţate, comunistii parvin, ca la sfârşitul primei jumataţi a lunii Iulie 1919, să dispună de o armata destul de numeroasă, înzestrată cu un bun material de infanterie şi o puternică artilerie (care cuprindea şi unităţi suficiente de artilerie grea de 150 m/m, 305 mm şi chiar câteva piese de 420 mm).
Această fortă armată, după înfrângerea Ceho-Slovacilor, comunistii au prezentat-o în faţa populaţiei ca o armată natională, destinată a elibera Ungaria.
Că ne vor ataca ungurii nu ne-am îndoit o clipă. Crediţa aceasta se sprijinea pe: activitatea guvernului comunist, reorganizarea armatei, numeroase transporturi de trupe din interior spre est, deplasările de forţe de pe celelalte fronturi si dirijarea lor în regiunile Tokay si Szolnok, incursiunile si atacurile zilnice ale trupelor ungureşti de pe linia Tisei, precum si informaţiunile obţinute (după care, Ungurii urmau să înceapă atacul contra noastră în noaptea de 19/20 Iulie), etc.; toate acestea trădau inteţia inamicului de-a ne ataca.
In prima jumatate a lunii Iulie, aceste intenţiuni au început a se manifesta fatis; astfel:
1. In cursul perioadei de la 1-15 Iulie, atitudinea provocatoare şi agresivă a trupelor maghiare s-a accentuat aproape pe întreg frontul, atât prin activitatea artileriei, care în sectorul Szolnok a luat caracterul unui bombardament de-o intensitate deosebită, cât, mai ales, prin încercări de trecere şi dese incursiuni în sectorul de nord (regiunea Tokay), ca şi în cel de sud (regiunile Tisza-Roff, Fegyvernek, Tisza-Nagy-Rev, Tisza-Uj, Tisza-Sas, etc.). Dintre aceste încercări de trecere, sunt de remarcat, în special, urmatoarele:
a) Incercarea de trecere din noaptea de 2/3 Iulie, în regiunea Timar (nord Tokay), în timp ce unitaţile inamice din regiunea sud Tokay acţionau demonstrativ în faţa localitatii Tisza-Eszlar.
b) Incursiunea inamicului la sud de Szolnok, în dimineata zilei de 5 Iulie, care a fost respinsă prin contra-atacurile trupelor noastre.
c) Repetatele atacuri din ziua de 7 Iulie ale trupelor inamice în forţă de 3-4 companii, din regiunea Nagy-Koru, asupra poziţiilor noastre din sctorul Fegyvernek.
2. Marele cartier general român a interceptat, la data de 8 Iulie, o radiotelegramă, prin care guvernul maghiar comunica că trupele române, neefectuând încă retragerea hotarâtă, a reluat ostilitaţile cu România.
Deci, prin aceasta telegramă Bela Kuhn comunica Antantei intenţiile sale. Aceasta îndrăzneală îşi avea originea, în mare parte, în politica de tărăgănare a Antantei, în ceeace priveşte masurile ce trebuiau luate, de multă vreme încă, pentru curmarea stării de lucruri din Ungaria.
Timp îndelungat, Conferinţa de pace a fost nehotarâtă ce atitudine trebuie să adopte faţă de Ungaria. Telegramele, ce soseau în această privinţă, erau contradictorii şi reflectau clar această nehotarâre. Aici se părea, că Conferinţa ar fi decis să recunoască guvernul bolşevic, aci, o altă depesă ne vestea, că Conferinţa nu poate trata cu Bela Kuhn, mentinând blocusul contra Ungariei. A fost vorba chiar de-o acţiune militară în stil mare împotriva Budapestei, acţiune despre care m-am ocupat mai sus, făcându-se o anchetă asupra mijloacelor ce-ar necesita. (Ancheta a fost facută chiar de Maresalul Foch, în urma cererii Conferinţei de la Paris. Pentru aceasta acţiune s`a considerat necesar minimum 200.000 de luptatori).
De aceea, când comuniştii au trecut la fapte, atacându-ne, a devenit evident adevărul că singura soluţie pentru înlaturarea stării anarhice din Ungaria şi restabilirea ordinei aici, dorită de toată Europa, este intervenţia armată a aliaţilor şi ocuparea capitalei Ungariei, citadela nefastului regim comunist.
Din diferite consideraţiuni însă, aceasta acţiune n`a avut loc nici de data aceasta, ea a fost înlocuită prin alte măsuri, la care a recurs Conferinţa de pace, măsuri care sunt cuprinse într-o radiogramă din Lyon, cu data de 27 Iulie, prin care Consiliul suprem interaliat adresează o nota lui Bela Kuhn, cu urmatorul continut:
"Guvernele aliate si asociate sunt foarte doritoare de-a încheia pacea cu poporul ungar şi de-a pune capăt stării de lucruri, care face imposibilă reconstituirea economică a Europei Centrale şi pune o piedică oricarei încercări de-a aproviziona populaţia. Este chiar o imposibilitate de a încerca această opera, mai înainte ca în Ungaria să fie un guvern reprezentând poporul şi care să-şi execute ad-literam angajamentele lui, luate faţă de guvernele asociate. Regimul lui Bela Kuhn nu răspunde nici uneia din aceste condiţiuni; el nu numai că a rupt armistiţiul semnat de Ungaria, dar, în momentul de faţă, atacă o putere amică si aliata. Se cuvine guvernelor aliate, de-a lua sub propria lor raspundere măsurile care comportă acest aspect particular chestiunii. Dacă hrana şi proviziile trebuie furnizate, dacă blocusul trebuie ridicat, dacă opera de refacere economică trebuie sa fie reinstalată, apoi toate acestea nu vor putea avea fiinţă, decât cu un guvern reprezentând poporul ungar, nu cu un guvern al carui autoritate s-a fondat pe teroare. Puterile asociate cred nemerit de-a adauga că orice ocupaţie straină a teritoriului ungar, aşa după cum este definit prin Conferinta de pace, va lua sfârşit, de îndată ce Comandamentul suprem interaliat va socoti, că condiţiunile armistiţiului au fost executate într-un mod multumitor".S-a cerut, cu alte cuvinte, în vederea tratativelor de pace, retragerea lui Bela Kuhn, cu care, în sfârsit, aliaţii s-au convins, cam târziu dealtfel, că nu se poate trata si discuta. In ce priveste atacurile împotriva statelor amice şi aliate, nota de la Paris reprezintă un protest tardiv şi platonic. Tardiv, deoarece se producea, după ce România a bătut singură pe Unguri, care o atacaseră, ameninţînd astfel nu numai frontierele României, dar şi ordinea Europei centrale; platonic, fiindcă nota aliaţilor s-a multumit să constate numai faptul de-a ne fi atacat Ungurii, fără să anunţe măsurile, pe care ar fi trebuit să le ia, faţă de atitudinea lui Bela Kuhn.
Incât ne priveste, după cum aveam credinţa, că Ungurii ne vor ataca, în aceeasi masură aveam deplina siguranţă ca vom fi în stare singuri, prin noi înşine, nu numai să ne apărăm contra duşmanului, dar, că prin reacţiunea noastră vom ajunge la o isbândă deplină, care să aibă ca urmare stârpirea bolşevismului şi restabilirea liniştii în Europa Centrală.
De altfel, Bela Kuhn era convins ca succesele pe frontul român nu-i vor veni aşa uşor, ca acele pe care le-a obtinut contra Ceho-Slovacilor. Pentru întreprinderea unei acţiuni militare contra noastră, avea nevoie de-o armata puternică si bine pregatită, de aceea, comuniştii unguri şi-au îndreptat toate sfortarile lor în această direcţie.
Profitând de răgazul acordat de armistitţiul cu Ceho-Slovacii, guvernul comunist a desfăşurat o activitate febrilă pentru organizarea unitaţilor din toate armele, mărindu-le efectivele prin noi recrutări, între 18-46 ani, căutând să le doteze, pe cât cu putinţă, cu mijloace moderne de luptă şi serviciile necesare, precum şi să le construiască în unitaţi mari de luptă.
Pentru executarea recrutărilor, a fost întrebuinţată, de cele mai multe ori, forţa şi teroarea. In special, s`au înrolat lucrătorii pe motivul că guvernul luase măsura de-a nu se da hrană decât celor de pe front, şi a nu se ajuta decât familiile celor mobilizati, cărora le făcea toate înlesnirile de trai. Ordinul de mobilizare, publicat la 26 Iunie, şi care prevedea şi înrolarea ţăranilor, nu prea a dat rezultatul dorit de guvernul comunist, deoarece, cea mai mare parte din populaţia rurală era contra cauzei comuniste. Totşi, datorită mijloacelor întrebuinţate, comunistii parvin, ca la sfârşitul primei jumataţi a lunii Iulie 1919, să dispună de o armata destul de numeroasă, înzestrată cu un bun material de infanterie şi o puternică artilerie (care cuprindea şi unităţi suficiente de artilerie grea de 150 m/m, 305 mm şi chiar câteva piese de 420 mm).
 |
| Copii din Budapesta primind hrană de la armata română 1919 |
Că ne vor ataca ungurii nu ne-am îndoit o clipă. Crediţa aceasta se sprijinea pe: activitatea guvernului comunist, reorganizarea armatei, numeroase transporturi de trupe din interior spre est, deplasările de forţe de pe celelalte fronturi si dirijarea lor în regiunile Tokay si Szolnok, incursiunile si atacurile zilnice ale trupelor ungureşti de pe linia Tisei, precum si informaţiunile obţinute (după care, Ungurii urmau să înceapă atacul contra noastră în noaptea de 19/20 Iulie), etc.; toate acestea trădau inteţia inamicului de-a ne ataca.
In prima jumatate a lunii Iulie, aceste intenţiuni au început a se manifesta fatis; astfel:
1. In cursul perioadei de la 1-15 Iulie, atitudinea provocatoare şi agresivă a trupelor maghiare s-a accentuat aproape pe întreg frontul, atât prin activitatea artileriei, care în sectorul Szolnok a luat caracterul unui bombardament de-o intensitate deosebită, cât, mai ales, prin încercări de trecere şi dese incursiuni în sectorul de nord (regiunea Tokay), ca şi în cel de sud (regiunile Tisza-Roff, Fegyvernek, Tisza-Nagy-Rev, Tisza-Uj, Tisza-Sas, etc.). Dintre aceste încercări de trecere, sunt de remarcat, în special, urmatoarele:
a) Incercarea de trecere din noaptea de 2/3 Iulie, în regiunea Timar (nord Tokay), în timp ce unitaţile inamice din regiunea sud Tokay acţionau demonstrativ în faţa localitatii Tisza-Eszlar.
b) Incursiunea inamicului la sud de Szolnok, în dimineata zilei de 5 Iulie, care a fost respinsă prin contra-atacurile trupelor noastre.
c) Repetatele atacuri din ziua de 7 Iulie ale trupelor inamice în forţă de 3-4 companii, din regiunea Nagy-Koru, asupra poziţiilor noastre din sctorul Fegyvernek.
2. Marele cartier general român a interceptat, la data de 8 Iulie, o radiotelegramă, prin care guvernul maghiar comunica că trupele române, neefectuând încă retragerea hotarâtă, a reluat ostilitaţile cu România.
 |
| Regele Ferdinand |
Timp îndelungat, Conferinţa de pace a fost nehotarâtă ce atitudine trebuie să adopte faţă de Ungaria. Telegramele, ce soseau în această privinţă, erau contradictorii şi reflectau clar această nehotarâre. Aici se părea, că Conferinţa ar fi decis să recunoască guvernul bolşevic, aci, o altă depesă ne vestea, că Conferinţa nu poate trata cu Bela Kuhn, mentinând blocusul contra Ungariei. A fost vorba chiar de-o acţiune militară în stil mare împotriva Budapestei, acţiune despre care m-am ocupat mai sus, făcându-se o anchetă asupra mijloacelor ce-ar necesita. (Ancheta a fost facută chiar de Maresalul Foch, în urma cererii Conferinţei de la Paris. Pentru aceasta acţiune s`a considerat necesar minimum 200.000 de luptatori).
De aceea, când comuniştii au trecut la fapte, atacându-ne, a devenit evident adevărul că singura soluţie pentru înlaturarea stării anarhice din Ungaria şi restabilirea ordinei aici, dorită de toată Europa, este intervenţia armată a aliaţilor şi ocuparea capitalei Ungariei, citadela nefastului regim comunist.
Din diferite consideraţiuni însă, aceasta acţiune n`a avut loc nici de data aceasta, ea a fost înlocuită prin alte măsuri, la care a recurs Conferinţa de pace, măsuri care sunt cuprinse într-o radiogramă din Lyon, cu data de 27 Iulie, prin care Consiliul suprem interaliat adresează o nota lui Bela Kuhn, cu urmatorul continut:
 |
| Vasile Goldiş |
 |
| Armata română la Coloana mileniului - Budapesta |
Incât ne priveste, după cum aveam credinţa, că Ungurii ne vor ataca, în aceeasi masură aveam deplina siguranţă ca vom fi în stare singuri, prin noi înşine, nu numai să ne apărăm contra duşmanului, dar, că prin reacţiunea noastră vom ajunge la o isbândă deplină, care să aibă ca urmare stârpirea bolşevismului şi restabilirea liniştii în Europa Centrală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu