MÂRŞĂVIA BOLŞEVICĂ ŞI EVREIASCĂ IMPOTRIVA ROMÂNIEI

 „Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Popor de frontieră, luptam şi muream pentru toţi”. Mircea Eliade

“Vreme trece... vreme vine!” Omenirea evoluează... Spre bine, spre rău? Dar asta-i altă poveste. In zilele noastre nu se derulează numai o transformare firească a structurilor si a instituțiilor ci şi crearea unei noi caste, stăpână, atotputernică, stăpână pe destinul celorlalţi şi al controlării istoriei, conştientă fiind de sensul şi de absurditatea ambelor, dar ignorându-le deopotrivă.

 “Ne-am născut într-o lume controlată de forţe nevăzute care au invadat şi care manipulează omenirea de mii de ani. Nu, acesta nu este un scenariu de la Hollywood, este chiar ceea ce trăim în prezent. Dacă privim în jur, am putea crede că ceea ce vedem este “real”. De fapt trăim în iluzie, o iluzie proiectată să ne menţină într-o închisoare mentală, emoţională şi spirituală.” (David Icke, Copiii matricei, Bucureşti, Ed. Daksha, 2008)

Au trecut anii…   Numeroase documente, sau aspecte ale celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii au fost fie uitate, fie mistificate de către “fabricanţii” de istorie, fie ocultate de cei interesaţi, însă ştergerea memoriei este definitivă numai dacă raţiunea umanităţii dă semne de oboseală. Din când în când, memoria trebuie reînprospătată.

Constat în ultima vreme, că despre unele din aceste momente ale istoriei, se aminteşte din ce în ce mai rar, iar atunci când se întâmplă, apare doar o scurtă notiţă, cu caracter informativ. Ici-colo, câte un contemporan “nonconformist” încăpăţânat, încearcă să scuture colbul aşternut de trecerea vremii, să şteargă uitarea şi să le readucă la lumina zilei.

 S-au scurs 69 de ani de la semnarea ne-denunţatului, deci a încă actualului Pact Molotov-Ribbentrop, 68 de ani de la pierderea unor provincii româneşti şi împunerea Diktatului de la Viena, mai bine de 64 de ani de la bombardarea, cu cruzime a  oraşului Dresda şi tot atâţia ani de la necondamnata trădare a regelui Mihai I,  63 de ani de la explozia primei bombe atomice americane la Hiroshima…

Poate vă întrebaţi care raţionamentul selectiei acestora? Toate s-au consumat, de-a lungul anilor, în timpul celei mai mari conflagraţii a omenirii şi în împrejurări cu conexiuni de cauzalitate; să le luăm pe rând :

Pactul Molotov - Ribbentrop 

La 23 august 1939 Uniunea Sovietică şi Germania, urmărindu-şi propriile scopuri şi aparent căzând de acord,  au parafat nefericitul tratat, cunoscut sub numele  „Pactul Molotov-Ribbentrop”. Consecinţele acestuia au fost dezastruoase pentru România, iar unele mai dăinuie şi astăzi. Urmare a prevederilor pactului, Uniunea Sovietică a prezentat României ultimatumul prin care aceasta din urmă era obligată să părăsească pământurile strămoşeşti ale Basarabiei şi ale nordului Bucovinei, într-un interval imposibil de realizat şi pe care chiar sovieticii l-au călcat în picioare.

Sub conducerea Regelui Carol al II-lea Consiliul de Coroană a hotărât abandonarea cetăţenilor români şi a teritoriilor amintite, fără opunerea unei minime rezistenţe, hotărâre condamnată de întreaga populaţia românească. Dintre puţinii care au avut demnitatea de a se împotrivi acestei decizii voi aminti pe marele savant Nicolae Iorga şi pe generalul Ion Antonescu.

La data de 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov a prezentat ministrului României la Moscova, Gheorghe Davidescu, nota ultimativă prin care sovieticii cereau românilor să părăsească teritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei. La 28 iunie 1940, sovieticii au adresat Romaniei o noua notă ultimativă, prin care cereau ca evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de către autoritaţile române să fie realizată în patru zile.

Populaţia din teritoriile menţionate au fost anunţate abia în dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, de intrarea iminentă a trupelor sovietice în Cernăuţi, Chişinău, Tighina şi Cetatea Albă. Nu fusese luată nici o măsură prealabilă, deşi cu luni de zile înainte, factorii de răspundere ştiau, că Uniunea Sovietică avea în vedere reanexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru. Nerespectând termenul pe care l-au impus în a doua nota ultimativă, sovieticii au ocupat oraşele Cernăuţi şi Chişinău încă din data de 29 iunie 1940. 

Mulţi români nevinovaţi au căzut victime abuzurilor Armatei Roşii, comise asupra celor care încercau să se refugieze dincoace de Prut, una din dureroasele amintiri fiind măcelul românilor seceraţi fără milă de gloanţele grănicerilor sovietici, la Fântâna Albă, în Bucovina. Purtau în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină). Erau neînarmaţi şi aveau asupra lor doar merinde pentru drum. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi este puţin probabil să se afle vreodată, dar puţinii supravieţuitori amintesc de un număr cuprins între 3.000 şi 5.000 de săteni. După masacru răniţii au fost târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După câteva zile, mii de familii au fost urcate în trenuri şi deportate în Siberia, numai pentru  „vina” de a fi români.  

Nu după mult timp în ziarul „Universul” a apărut impresionantul articol al marelui savant Nicolae Iorga, sub titlul „De ce atâta ură?” pe care îl redau:

„Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumăratele acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută.

De unde atâta ură?

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.

Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. In nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire.” 

 „Ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, la Uniunea Sovietică, a fost întâmpinată cu bucurie de evreii din aripa stângă şi comunişti.” (Alexandru Şafran, fost Rabin Şef al evreilor din România - declaraţie din anul 1946)

Apreciez deosebit de relevant şi comentariul lui Paul Goma din lucrarea sa,  „Basarabia și Problema”:

„Nu am auzit să fi existat vreun singur evreu, atunci, acolo, în Basarabia-Bucovina „Săptămânii roşii” (28 iunie-3 iulie 1940) care să fi protestat verbal - necum să se opună – coreligionarilor beţi de ură  (de rasă, nu de clasă) care s-au dedat la acte de pură bestialitate. Victime: Românii militari în retragere, Românii civili porniţi în refugiu... (...) Fireşte, „nu toţi Evreii”, scriind despre cauza masacrării Evreilor de către Români, între anii 1941 şi 1943, „ignoră” adevărul cronologic, istoric, acela care spune:

- întâi a avut loc cedarea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, evacuarea tragică (pentru Români şi numai pentru ei), între 28 iunie şi 2 iulie 1940;

- abia apoi, la 29 iunie 1941 a fost pogromul de la Iaşi, primul act sângeros - victime : Evreii din România

Adevărul spune: „evacuarea” armatei şi a civililor din teritoriile cedate a constituit, din partea Eveilor, nu a Ruşilor ocupanţi - o agresiune sălbatică, fanatică, rasistă, anti-românească, anti-goi, anti-creştină; şi încă mai spune: agresiunea evreiolor în timpul evacuării, împotriva militarilor şi a civililor români din teritoriile cedate a însemnat „Ochiul-prim”, iar ce s-a întâmplat după un an de zile - inadmisibil, reprobabil - „Ochiul-scos”. „Ochiul-scos” a fost răzbunarea Românului pe Evreu.”

Referitor la pogromul de la Iaşi, Mihai Pelin combate cu documente afirmaţiile nefondate şi nereale, făcute în presa vremii de publicistul Curzio Malaparte: „Fapt dovedit, principala răspundere a masacrului de la Iaşi revine elementelor din Organizaţiile TODT şi SS, existente în oraş, chiar dacă generalul german Eugen Ritter von Schöbert nu părea a fi un nazist înfocat...” (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul Antonescu și războaiele de reîntregire, vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986, documente,p.576). 

Diktatul de laViena

Între 28 iunie şi 7 septembrie 1940, România a pierdut 99.926 kmp cu 6.829.288 locuitori. Prin acordul de la Craiova, a retrocedat Bulgariei Cadrilaterul, iar la 30 august 1940 României i-a fost impus Diktatul de la Viena, prin care a fost silită să cedeze 43.492 km² din teritoriul Transilvaniei, în favoarea Ungariei.

S-a abătut o avalanşă de crime, torturi şi violuri comise de trupele şi organizaţiile horthyste împotriva locuitorilor români din localităţile ocupate: în noaptea de 13/14 septembrie 1940, „Comuna Ip a fost a fost teatrul unui sălbatic act de violenţă. La începutul nopţii echipe de ostaşi unguri, însoţite de iredentişti şi membri ai Gărzii Naţionale au scos din case pe toţi românii care nu fugiseră, i-au bătut până la sânge şi i-au schingiuit, zdrobindu-le oasele şi smulgându-le unghiile, apoi, fără a ţine seamă de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de armă şi de mitralieră. Femeile au fost batjocorite, iar copii spintecaţi (…) după măcel a urmat jaful cadavrelor şi al caselor celor omorâţi. Cadavrele au fost cărate cu căruţele - unii încă mai respirau - şi îngropate într-o groapă comună, de 35/25 m, peste care s-a turnat var şi apoi pământ. ” Au căzut victime 157 de români, copii, femei, bătrâni şi bărbaţi. (Arhiva MAI, fond documentar, dosar nr. 10, vol. 16, p.217)

Au urmat atrocităţi comise de armata horthystă, de Poliţia Regală Maghiară şi de diverse organizaţii ungureşti, maltratarea şi expulzarea preoţilor şi a intelectualilor români.

Iată ce scria publicistul american, Milton G. Lehrer, martor al unor astfel de atrocităţi, în lucrarea sa Les assasinats: „Comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti, la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele”.

Un martor ocular descrie scenele de groază care au urmat: „După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau, de vii, în văpaia focului (casele care ardeau n.a.), arzând de vii în chinuri groaznice şi mare jale răsuna în tot locul de plânsetele lor” Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 români (copii, femei, bărbaţi, tineri şi bătrâni). (Arhiva MAI fond documentar, dosar 541, vol.122)  

22 iunie 1941 

 Franţa şi Anglia, aliaţii tradiţionali ai României erau mult prea preocupaţi de propria situaţie, iar în condiţiile amintite, alinierea României la Reich devenise singura opţiune rămasă disponibilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.

Având girul tuturor românilor, la 22 iunie 1941 Conducătorul Statului, generalul Ion Antonescu, a dat celebrul ordin de zi: „OSTAŞI, VĂ ORDON TRECEŢI PRUTUL! ” luptând alături de trupele germane împotriva URSS. Armata Română a fost întâmpinată cu multă bucurie şi recunoştinţă de populaţia românească din Basarabia şi Bucovina.

Cunoscutul scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, a cărui probitate morală nu poate fi pusă la îndoială, a fost puternic marcat de realităţile din Basarabia, care stătuse doar un an în raiul comunist sovietic. In volumul-document Ard malurile Nistrului, cu subtitlul: „Reportaj de război din teritoriile dezrobite” autorul descrie, fără a le îndulci, o multitudine de aspecte ale tratamentului la care au fost supuşi românii de dincolo de Prut până în iunie 1941. Biserici pângărite, crime, maltratări, abuzuri, supunerea la umilinţe greu de descris, din partea bolşevicilor năvălitori şi mai cu seamă din partea localnicilor evrei. Dar  veţi afla mai multe decât v-aş putea relata eu din lectura fragmentului următor, extras din paginile cărţii sale,: „Aflu că dincolo de Nistru sunt mii de basarabeni tineri care muncesc făcând şosele pentru retragerea ruşilor. Supraveghetorii sunt evrei din Basarabia. Cea mai mică greşeală, cel mai nevinovat cuvânt spus de vreunul din aceşti români basarabeni dezlănţuie furia evreului care-i comandă.

Cu câteva zile înainte de a se retrage armatele bolşevice, evreii din Căuşani au strâns din sate câteva sute de căruţe în care au încărcat averile şi le-au trecut Nistrul. Ţăranii care le-au condus căruţele nu s-au mai întors. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu ei. Evreii le spuseseră că or să-i împuşte. Nici la Căuşani, nici la Ursoaica, nici în satele de pe întinderea Bugeacului şi pe malul Nistrului nu am mai întâlnit decât câteva vite. Fuseseră luaţi toţi caii, toţi boii, toate oile şi căruţele, cirezi de mii de vite (...) Un ţăran tânăr, Oltu Boris îl chema, a fost luat de evrei pentru a lucra la şosele, dincolo de Nistru. Cu o noapte înainte fugise trecând Nistrul înnot, în pielea goală, împreună cu alţi doi prieteni.

-  (...) Da, am venit în pielea goală, numai noi şi sufletele noastre...

- În sectorul în care lucram eu era comandant unul Herşcu, care fusese negustor aici, la Ermoclia. În fiecare zi împuşca Herşcu câte unul de-ai noştri. Acolo, în taberele de muncă silnică nu exista altă pedeapsă decât împuşcarea. Evreul comandant era mai puternic decât orice dictator. Ne spunea că după ce vom termina şoseaua, are să ne împuşte pe toţi, fiindcă suntem basarabeni trădători.

- Dar de mâncare vă dădeau?

- O sută de grame de pâine pe zi. Asta era hrana pe care trebuiau să ne-o dea, dar nu ne-o dădeau nici pe-asta. Trăiam din mila românilor de dincolo de Nistru. Ne făceau câte o mămăligă pe care o mâncam goală, pe furiş.” (Constantin Virgil Gheorghiu. Ard malurile Nistrului  Bucureşti, ed. GEEA, 1993, p.185-185)

Prin forţa împrejurărilor, România s-a aflat, fără voia ei, în hăţişurile marii conflagraţii a celui de-al doilea război mondial. Trecerea Prutului de către Armata Română a avut sprijinul întregii populaţii şi al partidelor politice. Mai târziu s-au auzit voci care au contestat trecerea armatelor române peste Nistru.

Era oare posibilă oprirea la Nistru? Din ce se ştie astăzi şi după cum afirmă chiar autorii tratatului de Istoria Românilor, vol. IX, apărut la Editura Enciclopedica, sub egida Academiei Române, în 2008, răspunsul este negativ. Legile aspre ale războiului nu permit jumătăţile de măsură.

Era posibilă oprirea Armatei Române la graniţa de vest a ţării? Ce-au căutat militarii români în Ungaria, dar în Cehoslovacia? Răspunsul este acelaşi ca şi în primul caz. Diferenţa constă în faptul că la începutul războiului am fost aliaţi cu Germania, iar în al doilea, „aliaţi”, cu de-a sila, cu Uniunea Sovietică.

„Toate sacrificiile făcute în luptele pentru eliberarea Ungariei şi a Cehoslovaciei (aproape 200.000 de militari români) au fost inutile. Victoriile româneşti nu au fost recunoscute, ci atribuite numai trupelor sovietice”. (Josif Constantin Drăgan, Mareșalul Antonescu și războaiele de reîntregire. vol. 1, Cannaregio-Veneţia, Ed. Nagard, 1986).

 Nu trebuie ignorat nici faptul, aparent nesemnificativ, că trupelor româneşti le-a fost blocată intrarea pe teritoriul Germaniei, un motiv în plus de a nu-i fi recunoscut României, statului de ţară cobeligerantă, cu consecinţele cunoscute astăzi.

S-au consumat cisterne de cerneală pentru a fi „descrise” „crimele” românilor pe frontul de est, exagerându-se voit „chestiunea evreiască” şi numărul victimelor. Se impune să ştim că cele mai multe „dovezi” prezentate pentru a susţine aceste acuzaţii s-au materializat prin „mărturii” subiective ale unor „martori”, mai mult sau mai puţin oculari, sau prin relatări indirecte.

În mod deliberat sunt ignorate sau ocultate, afirmaţiile unor mari personalităţi evreieşti, din acele vremuri tulburi ale războiului, cum este şi cazul declaraţiei ce urmează:

„Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New zork, USA, Hotel Alameda (...) declar următoarele: „ (...) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţia germanilor-nazişti. Am fost martor al unor mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei... Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti doar câteva exemple:

- Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina;

- El a dat paşaport în alb, pentru a salva evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;

- Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.” 

Este inuman şi regretabil că un singur om a murit, pentru „vina” de a fi român, german, ungur, evreu sau rus. Este evident şi incontestabil faptul că s-au comis abuzuri şi de o parte şi de cealaltă, însă este un gest la fel de criminal să acuzi o naţiune întreagă, pe baza unor dovezi, deseori aflate sub semnul incertitudinii al subiectivismului şi chiar al falsului. 

GENERAL IOAN CULCER

 

Generalul Ion Culcer

1853-1928

Originar din Târgu-Jiu, a fost fiul doctorului Dimitrie Culcer, originar dintr-o familie venită din Transilvania. Tatăl său a întemeiat primul spital din Târgu-Jiu. Ioan s-a născut în anul 1853.

Și-a pierdut tatăl la vârsta de 13 ani și atrăit o copilărie marcată de privațiuni, dar şi-a continuat studiile la pension, întreţinut de mama sa, în nişte condiţiuni de lipsuri greu de imaginat. Un ajutor de studii cerut de Anica la eforia bisericii Sf. Ilie i-a fost refuzat, dar toate astea nu l-au împiedecat să-şi vadă cu sârguinţă de carte, așa că a urmat cariera militară. După terminarea pensionului, a intrat în şcoala militară, din care a ieşit sublocotenent de geniu şi cu acest grad a intrat în campania din 1877. Încă din primele zile ale războiului a şi fort rănit şi internat în spitalul militar din Craiova. Există o fotografie din octombrie 1877, făcută la Riben în faţa Plevnei, unde era împreună cu fratele său, Vladimir. In ianuarie 1878 se găsea tot pe front cu Vladimir, la Lom Palanca. Era nemulţumit că, deşi trebuiau avansaţi de multă vreme, nu le venea rândul. A terminat totuşi războiul cu gradul de locotenent şi curând a fost trimis să urmeze cursurile Şcolii Politehnice din Paris, şi, în continuare, pe acelea ale Şcolii de Aplicaţie de la Fontainbleau.

In carieră s-a prezentat, în tot acest timp, excepţional. Serios, energic, muncitor, inteligent, lucid… mintea lui cea clară nu se încurca în ocolişuri şi cădea repede peste soluţia optimală… Soluţiile lui Culcer erau întotdeauna limpezi, precise şi categorice… prea categorice poate.

S-a specializat ca ofiţer de geniu şi a ajuns profesor renumit la Şcolile militare superioare din România.
In 1882 a fost invitat la noi în ţară generalul belgian Alexis Brialmont pentru organizarea unui sistem românesc de fortificaţii.  La dispoziţia specialistului belgian, guvernul nostru l-a pus pe căpitanul Ion Culcer, care încă nu avea 30 de ani. El a executat toate proiectele şi planurile sub îndrumarea generalului, când la Bucureşti, când la Bruxelles şi tot el a dirijat şi execuţia tehnică a lucrărilor pe teren. În continuare, Culcer a organizat şi echiparea acestor fortificaţii cu un sistem de artilerie, cu tunuri de cetate şi turele blindate.
 Aceste lucrări au oferit militarului entuziast prima ocazie de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin, încetăţenit adânc în societatea românească încă din epoca sinistrelor domnii fanariote. Intr-o vreme când mai toate statele Europei sacrificau miliarde pentru organizarea de lucrări defensive, când începea să se vadă clar că nu tratatele (definite de Bismark ca nişte simple „petece de hârtie”) vor garanta independenţa statelor mici, ci capacitatea lor de apărare, diverşi politicieni inconştienţi, sub pretext că „cheltuielile militare ruinează Ţara”, găseau de fapt în fondurile alocate Apărării Naţionale o adevărată mină de aur pentru acoperirea manevrelor lor oculte. Creditele pentru armament erau în permanenţă ciuntite şi deturnate cu destinaţie adeseori necunoscută. Planurile fortificaţiilor trebuiau în permanenţă revizuite şi simplificate ; numărul punctelor întărite trebuia mereu redus, compromiţând omogenitatea şi soliditatea sistemului de apărare ; înzestrarea cu armament devenea tot mai precară ; rezervele de muniţiuni se reduceau mereu, şi ageamii din guvern ridicau din umeri când li se explicau riscurile dezastruoase la care se expunea România, tot nu pricepeau nimica. Un singur lucru pricepeau ei, că acolo existau fonduri ; era o găină cu ouă de aur,  care nu trebuia scăpată din mână.
 Bietul Culcer era disperat… bătea de la o uşă la alta, dar nici una nu se deschidea… înainta un raport după altul, dar nimeni nu le citea. Ce putea face un biet căpitănaş de geniu contra acestei jungle organizate!…
A executat și fortificarea podului de la Cernavodă.
Au trecut anii… meritele şi pregătirea lui Ion Culcer l-au ridicat din grad în grad, din funcţie în funcţie, până la aceea de Inspector General al Armatei.  Fiecare nouă treaptă îi crea noi răspunderi, care erau noi ocazii pentru el de a se izbi de moravurile şi năravurile sistemului nostru politic bizantin. Un Caragiale le-a putut combate cu biciul zeflemelei, dar un ostaş integru, strivit de responsabilităţi, nu mai de râs nu avea chef. Veselia sa firească şi bonomia înnăscută îl părăseau an de an ; pe măsură ce avansa în carieră devenea tot mai acru, tot mai morocănos. Toate nechibzuinţele şi malversiunile guvernelor politice se răsfrângeau în spinarea Armatei, element apolitic. Soldatul nostru, prost hrănit, prost îmbrăcat, prost înarmat, prost instruit, suferea şi tăcea, iar comandantul lor, fără priză asupra factorilor politici, trebuia şi el să sufere şi să tacă. Ca profesor la Şcoala Militară, a refuzat cu îndârjire să cedeze intervenţiilor, presiunilor şi şantajelor, dar până la urmă se trezea cu toate nulităţile protejate, pe care el le trântise, promovate peste capul său.
A venit campania din 1913 cu anexarea Cadrilaterului Dobrogean . Ca ostaş, Culcer nu avea căderea de a judeca cuminţenia sau necuminţenia acestui nechibzuit act politic, care a stricat timp de multe decenii bunele noastre raporturi cu vecinul de la miazăzi. Când a fost numit guvernator al acestei provincii, a fost conştient de caracterul spinos şi delicat al problemei, dar a acceptat. Populaţia ocupată era ostilă, şi el ştia că prin violenţă nu se va rezolva nimic. Cadrele administrative noi numite erau în general elemente nepregătite, abuzive şi necinstite, ce considerau judeţele noi, încorporate la Statul Român, ca pe o colonie, producătoare de venituri grase. Până şi din fondurile destinate armatei se fura cu neruşinare. Era necesară o mână de fier pentru a pune capăt tâlhăriei şi silniciei, dar, vezi, toţi aceştia aveau spatele asigurat şi era foarte riscant să intri în conflict cu ei. Prin tactul, spiritul de echitate, competenţa şi energia de care a dat dovadă, Generalul Culcer a reuşit în scurtă vreme să pună ordine în administraţia provinciei.
In iulie 1914, când a izbucnit primul război mondial, toţi politicienii care se perindaseră pe rând la putere şi procedaseră an de an la amputări masive din bugetul apărării naţionale şi deci ar fi trebuit să fie conştienţi de măsura în care contribuiseră ei înşişi la scăderea capacităţii combative a Armatei Române, se dedau acuma la o propagandă zgomotoasă, în sensul intrării noastre neîntârziate în acţiune, ceea ce, după ei, ar fi schimbat „instantaneu” faţa războiului. Această propagandă belicoasă ne-a făcut mult rău.
Generalul Culcer era disperat când se gândea cum ar fi putut intra armata noastră în război fără echipament, fără arme şi slab instruită, spre a se înfrunta cu marile puteri europene, care de atâţia ani pregătiseră cu multă grijă o conflagraţie, de a cărei amploare erau pe deplin conştienţi ; de câte ori a putut, a atras atenţia forurilor conducătoare asupra gravelor riscuri ale angajării noastre uşuratice într-o aventură atât de serioasă. El a înţeles însă să păstreze toată discreţiunea cerută unui ostaş disciplinat şi nu a făcut niciodată caz de temerile sale, ba prin toate ordinele, observaţiunile şi recomandările făcute unităţilor în subordine, a sfătuit în permanenţă pe ofiţeri să nu comenteze sub nici o formă propaganda belicoasă din jurul lor, nici să o susţină şi nici să o critice. Această atitudine reţinută a fost taxată de demagogii belicoși ca „antipatriotică”. 
El s-a străduit din răsputeri să demonstreze celor ce pregăteau planul nostru de acţiune că era o nebunie să ne angajăm simultan pe două fronturi, cu o armată cu numai cu puțin peste 600.000 de oameni, atât de slab pregătiţi. Deocamdată, la nord, ne apărau Carpaţii, a căror pază se putea obţine cu mijloace relativ modeste.
 Acţiunea trebuia deci începută printr-o ofensivă puternică spre Sud şi făcută joncţiunea cu trupele Franco-Anglo-Greceşti care atacau Bulgaria sub comanda generalului Sarrail. Considera că după ce ar fi fost nimicită armata inamică din sud, comandată de Feldmareşalul von Makensen, şi numai după aceea, trebuia a se ataca spre nord, cu forţe reunite franceze, ruse, române şi engleze, pe un front uriaş, ce s-ar fi întins de la Marea Baltică şi până la Salonic. Această manevră, combinată cu o puternică ofensivă franco-engleză pe frontul de vest, l-ar fi prins pe inamic ca într-un cleşte şi l-ar fi forţat să capituleze. Războiul s-ar fi putut scurta astfel aproape cu doi ani. După război, numeroşi istoriografi militari din diferite ţări au taxat acest punct de vedere ca cel mai raţional, dar, pentru români, un asemenea plan nu era destul de spectaculos… Războiul trebuia să tindă din primul moment să ocupe Alba-Iulia lui Mihai Viteazul… ce va fi mai pe urmă, rămânea de văzut. Proiectul Generalului Culcer a fost criticat cu toată vehemenţa, dispreţuindu-se astfel un principiu strategic consacrat, că în război, obiectivul principal îl constituie armata inamică ; o dată zdrobită aceasta, obiectivele geografice vor cădea de la sine.

        In primăvara lui 1916, Culcer a fost scos la pensie, dar asta nu l-a împiedecat să se agite din răsputeri şi să sfătuiască pe cine putea, cum să evite catastrofa atât cât mai era timp… Acest om aşa de lucid devenea tot mai incomod, şi atunci a început să se ţeasă în jurul său legenda că ar fi germanofil şi că de aceea nu voia să atacăm spre nord. Această calomnie i-a dăunat foarte mult în anii ce au urmat, şi anumiţi istorici militari (unii chiar de bună credinţă) au căutat să explice comportamentul său din timpul războiului prin această prismă.
       La izbucnirea războiului, Generalul Culcer a fost rechemat sub arme, încredinţându-i-se comanda Armatei I-a din Oltenia (15 august-16 octombrie 1916). Frontul se întindea de la izvoarele Argeşului spre vest, pe toată frontiera Ardealului, apoi de-a lungul Cernei până la Vârciorova şi Turnu Severin, şi în continuare pe Dunăre spre est, până la Turnu Măgurele. Lungimea totală a frontului, 540 km ; pentru tot acest front, 5 divizii.
Trecerera Carpaţilor s-a făcut rapid, cu toate desele contraatacuri inamice, când pe Olt, când pe Jiu, când pe Cerna. Din lipsă de rezerve, comandantul a trebuit să facă faţă numai prin mişcări de rocadă. Peste oboseala luptelor, se adăugau marşuri neîncetate, dar asta nu ne-a putu opri să ocupăm o linie înaintată de la Avrig la Petroşani, şi apoi pe Cerna, până la Orşova. După o înaintare atât de rapidă, frontul se destrămase şi începea să cedeze sub presiunea inamicului, care nu ne dădea răgaz să-l reorganizăm. Cel mai ameninţat punct era sectorul Petroşani, şi Culcer a inspectat personal dispozitivul până în linia I-a, când a coborât în repetate rânduri în tranşee, să se asigure de eficacitatea planului de foc. Deşi luase toate măsurile ce se puteau lua într-un timp atât de scurt, luptele deveneau din ce în ce mai crâncene. Piscul Obârşia-Merişor a fost pierdut şi recucerit de trei ori în cursul aceleaşi zile, rămânând până la urmă în mâinile noastre. Generalul a condus personal acţiunea de la postul său de comandă de pe Buliga, de unde avea o vedere largă asupra frontului ; după izgonirea vrăjmaşului şi reocuparea vechilor poziţii, a primit însă o informaţie extrem de alarmantă. Până acum ne luptasem numai cu contingente austriece sau ungureşti. De dat aceasta a aflat că germanii înşişi pregăteau o ofensivă de mare anvergură, ca să lichideze întreaga armată română, încă înainte de sosirea iernii, şi că atacul se va concentra pentru început cu toată forţa lui în sectorul Jiului, unde Feldmareşalul Falkenhayn concentrase 20 de divizii , în timp ce o a doua armată, comandată de Felmareşalul Makensen, avea să ne atace dinspre Bulgaria. Nu se ştie cum şi-a procurat Culcer aceste informaţii, dar le-a raportat urgent Marelui Cartier General, cerând grabnic întăriri.

      
„Nu-ţi dăm nici un om, nici un cal”, i-a răspuns comandantul suprem, considerând informaţiile lui Culcer ca alarmiste, ba, ce e mai grav, i-au mai ridicat două divizii din cele cinci câte avea, pentru înfiinţarea unei rezerve strategice pe Argeş, lăsându-l să facă faţă situaţiei numai cu 30.000 de oameni, cu misiunea de a ţine inamicul pe loc „prin orice mijloace”. Situaţia ameninţa să devină catastrofală, şi atunci Generalul Culcer a elaborat în grabă un plan detaliat de evacuare a Olteniei şi de regrupare a trupelor armatei I-a pe linia Oltului , scurtând astfel frontul cu 280 km şi organizându-l pe o linie tare şi uşor de apărat, căci malul stâng al Oltului domină pe toată lungimea sa malul opus, iar Oltul se sprijină pe două obstacole tari: Carpaţii şi Dunărea. Frontul Oltului, orientat spre vest, prelungea astfel frontul românesc din Moldova, care prelungea el însuşi frontul rusesc din Polonia ; Se obţineau astfel posibilităţi uşoare de contraofensivă în viitor. Această soluţie trebuie să fi sângerat adânc inima olteanului nostru, născut şi crescut pe plaiurile Gorjului, dar războiul nu este o problemă de sentimentalism. Planurile generalului Culcer prevăzuseră în amănunt, o dată cu retragerea forţelor armate, evacuarea unei părţi însemnate din bogăţiile Olteniei ; aceste bogăţii au căzut apoi toate în mâinile vrăjmaşului. 
Comandamentul aliat de pe lângă Marele nostru Cartier General, socotind că o retragere, fie ea şi strategică, este echivalentă cu o înfrângere, şi nesocotind jertfa inutilă a vieţii câtorva zeci de mii de valahi, s-a opus soluţiei Generalului Culcer. La vocea lui s-au alăturat şi protestele zgomotoase ale patriotarzilor de altădată, care ceruseră atât de insistent intrarea noastră în acţiune. Moşierii din Dolj şi Romanaţi au plecat alarmaţi la Bucureşti, cerând sancţiuni împotriva „generalului trădător, care lăsa vinul şi grâul din beciurile şi hambarele lor în mâinile prietenilor săi nemţi” .
Rezultatul raportului Generalului Culcer a fost că i s-a ridicat comanda armatei I-a. Inainte de o părăsi, Culcer a dat succesorului său, Generalul de brigadă Ion Dragalina, toate indicaţiile asupra modului cum va trebui să conducă bătălia spre a se putea opri ofensiva germană. Un detaşament (Colonel Dejoianu) a fost adus în marş forţat de pe Cerna la Bumbeşti, şi grosul german a putut fi refulat cu mari pierderi pe valea Jiului în sus.  Generalul Dragalina şi-a pierdut eroic viaţa chiar în ziua numirii sale. Bătălia a fost câştigată, dar Culcer o concepuse în scopul de a acoperi retragerea grosului armatei I-a, în ipoteza că s-ar fi aprobat planul său de evacuare a Olteniei ; aşa însă, acest episod eroic, plătit cu atâta sânge, nu a servit la nimic. Inamicul a reluat curând ofensiva şi nu a mai putut fi oprit nici pe Olt, nici pe Argeş, nici pe Neajlov, ci tocmai pe Siret, după ce am abandonat capitala Ţării în mâinile inamicului.
La 15 ianuarie 1917, frontul a putut fi, în fine, stabilizat. Realitatea desfăşurării ostilităţilor a confirmat numai după câteva zile justeţea prevederilor sale.
După ce a părăsit comanda, Generalul Culcer a fost însărcinat cu conducerea lucrărilor de fortificaţii ruso-române menite să oprească pe vrăjmaş la hotarul Moldovei. Proiectul, întocmit cu uşurinţă de Direcţia Fortificaţiilor, conta pe o manoperă de 30.000 de oameni, pe 3.000 de căruţe şi pe numeroase materiale ce trebuiau procurate acum, în plin război, când jumătate din ţară era ocupată de vrăjmaşi. Planurile au trebuit să fie în grabă refăcute, dar cu mari greutăţi şi numeroase improvizaţii de ultimă oră, lucrarea a putut fi totuşi dusă la bun sfârşit.
La 1 ianuarie 1917, bătrânul general a fost demobilizat definitiv. Regele Ferdinand îl cunoscuse bine şi îi apreciase întotdeauna capacitatea profesională, dar nu putuse rezista presiunilor interne ale clicilor de politicieni şi nici presiunilor externe ale comandamentului aliat, aşa că se văzuse obligat să semneze revocarea lui ; l-a decorat însă „motu proprio” cu Marea Cruce a Coroanei României cu Spade, pentru destoinicia cu care comandase Armata I-a din Oltenia ; prin acest gest, Suveranul îşi arăta dezacordul faţă de aprecierile acelora care ceruseră suspendarea acestui ostaş încercat. Cu asta însă nu se rezolva nimica. În guvernul militar constituit la Iaşi, în ianuarie 1918, Culcer a ocupat funcţia de Ministru al Lucrărilor Publice, dar nici această demnitate nu i-a putut reface moralul şi privea îndurerat cum sângeroasa lecţie din 1916 nu servise nimănui şi cum sistemul „relaţiilor” continua să funcţioneze nestânjenit. In epoca aceea, un patron de restaurant i-a pălmuit ordonanţa. Soldatul, spunând că va reclama şefului său, patronul, alegător în colegiul 1, i-a răspuns: „…am eu mijloace şi pentru Domnul General al tău”. Generalul a cerut arestarea patronului şi judecarea sub regimul stării de război pentru lovirea în public a unui ostaş sub arme. Dosarul a ajuns până la cabinetul ministrului de război, care a închis acţiunea.
„Astfel înţeleg autorităţile superioare că se poate ridica moralul soldaţilor pentru a-şi face datoria către ţară?… Respectul de uniformă şi demnitatea soldatului nu înseamnă nimic în faţa cetăţeanului alegător?…”, a exclamat amărât bătrânul ostaş într-una din scrierile sale.
      
Cu un asemenea moral, el a găsit totuşi tăria sufletească de a analiza la rece condiţiunile obiective în care continuau să se desfăşoare ostilităţile, condiţiuni care, între timp, ne deveniseră favorabile. Frontul se scurtase, şi poziţia strategică a acestui front era în avantajul nostru ; ajutorul aliat începuse să ne sosească: echipamente, armamente şi muniţii franceze ne veneau zi de zi ; instructori francezi învăţau pe soldatul nostru noile metode de luptă, iar în ce priveşte valoarea ostaşului român, deştept, harnic, blând, răbdător şi rezistent, Iancu Culcer, crescut printre copiii de ţăran de pe plaiurile Dobriţei, o cunoştea prea bine şi niciodată nu se îndoise de ea. Iată de ce acelaşi general Culcer, care prevăzuse cu atâta luciditate dezastrul nostru din prima parte a războiului, avea acuma temeiuri să creadă ferm în victoria finală, şi să o proclame sus şi tare, într-o vreme când toţi „optimiştii” de ieri, deveniţi acuma defetişti, agitau cele mai năstruşnice şi disperate soluţii ca „triunghiul morţii” , evacuarea generalului şi armatei române la Cherson în Rusia etc. În curând, glorioasele noastre izbânzi de la Mărăşti şi Mărăşeşti vin să confirme optimismul vederilor sale sănătoase.
În ceea ce-l priveşte însă pe el, Ion Culcer nu a mai cunoscut niciodată optimismul. Revenit din Moldova în 1919, s-a reinstalat în apartamentul său modest din strada Caragiale 27. Buna sa prietenă Maria Cincu  murise. Fusese singura lui afecţiune, şi din puţin nu s-au cununat. Bătrânul nostru ostaş nu mai cerea de la viaţă decât niţică linişte, hotărât să-şi trăiască restul zilelor în condiţiile sobre şi modeste ale oricărui pensionar cinstit ; şirul vexaţiunilor însă nu se terminase. După o victorie atât de scump plătită, se dezlănţuise acuma o campanie isterică pentru căutarea „responsabililor” dezastrului din 1916. De notat că această agitaţie era susţinută tocmai de cei din a căror vină Armata Română intrase nepregătită în război, şi din a căror vină se adoptase un plan de campanie atât de aventuros. Trebuiau găsiţi cu orice preţ ţapi ispăşitori, spre a ieşi ei înşişi basma curată, şi era normal că aceştia nu puteau fi găsiţi decât în rândurile singurului element apolitic din vremea aceea, Armata. Şi astfel, abia întors în Capitală, Generalul Culcer s-a trezit din senin acuzat de incapacitate şi trădare, de către o presă iresponsabilă şi de o clică de incompetenţi. Cea mai gravă infamie, care era pe punctul de a-i distruge irevocabil onoarea, a fost însă Afacearea Peterson, care le-a pus vârf la toate. Iată despre ce a fost vorba:
Abia ieşit la pensie în primăvara lui 1916, în scopul de a-şi organiza un nou mod de existenţă, Culcer a contractat la Banca Generală a României un împrumut de 5.000 de lei pe care urma să-l ramburseze apoi în rate. Pentru a obţine acest împrumut, a solicitat girul lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Jokey-Clubului Român şi membru în Consiliul de Administraţie al Băncii. Generalul Culcer, mare amator de cai, era membru al Jokey-Clubului, şi Marghiloman nu i-a refuzat acest gir, căci îl ştia cinstit şi solvabil.
În toamna lui 1916, Culcer a achitat o primă tranşă de 1051 lei, dar apoi, din cauza evenimentelor, a trebuit să plece cu Armata în Moldova. Reîntors în Capitală în 1919, s-a prezentat la bancă să-şi lichideze datoria, dar a constatat cu surprindere că aceasta fusese integral achitată încă din 1917 de un oarecare Otto Petersen, cetăţean german, fost director al Băncii Generale în zilele ocupaţiei inamice, şi acuma dispărut. Culcer habar nu avea cine era acest Petersen, dar a priceput imediat că era la mijloc o înscenare menită să-l facă să apară ca „omul nemţilor”, manevră care le-ar fi adus apă la moară vânătorilor de „trădători”, adică de ţapi ispăşitori.
Generalul a luat imediat legătura cu Marghiloman, fost prim-ministru la Bucureşti, în zilele ocupaţiei militare germane, spre a-i cere explicaţii în calitate de membru în consiliul de administraţie al Băncii Generale a României. Bineînţeles că Marghiloman s-a grăbit să protesteze146 , afirmând că nu avusese cunoştinţă de această „infamie”, menită să compromită prestigiul comandamentului Armatei Române.147 În continuare îşi cerea scuze pentru lipsa lui de vigilenţă, că nu observase manevra.
Să nu se supere domnul Marghiloman, dar eu personal mă îndoiesc de sinceritatea scrisorii sale şi sunt convins că realitatea a fost cu totul alta: Alexandru Marghiloman, fiul administratorului grajdurilor lui Petre Carp şi lansat în politică de acesta, a fost considerat de istorie ca un element dubios. El s-a temul probabil că Generalul Culcer, om înaintat în vârstă, s-ar putea să nu mai revină din Moldova, unde bântuia tifosul, şi că în acest caz, datoria Generalului va trebui să o plătească Girantul.
Banca Generală a României emitea pe atunci nişte hârtie-monedă fără acoperire şi cu putere circulatorie numai pe teritoriul României ocupate. Erau aşa zişii „bani nemţeşti” ; nu i-a fost greu, în aceste condiţii, primului ministru Marghiloman să ceară directorului Petersen să dispună acoperirea datoriei „prietenului său”, câteva mii de lei numai, din fondul de emisiune, chit că prin asta se mărea rata inflaţiei… Ce conta?…
Ipoteza că nemţii au făcut-o pentru a compromite comandamentul român nu rezistă criticii.
În 1917, Culcer nu mai exercita nici un comandament. De ce să-l compromiţi pe el, şi nu pe comandanţii în funcţiune: Generalii Averescu, Prezan, Ieremia Grigorescu… şi apoi, când vrei să compromiţi pe cineva, faci mare vâlvă şi agitaţie în jurul faptului. Dacă Culcer nu s-ar fi dus la bancă să-şi regularizeze situaţia, nici nu ar fi aflat vreodată ceva. Nimeni nu-mi va putea scoate din cap că întreaga poveste a fost sforăria lui Marghiloman care, spre a evita urmările unui gir, nu se ferea să compromită onoarea unui bătrân cinstit.
Bietul Culcer era furios… Mi-a rămas de la el un carnet în care comenta cu multă amărăciune povestea asta (aruncând toată vina pe Petersen şi nebănuind pe adevăratul făptaş, Marghiloman). Acolo, în carnetul acela îşi elabora fel de fel de planuri pentru a şterge urmele acestei infamii, care-l afectase aşa de profund. Până la urmă a dat banca în judecată, obţinând anularea viramentului Petersen şi achitând apoi datoria din propriile sale venituri.
Fiind apreciat pentru capacitatea şi pregătirea de care a dat dovadă, în anul 1918 a fost numit ministru în guvernul Averescu
In 1923 a candidat la alegerile de senatori şi, obligat să vorbească în parlament despre trecutul său în vederea validărilor, nu a găsit decât modestele cuvinte:
„Am ţinut să mă supun şi să-mi fac cinstit datoria…” Atât!
„…şi ştie toată lumea cum şi-a făcut-o…”, adaugă pe un ton omagial Nicolae Iorga, remarcând că acest om, cu toate că era ferm convins că, în condiţiile lamentabile din august 1916, intrarea noastră în război echivala cu un dezastru, în ziua când s-a ridicat steagul, s-a grăbit să se puie la dispoziţia ţării sale fără rezerve, aşa cum vechii cavaleri jertfeau totul în faţa datoriei… totul, până şi convingerile lor.

Gălăgioasele lupte parlamentare nu erau însă făcute pentru bătrânul nostru ostaş, care nu a acceptat să mai repete experimentul şi în alte legislaturi. A acceptat, în schimb, postul de preşedinte activ al Asociaţiei Generale a Ofiţerilor în rezervă şi retragere proveniţi din activitate pe care, cu marea lui autoritate morală, a servit-o cu mult devotament, aducând nepreţuite servicii camarazilor săi pensionari. Aceasta a fost ultima lui activitate.
În ianuarie 1928 s-a internat în sanatoriul militar din Bucureşti, pentru a-şi opera un calcul vezical. Operaţia a fost uşoară şi a suportat-o fără greutate, dar, din nefericire, rana nu a mai voit să se cicatrizeze. Nouă luni în şir s-a chinuit el în pat cu o sondă introdusă în vezică, obligat să stea numai pe spate. A reușit să spună unei rude care l-a vizitat: Adeseori mă gândesc că dacă în 1916 m-ar fi nimerit din întâmplare un glonţ inamic, în timp ce eu inspectam trupele din linia I-a de la Petroşani, aşa ca pe bietul Dragalina, aş fi murit în apogeul gloriei, şi aş fi rămas şi eu un erou… Pentru că soarta nu a voit însă să-mi trimeată atuncea glonţul, a trebuit să mai îndur aceşti 12 ani de umilinţă şi de vexaţiuni, pe care niciodată nu am înţeles pentru ce i-am meritat…
A murit într-o zi însorită de septembrie a anului 1928 şi a fost adus la Târgu-Jiu. Sute de uniforme scăldate în fineturi, foşti camarazi, elevi şi subalterni veniseră din toate colţurile Ţării să aducă un ultim salut acestui cavaler fără teamă şi prihană, şi urmau în tăcere afetul mortuar care parcurgea fără grabă străzile bolovănoase al Tîrgu-Jiului. Întreaga garnizoană: regimentele 18 Infanterie şi 7 Artilerie-Grea, Batalionul de Jandarmi şi Compania de Pompieri, cu efective complete, muzică şi drapel, cu baioneta la armă, i-au adus onorurile cuvenite rangului.
„Generale Culcer, ai fost un comandant de armată în război, capabil şi viteaz, ai fost un general glorios al Ţării şi al armatei tale, ai fost un mare nedreptăţit, ai fost victima capacităţii tale însăşi şi a celor ce nu te-au înţeles…”, a exclamat în cuvântarea sa, cu glasul întretăiat de lacrimi, Generalul Lupaşcu-Stejar, fost elev şi subaltern al lui Culcer.
In cinstea memoriei sale s-a ridicat bustul ce se afla în Cimitirul Eroilor. Bustul a fost furat de țigani, pentru bronz, la 24 mai 2010, o  altă nedreptate adusă eroului..

GENERAL EREMIA-TEOFIL GRIGORESCU

Studii: primare la Tg. Bujor, gimnaziul la Galaţi (1874-1878), Liceul Naţional la Iaşi (1878-1881), Şcoala de Ofiţeri, secţia Artilerie (1882-1884), Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu (1884-1886); cursuri de matematică superioară (1887-1888) şi stagiu de perfecţionare în artilerie şi administraţie în Franţa.

Specialist militar de înaltă pregătire, comandant militar demn, curajos, cu viziune pragamatică şi modernă în operaţii tactice şi strategice în condiţii reale de război; Eroul naţional de la Oituz şi Mărăşeşti (1917) şi vizionar al unităţii naţionale (1918).

Carieră militară: sublocotenent (1884), căpitan (1906), colonel (1910), general de brigadă (1915), general de divizie (1917), general de corp de armată (1918).

Funcţii îndeplinite: director al Pulberăriei armatei (Dudeşti, 1899-1904);  Direcţia Artilerie din Ministerul de Război (1905), comandant al Brigăzii 3 Artilerie (1906), comandant şi profesor de algebră superioară al Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (1907), director al Personalului din Ministerul de Război, comandant al Diviziilor 14 (1914) şi 15 Infanterie (1916), al „Grupului Oituz – Vrancea” (1916 – 1917), al Corpurilor 4 Armată (1917) şi 6 Armată (iunie 1917) şi al Armatei 1 (1917), inspector general al armatei (1918), Ministru de război (24 octombrie – 28 noiembrie 1918), Ministru ad-interim la Industrie şi Comerţ.

Autor al lucrărilor de artilerie: Tunul revolver Hosckich (1885-1886), Calculul probabilităţilor cu aplicare la gurile de foc (1898), Studiul balistic al armei Manlicher, model 1893 (1902).

• Specialist tehnic care s-a achitat exemplar de toate însărcinările privind achiziţionarea şi modernizarea armamentului de infanterie şi artilerie al Armatei române, fiind bine documentat în tactica şi strategia militară modernă. Adept al utilizării artileriei grele în atacuri, a contraatacurilor viguroase şi a smulgerii iniţiativei militare, a mobilizării forţei combatante în mijlocul ei, înainte de operaţii de luptă decisive.

• S-a distins în fruntea Diviziei 15 Infanterie superioară, „Divizia de Fier”, în luptele de apărare din Dobrogea (zona Arabagi, 1916), respectiv pe frontul din Carpaţi (trecătoarea Oituz) şi Mărăşeşti, sub deviza „Pe aici nu se trece”.

• Ordinele de operaţii militare din 27,28 şi 30 iulie 1917 sunt edificatoare:

              „Din acest moment sunt numit comandant al Armatei 1. Iau comanda în condiţiuni excepţional de grele şi de mare răspundere pentru ţară. Vă rog să-mi daţi ascultare deplină şi fac apel călduros la patriotismul dumneavoastră şi la eroismul dumneavoastră pentru a stăvili ofensiva duşmană şi vom stăvili-o. De rezistenţa şi voinţa noastră a tuturor, de la soldat şi până la mine, depinde soarta Moldovei şi existenţa neamului românesc. Armata noastră joacă un rol hotărâtor în această bătălie.” (General Eremia Grigorescu, comandant al Armatei 1, 30 iulie 1917)

              „Reamintesc tuturor ostaşilor acestui corp de armată, de la general şi până la ostaş, că izbânda nu se obţine sigur decât atacând cu hotărârea de a face orice sacrificiu, căci nu numai duşmanul, dar chiar moartea se dă în lături din faţa aceluia care atacă cu hotărâre. Ţara şi întreg neamul românesc se găsesc la o cotitură periculoasă în drumul vieţii lor şi scăparea nu o poate aştepta decât de la spiritul de sacrificiu şi abnegaţie a acelora chemaţi să apere ţara şi onoarea drapelului...” (General Eremia Grigorescu, Ordin de operaţii din 27-28 iulie 1917, zona Cosmeşti)

Chipiu ce a aparţinut generalului Eremia Grigorescu

Decoraţii: Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a III-a (august 1916). Era primul general român care primea această decoraţie „pentru acte de bravură în faţa inamicului”; Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a II-a (1907); citat în Ordine regale de zi (31 Decembrie 1916) şi Ordine ale Armatei de Nord de generalul Constantin Prezan (7 octombrie 1916); Ordinul „Companion of The Bath” al Marii Britanii; Ordinul „Legiunea de Onoare”, în grad de Mare Cruce, a Republicii Franceze; Ordinele Imperiale ruseşti „Sfântul Gheorghe”, în grad de Mare Cruce, şi „Sfânta Ana”, cu spadă.

Omagiu acordat Generalului – Erou naţional

• Aprecieri elogioase din partea regelui Ferdinand I, ale Ţarului Nicolae al II-lea şi ale împăratului Japoniei, ale Armatei, ale Guvernului României, ale Academiei Române, ale Universităţii din Iaşi, ale corpului diplomatic pro Antanta, ale unor personalităţi politice şi militare ale epocii.

• Articole elogioase privind meritele militare din ţară („Neamul Românesc”, 1917, „Mişcarea”, 1917) şi străinătate („Times” şi „L’Echo de Paris”, 1917), în memoriile politice ale unor mari comandanţi militari din epocă (mareşalul Joseph Joffre, generalul Pershing, mareşalul von Hindenburg, generalul von Morgen), şi în lucrările istoricilor Nicolae Iorga, Al. D. Xenopol, Constantin Kiriţescu ş.a.

• Sabia de onoare oferită de împăratul Japoniei, având inscripţia „Voi sunteţi care scrieţi istoria Ţării” (1918);

• Sabia de onoare oferită de corpul profesoral din Universitatea din Iaşi, având inscripţia dedicatorie: „Generalului Eremia Grigorescu, care a făcut scut de apărare Ţării, pecetluind vechea faimă a Neamului Românesc cu sângele bravilor ostaşi pe care i-a condus în luptele de la Oituz şi Mărăşeşti” (Iaşi, 19 noiembrie 1918);

• «Album» oferit de ofiţerii Armatei I (Iaşi, 11 noiembrie 1918).

• Funeralii naţionale la înmormântarea Eroului Naţional (august, 1919) şi depunerea rămăşiţelor sale pământeşti în Mausoleul de la Mărăşeşti.

• Bust realizat de Oscar Späthe;

• Albumul comemorativ editat de Vasile C. Metaxa, Un erou al Neamului: Generalul Eremia Grigorescu. Viaţa şi opera. Omul. Militarul. Eroul. Cu o Prefaţă de Al.D. Xenopol, Bucureşti, 1919.

Generalul Eremia Grigorescu şi-a dobândit titlul de onoare de „Eroul de la Mărăşeşti”.

Ofiţer superior cu înaltă pregătire intelectuală şi militară, energic şi temerar, cu o condiţie exemplară în toate situaţiile.

Şi-a înscris emblematic numele între iluştrii comandanţi militari români care au semnat file de glorie în istoria militară românească.

In anul 1930 regele Carol al II-lea a impus acordarea gradului de mareşal care fuse acordat numai regelui Ferdinand cu mulţi,ani în urmă. Gradul se conferea suveranului şi ofiţerilor generali, care aveau gradul de general de corp de armată şi care conduseseră cu succes operaţiunile armatei române în funcţia de şef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate. In această postură nu se aflau decât trei persoane: regele (cap al oştirii, ca şi tatăl său, Ferdinand, în 1918), Constantin Prezan (şeful Marelui Cartier General Regal, în 1917-1918 şi 1919-1920) şi Alexandru Averescu (comandant titular al Armatei II). Celălalt posibil beneficiar, Eremia-Teofil Grigorescu, nu mai trăia aşa că nu a beneficiat de această onoare militară nici post-mortem..