luni, 15 august 2011

ROMA - APEDUCTUL TEPULA XXXX

Construit în anul 125 e.A, Apeductul Tepula (Aqua Tepula) a fost cel de al patrulea apeduct al Romei. A fost edificat de cenzorii Lucius Cassius Longinus Ravilla şi Cneus Servilius Caepio. Numele său indică temperatura călduţă a apei adusă la Roma. Apa era captată dintr-o sursă apropiată de Via Latina, pe teritoriul oraşului Tusculum, la răsărit de Roma, dar a primit ulterior ape din deturnări din Aqua Julia, când a fost construit acest apeduct. Agrippa l-a împreunat cu Apeductul Julia, cu care utiliza aceleaşi arcade, dar prin canale separate. Apele celor două apeducte se separau în apropiere de Roma. Apeductul Tepula urmărea Via Latina până la Roma.

Parcursul Apeductului Julia, care folosea aceleaşi arcuri, avea 22,9 km, dintre care 10 Km pe parcurs subteran, iar restul, în apropiere de Roma, pe 9,6 Km pe arcade. Deorece pe primii cinci kilometri cele două apeducte formau un singur corp, se poate estima că lungimea Apeductului Tepula era de numai 18 Km.
           El atingea orașul la Poarta Maggiore, unde se încrucișa cu Apeductul Claudia, care purta Apeductul Anio Novus. Impreună cu apa altor două apeducte, Marcia şi Julia, apa din Tepula se aduna în rezervoare închise în apropiere de Porta Maggiore. Cele trei fluxuri de apă părăseau rezervoarele pentru a se întâlni pe aceleaşi arcade, dar în canasle separate. Canalul Apeductului Julia se afla deasupra Apeductului Tepula, care se afla deasupra canalului Apeductului Marcia. Ajunse la nivelul colinei Viminal, toate trei pătrundeau în canale subterane alăturate şi distribuiau apa lor în toată Roma. Unul din acele canale trecea pe sub colina Caelius fără a furniza nimic acestei coline, după care trecea pe desupra porţii Capena.

Din punct de vedere al înălţimii, pe timpul lui Frontinus (sfârşitul sec. 1 e.N), Tepula era cel de al patrulea apeduct al Romei (38,23 metri), fără a lua în considerare apeductele construite ulterior de Traianus şi Alexander Severus. A fost reparat de Augustus în anul 11 e.A. In reglementele din epoca lui Frontinus era înscris cu un debit de 16.500 mc/zi, debit calculat la bazinul de epurare, deoarece nu avea o sursă proprie distinctă.


ROMA - APEDUCTUL AQUA MARCIA XXXX

Apeductul Aqua Marcia sau Apeductul lui Marcius sau Apeductul Marcian a fost cel de al treilea apeduct al Romei, ca vechime, construit de pretorul Quintus Marcius Rex între anii 144-140 e.A. De la numele iniţiatorului a derivat şi numele construcţiei. In acea perioadă se constatase că cele două apeducte deja existente, Aqua Appia (312 e.A) şi Aqua Anio Vetus (272-269 e.A), erau deteriorate de vechime şi de numeroasele deturnări frauduloase şi, ca urmare, aveau un debit scăzut faţă de nevoile crescânde.

Senatul l-a însărcinat pe pretorul Quintus Marcius Rex să repare cele două apeducte existente şi să elimine toate deturnările. In plus i s-a conferit sarcina de a construi un nou apeduct mai mare. Pentru lucrări i s-au alocat 8.400.000 de sesterţi şi pentru că funcţia sa de pretor era pe sfârşite înainte de terminarea lucrărilor, a primit o prelungire de un an. Apele apeductului au fost conduse spre Capitoliu. Constructorul a beneficiat de descoperirea betonului roman în sec. al II-lea e.A. Tehnica betonului a generat tipul de apeduct ridicat pe arce. Partea de apeduct cu traseu aerian, ridicat pe arce, a avut stâlpi dreptunghiulari masivi cu secţiunea variabilă, în funcţie de înălţime (2,66 m în adâncime; 2-3,3 m lăţime). Stâlpii erau legaţi cu arce cu un diametru de 5,55 m. Construcţia purta un canal de piatră de secţiune rectangulară. Feţele vizibile ale stâlpilor şi ale arcelor erau executate din acelaşi tuf vulcanic ca cel folosit pentru zidurile lui Servius Tullius, extras din cariera de la Grotta Oscura.
Apeductul lui Marcius a fixat un tip structural-plastic care va fi consecvent de-a lungul secolelor.
Sursa antică a acestui apeduct se găsea în apropierea oraşelor actuale Arsoli şi Agosta, în valea Anio, foarte aproape de sursa viitorului Apeduct Claudia. In general acest areal de la răsărit de Roma, din valea Anio, a fost folosit şi pentru alte apeducte, printre care Apeductul Anio Vetus şi Apeductul Anio Novus. Spre deosebire de cele două apeducte Anio şi chiar de Apeductul Claudia, apa acestui apeduct era excelentă.

De la sursă, apeductul lui Marcius urma Via Valeriana şi Anio până la Tibur, ca şi viitorul Apeduct Claudia, apoi trecea aproape de Vila Hadriana, înainte de a trece pe lângă Labicum şi de a depăşi Via Latina în apropiere de Tusculum. Urma Via Latina până la Roma, atât peste arcuri cât şi prin cale subterană, purtând apeductele Tepula şi Julia. La Porta Maggiore se producea joncţiunea dintre Aqua Claudia şi Aqua Anio Novus cu Aqua Marcia şi Aqua Tepula ce purta Aqua Julia. Arcul unde se întâlneau aceste apeducte, la poalele colinei Viminal, a prit numele de Poarta Tiburtina. Poarta a păstrat numele şi când s-a construit Zidul lui Aurelianus, zid care a preluat şi arcurile apeductului.

Parcursul acestui apeduct avea 91,4 Km, după cele relatate de Frontinus (61.710 paşi), din care 80 de km se parcurgeau prin canale subterane. Era cel mai lung dintre cele unsprezece apeducte ale Romei şi furniza cel mai mare debit de apă, după Apeductul Anio Novus. Era mai lung decât cel din urmă pentru că progresul tehnic a permis ca Apeductul Anio Novus să nu mai urmeze curbele de nivel, deşi pleca din aceeaşi zonă.
Impreună cu apa adusă prin apeductele Tepula şi Julia, apa apeductului Marcia se ducea în rezervoare închise pe colina Viminal. Cele trei debite părăseau rezervoarele folosind aceleaşi arcade, dar prin canale separate. Apa de la Julia, trecea pe deasupra celei de la Tepula, care trecea, la rândul său, pe deasupra apei apei de la Marcia. Ajunse la nivelul colinei Viminal, ele pătrundeau toate prin canale subterane alăturate pentru a distribui apa lor în toată Roma.. Canalele furnizau apă la Capitoliu peste arcade, în timp ce ramuri secundare ajungeau la Caelius şi Aventin.

Era cel de al cincelea apeduct al Romei din punct de vedere al înălţimii (37,48 metri), în epoca lui Frontinus, fără a lua în consideraţie apeductele lui Traianus şi al lui Alexander Severus, construite mai târziu. A fost reparat de Agrippa la sfârşitul sec.1 e.A şi apoi a beneficiat de unele reparaţii minore. A fost reconstruit în mare parte de Augustus după o perioadă scurtă, în anul 11 e.A, ocazie cu care debitul a fost dublat de o apă adusă subteran şi numită Augusta. Următoarea reparaţie a avut loc pe timpul domniei lui Titus. In reglementele din timpul lui Frontinus (sfârşitul sec. 1 e.N), a avut un debit apreciat la 90.000 mc/zi, deşi avea un debit calculat de 195.000 mc/zi, dar s-au descoperit foarte multe deturnări frauduloase. Inainte de domnia lui Nero cea mai mare parte a apei apeductului era sifonată pentru folosinţa privată a cetăţenilor, mai ales spre Aventin şi Caelius. Nero a dispus executarea unei extensii a Apeductului Claudia şi apele acestuia, ca şi cele ale Apeductului Julia au dispărut cu desăvârşire, pe parcurs, ca urmare a deturnărilor frauduloase.

Distribuţia iniţială a apeductului lui Marcius a fost readusă la normal după ce s-a pus sfârşit deturnărilor frauduloase şi pierderilor de debit prin neglijenţă, dar şi după ce s-au construit noi arcade de transport, în special între Caelius şi Aventin. Apa Apeductului Marcia fiind cea mai bună adusă în Roma, împăratul Nerva a decis ca ea să fie condusă numai prin canale speciale, pentru a se evita amestecarea cu alte ape care să-i altereze calitatea. Trebuia rezervată numai pentru băut.
Martialus, unul din poeţii Romei din timpul lui Frontinus, a lăsat să se înţeleagă că Arcul lui Claudius, care suporta apeductul lui Marcius pe Câmpul lui Marte, suferea de o etanşietate departe de perfecţiune.


Porta Maggiore unde se întâlneau
Aqua Claudia şi Aqua Anio Novus
cu Aqua Marcia şi Aqua Tepula care
purta Aqua Julia

                        Aqua Marcia în apropiere de Tibur
Aprovizionarea pe calea acestui apeduct a fost crescută şi îmbunătăţită de către împăraţii posteriori. Reparaţii au mai avut loc pe timpul lui Septimius Severus şi probabil pe timpul celor doi împăraţi fraţi Arcadius şi Honorius. Impăratul Caracalla a dispus construirea unei ramuri pentru aprovizionarea cu apă a termelor sale (Aqua Marcia Antoniniana). O altă ramură secundară a fost utilizată pentru alimentarea termelor lui Diocletianus.
Apeductul Marcia este în funcţiune şi astăzi fiind o sursă principală de apă a Romei moderne. In final, pe timpul imperiului, Roma a dispus de nouă apeducte principale. Toate au suferit sălbăticia invaziilor barbare, dar mai târziu, unele dintre ele au fost reparate din dispoziția papilor.
Resturile apeductelor, cu arcurile lor zvelte şi monumentale, care străbat câmpiile din preajma Romei, dau şi astăzi pisajului din împrejmuirile oraşului un aspect caracteristic şi nostalgic.



sâmbătă, 6 august 2011

AMERICA DE SUD - MACHU PICCHU

Machu Picchu - 100 de ani de mister 
 
Pe 24 iulie 2011 se împlinesc 100 de ani de la descoperirea cetăţii incase Machu Picchu, al cărei nume se traduce prin „piscul bătrân” în limba Quechua, vorbită de-a lungul Anzilor. Hiram Bingham, cel care a descoperit citadela în anul 1911, i-a dat numele muntelui pe care este situată, iar denumirea originală nu a fost descoperită niciodată.
Machu Picchu se situează pe o culme de munte la 450 de metri deasupra fluviului Urubamba, afluent al Amazonului. Întregul complex se întinde pe 32.500 de hectare, însă zona construită, care cuprinde 172 de locuinţe, este concentrată pe un platou ce măsoară 530 de metri în lungime şi 200 de metri în lăţime, înconjurat de terase destinate agriculturii. Se crede că aproximativ 1.000 de oameni au locuit în acest vechi oraş incaş, construit în secolul al XV-lea.

Descoperirea  de la  Machu Picchu


Hiram Bingham III, un tânăr profesor de istorie de la Universitatea Yale, a pornit în 1911 într-o expediţie de cercetare în Peru, propunându-şi să descopere "ultimul refugiu al civilizaţiei Inca". El mai călătorise cu 3 ani înainte în America de Sud şi vizitase ruinele incase din Choquequirao, în sudul Peru-ului. Această călătorie i-a trezit interesul pentru cetăţile civilizaţiei Inca, făcându-l să viseze la descoperirea "oraşului pierdut" al incaşilor.
Bingham aflase din documentele istorice faptul că Manco Inca, unul dintre ultimii împăraţi incaşi, a construit un oraş intitulat Vilcabamba într-o zonă nelocuită, în încercarea de a ieşi de sub dominaţia conchistadorilor spanioli. De asemenea, Bingham auzise despre o aşezare aflată pe culmea estică a Anzilor, intitulată "Matcho Piccu", însă niciun european sau american nu reuşise să descopere acest sit, el nefiind menţionat nici de documentele spaniole.
Bingham a pornit în expediţie convins că va găsi ultima cetate a incaşilor în valea râului Urubamba. Spre norocul său, în acel an guvernul peruan croise un drum prin defileul râului Urubamba, pentru a facilita transportul de zahăr, cauciuc şi cacao din Amazon. Istoricul american a fost printre primii exploratori care au putut folosi acest drum, acesta dovedindu-se extrem de util în expediţia sa.
Cu o zi înainte de epocala descoperire, Bingham l-a întâlnit pe Melchor Arteaga, un campesino (ţăran) din zonă, care i-a spus că putea să-l conducă la un oraş străvechi. În dimineaţa zilei de 24 iulie 1911, ploua în valea Urubamba, iar Arteaga i-a spus lui Bingham că urcuşul era prea dificil pe timp de ploaie. "Când am fost de acord să-l plătesc cu un sol, de 3-4 ori venitul unei zile de muncă în zonă, a acceptat în cele din urmă să ne ghideze la ruine", a relatat exploratorul.
Urcând prin desişul pădurii tropicale, ei au ajuns la o fermă a câtorva campesinos, aflată la aproximativ 350 de metri deasupra nivelului râului. Surprinşi să-l vadă pe exploratorul american, ţăranii i-au dat acestuia de mâncare şi, aflând că acesta caută o cetate veche, i-au spus că "puţin mai departe" va găsi ruinele unui oraş vechi.
Însoţit de un copil în vârstă de 11 ani, care cunoştea calea spre ruine, Bingham a continuat să urce pe munte, până când a ajuns la o amplă zonă terasată ce l-a făcut să înţeleagă că a descoperit un sit important al civilizaţiei incase. Exploratorul american a continuat să urce timp de două ore, până când a ajuns la "un labirint de ziduri mici şi mari, acoperite de junglă, ruinele unor clădiri construite din blocuri de granit decupate atent şi legate fără să se fi folosit ciment". Bingham a rămas uimit de precizia şi măiestria pietrarilor incaşi şi de frumuseţea întregii structuri descoperite, fiind convins că descoperise "oraşul pierdut al Incaşilor".


Profesorul de la Yale a făcut un inventar al tuturor structurilor descoperite, iar un an mai târziu s-a întors şi a efectuat excavaţii în situl arheologic, curăţând suprafaţa de copaci şi expunând lumii întregi frumuseţea citadelei. Pe parcursul lucrărilor, Bingham a descoperit mii de obiecte - printre care unelte de piatră, bijuterii şi ceramică - pe care le-a dus la universitatea Yale, cu acordul guvernului peruan. În ultimele decenii, autorităţile din Peru au ajuns să regrete acordul, susţinând că de fapt acesta stipula doar împrumutul temporar al artefactelor către Yale.
Peru a avut o dispută îndelungată cu instituţia de învăţământ americană, solicitând acesteia să returneze artefactele pe care Bingham le-a scos din ţară. Pentru a recupera obiectele ce aparţineau patrimoniului naţional, preşedintele i-a scris preşedintelui american Barack Obama, cerându-i să intervină pentru a facilita repatrierea obiectelor. În cele din urmă, peruanii au avut sorţi de izbândă, universitatea Yale returnând o parte din cele peste 5.000 de obiecte în martie anul acesta, inclusiv 370 de piese de muzeu ce vor fi expuse în Cusco.
În ultimii ani, cercetări efectuate de oameni de ştiinţă din Franţa şi Peru au arătat că aventurierul german Augusto Berns vizitase Machu Picchu cu 44 de ani înainte de Bingham. Chiar dacă exploratorul american nu a "descoperit" cu adevărat Machu Picchu, ruinele fiind cunoscute de ţăranii ce trăiau în zonă, el a fost prima persoană care a făcut cunoscut acest sit în întreaga lume, publicând detalii şi imagini din expediţia sa în 1913. De aceea, el este considerat "descoperitorul ştiinţific" al Machu Picchu.
Bingham s-a dedicat politicii, a devenit guvernator şi membru în Senatul SUA, iar după ce şi-a pierdut postul de senator ca urmare a unui scandal de corupţie, nefiind reales, a început să-şi povestească aventurile din America de Sud, intrând în conştiinţa populară graţie cărţilor sale. Deloc modest, acesta scria într-unul dintre volumele sale următoarele cuvinte: "Columb a fost cel care a făcut continentul american cunoscut lumii civilizate. În acelaşi sens, eu am «descoperit» Machu Picchu".


Reputaţia sa de explorator s-a răspândit în întreaga lume, el fiind considerat unul dintre cei care au inspirat personajul hollywoodian "Indiana Jones", conceput de George Lucas şi Steven Spielberg.

Ipoteze despre Machu Picchu

 

Imperiul Inca a fost fondat de un trib ce a trăit în apropierea oraşului Cusco în secolul al XII-lea. Membrii acestuia s-au răspândit pe o suprafaţă întinsă de-a lungul Anzilor, acoperind întreg teritoriul pe care se găsesc astăzi Ecuador, Bolivia şi Chile.
Capitala imperiului Inca era Cusco (Q'osqo în Quechua), nume ce înseamnă "buricul pământului". Cusco era oraşul sfânt al incaşilor şi totodată centrul politic, militar şi cultural al imperiului. Din Cusco porneau toate drumurile ce făceau legătura între oraşele Imperiului, aici aflându-se reşedinţa împăraţilor incaşi.
Când a descoperit Machu Picchu, Bingham era ferm convins că a găsit Vilcabamba, oraşul construit de Manco Cápac drept ultim refugiu al incaşilor asupriţi de cuceritorii spanioli. Bingham se înşela; el descoperise şi adevăratul Vilcabamba, însă nu a realizat adevărata importanţă a sitului, considerând aşezarea prea simplă pentru a o cerceta în profunzime. Abia după moartea sa arheologii au confirmat faptul că Machu Picchu nu este Vilcabamba, astfel că Bingham nu a a aflat niciodată adevărul.
Faptul că Machu Picchu prezintă un singur stil arhitectural, similar cu cel al cetăţii Cusco, indică faptul întregul oraş a fost construit în acelaşi timp, nivelul de detaliu făcând puţin probabil ca aşezarea să fie ridicată în timp ce incaşii fugeau de asupritorii spanioli. De asemenea, numărul redus de terase destinate agriculturii sugerează că oraşul avea o populaţie mică şi că o bună parte din alimente provenea din Cusco.


De asemenea, pentru că Machu Picchu se află la mică distanţă de Cusco, la doar 3 zile de mers pe jos, într-un climat călduros, istoricii cred că această cetate era o reşedinţă folosită în timpul vacanţelor de împăratul Inca şi de servitorii săi. Pentru că se află la o altitudine mai joasă decât Cusco şi este situată pe o culme muntoasă în apropierea bazonului Amazonian, cetatea Machu Picchu avea parte de o iarnă mai blândă, cu un climat mai umed şi mai cald.
Această ipoteză este susţinută de faptul că în Machu Picchu nu au fost descoperite morminte elaborate, tipice conducătorilor incaşi, fapt ce sugerează că membrii familiei regale incase nu locuiau aici pentru perioade lungi.
Pentru că nu au descoperit nici un artefact spaniol, arheologii au concluzionat că Machu Picchu a fost abandonat de incaşi în preajma momentului cuceririi imperiului Inca de către spanioli.
Istoricii cred că cel de-al nouălea împărat al Regatului Cusco şi totodată fondatorul Imperiului Inca, Pachacútec, a fost cel care a comandat construirea complexului de la Machu Picchu, acest lucru petrecându-se în jurul anului 1450.
Pentru că incaşii nu foloseau roata, rămâne un mister modul în care au reuşit să urce pe această colină pietrele masive de granit folosite înconstrucţie. Majoritatea arheologilor consideră că acestea au fost împinse de sute de muncitori de-a lungul unui plan înclinat.

Citadela era împărţită în 3 secţiuni: una sacră, în care se găseau temple închinate zeului-soare, Inti, o zonă rezidenţială destinată claselor inferioare şi o zonă rezidenţială destinată preoţilor şi nobilimii.
Inti era cel mai important zeu al incaşilor, care credeau că împăraţii sunt descendenţii direcţi ai acestuia. Pentru multă vreme s-a crezut despre Machu Picchu că era o zonă cu o însemnătate spirituală importantă pentru incaşi, însă cele mai recente cercetări arată că religia nu constituia principalul rol al aşezării.
Concluzia arheologilor este că Machu Picchu reprezenta o reşedinţă a clasei conducătoare a Imperiului Inca, care se muta aici temporar împreună cu câteva sute de servitori. Majoritatea lucrătorilor erau olari, pietrari, bijutieri pricepuţi în prelucrarea aurului şi argintului, ţesători şi alţi meşteşugari. Cercetările istoricilor indică faptul că aceşti meşteşugari erau aduşi la Machu Picchu din toate colţurile imperiului, având parte de o viaţă bună în această cetate-staţiune.
Timp de o sută de ani, Machu Picchu a constituit destinaţia de vară a clasei conducătoare incase, fiind echivalentul unei staţiuni de lux din care aceştia continuau să desfăşoare activităţile de conducere a imperiului.
Arhitectura cetăţiii este impresionantă, templele, terasele destinate agriculturii, apeductele şi grădinile integrându-se perfect în mediul înconjurător. Interesul faţă de natură se reflectă în clădiri şi în instrumentele astronomice ce reflectă mişcările celeste ale soarelui în timpul solstiţiilor anuale.
Colina pe care incaşii au ales-o pentru a construi Machu Picchu oferă o panoramă superbă atât asupra vârfului Putucusi, considerat şi astăzi sacru de către localnicii din zonă, cât şi asupra naturii înconjurătoare. Şansa de a trăi în mijlocul unui peisaj superb prezenta însă costuri ridicate, aşa că locuitorii din Machu Picchu depindeau de resursele trimise din Cusco.
Cetatea nu a avut o viaţă lungă: aceasta nu a fost locuită nici măcar 100 de ani, oraşul fiind abandonat în jurul anului 1530, odată cu supunerea civilizaţiei Inca de către conchistadorii spanioli.

Machu Picchu, problemele de conservare

 

Inclus pe lista Patrimoniului Mondial de către UNESCO în 1983, Machu Picchu atrage un număr din ce în ce mai mare de turişti în fiecare an. "Machu Picchu are pentru Peru aceeaşi însemnătate pe care o au piramidele în Egipt", spune Luis Lumbreras, fost conducător al Institutului Naţional de Cultură.
În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, Machu Picchu nu a fost vizitat de prea mulţi turişti, costurile pentru a ajunge într-un loc atât de îndepărtat fiind extrem de mari. Începând cu anii 1980 şi continuând până în 1999, turiştii au avut încă un motiv pentru a evita zona: un conflict între gherilele maoiste Sendero Luminoso şi guvernul peruan.
Cu toate acestea, în anul 1991 aproximativ 77.000 de turişti au vizitat Machu Picchu. După încheierea conflictului intern, numărul turiştilor a crescut de aproximativ 10 ori în ultimul deceniu, în 2009 vizitând cetatea incasă mai mult de 800.000 de oameni.
În ianuarie 2010, calea ferată ce leagă citadela de Cusco a fost distrusă de inundaţii, turiştilor fiindu-le imposibil să poată ajunge la sit timp de luni bune, fapt ce a generat pierderi de zeci de milioane de dolari. De aceea, anul trecut doar 700.000 de turişti au vizitat situl, însă pentru anul acesta se estimează un număr de un milion de vizitatori.
Acest lucru nu este văzut cu ochi buni de către oficialii UNESCO, îngrijoraţi de efectul pe care un număr atât de mare de vizitatori îl poate avea asupra sitului arheologic. Aceştia au cerut autorităţilor locale să limiteze numărul de persoane ce pot vizita într-o zi Machu Picchu la 1.800. În clipa aceasta, limita impusă de oficialităţi este de 2.500 de vizitatori.
O altă problemă o reprezintă autorităţile locale, pentru care nu primează întodeauna interesul arheologic şi istoric. "Autorităţile din zonă nu ştiu ce este UNESCO, nu înţeleg ce înseamnă o zonă protejată", susţine Fernando Astete, directorul Parcului Arheologic Machu Picchu.
În anul 2000, oficialităţile au permis unei companii producătoare de bere să filmeze o reclamă în cetate. În timpul filmărilor, un braţ al unei macarale s-a prăbuşit peste Intihuatana, o piatră incasă sacră folosită în timpul festivalurilor pentru adorarea celei mai importante zeităţi, zeul-soare Inti, şi care era totodată un instrument ştiinţific ce indica mişcările lunii, solstiţiile şi echinocţiile. Piatra a fost afectată, fiind ciobită în partea superioară, însă autorităţile au continuat să permită accesul carelor de filmare în Machu Picchu, singura consecinţă a evenimentului fiind condamnarea la 6 ani de închisoare a cameramanului vinovat. Recent, oficialităţile locale au autorizat filmarea unor scene de dans pentru Enhiran, un film de la Bollywood.


Cum se ajunge la Machu Picchu


Condor Airlines zboară pe ruta Bucureşti-Lima cu escale la Frankfurt, Santo Domingo şi Panama City. Zborul de la Lima la Cusco e operat de LAN Airlines. Se pot descoperi şi alte opţiuni.
Odată ajunşi în Cusco, va trebui să luaţi luaţi trenul. Majoritatea călătorilor optează pentru o călătorie până la Aguas Calientes (orăşel cunoscut şi sub numele de Machu Picchu Pueblo), călătoria de-a lungul celor 112 kilometri parcurgând un peisaj spectaculos. Există trei trenuri turistice spre Aguas Calientes, în funcţie de gradul de confort pe care îl doriţi, cel mai ieftin costând aproximativ 50$ pe segment. Trenul de lux poartă numele lui Hiram Bingham, iar o călătorie costă aproximativ 350$ pe segment, tarif ce include două mese şi un ghid care vă va însoţi în vizita prin Machu Picchu.


Din Aguas Calientes va trebui să luaţi un autobuz până la intrarea în Machu Picchu. Drumul durează doar 15 minute, însă vi se va părea cu siguranţă mai lung datorită serpentinelor care compun ruta.


Dacă preferaţi să mergeţi pe jos, urcuşul până la Machu Picchu durează aproximativ o oră. Poate vă aşteptaţi la o plimbare uşoară, însă nu este, mai ales dacă nu v-aţi obişnuit cu cantitatea redusă de oxigen din aer la această altitudine. Pentru a rezista mai bine condiţiilor climatice, localnicii mestecă frunza de coca şi beau ceaiuri din această plantă.
Dacă aveţi spirit de aventură, puteţi lua trenul doar până la Ollantaytambo, la 82 de kilometri de Cusco, iar de acolo puteţi porni în explorarea regiunii la pas. Călătoria pe Camino del Inca (Calea Incaşilor) este preferată de mulţi turişti, cei 43 de kilometri ce despart Ollantaytambo de Machu Picchu constituind o experienţă unică. Atenţie, însă: nu puteţi parcurge acest traseu decât ca parte a unui grup organizat de o agenţie de turism locală. Această măsură a fost luată după ce s-a constatat că anual în urma celor 75.000 de turişti ce călătoreau pe această rută rămâneau prea multe gunoaie care afectau mediul înconjurător.
Pentru că nu trebuie să rataţi răsăritul la Machu Picchu, este obligatoriu să trageţi peste noapte la unul dintre hotelurile din zonă. De asemenea, acest lucru vă va permite să exploraţi mai pe îndelete ruinele cetăţii incase, evitând aglomeraţia.â

Timpul prielnic pentru vizitare

 

Între lunile noiembrie şi martie, adică în anotimpul ploios, veţi avea parte de precipitaţii în fiecare zi şi nu vă veţi putea bucura de răsăritul de soare, Machu Picchu fiind învăluit de nori dimineaţa. De aceea, cei mai mulţi turişti vizitează cetatea incasă între lunile mai şi octombrie. Un vârf de vizitatori se înregistrează şi cu ocazia celor două solstiţii anuale (20/21 iunie şi 21/22 decembrie), când mii de curioşi vin să vadă cum soarele se aliniază perfect cu fereastra Templului Soarelui, luminând un altar de piatră situat în centrul încăperii. Clădirea avea un rol spiritual, fiind dedicată venerării zeului Inti.


Numărul crescând de turişti îi îngrijorează pe specialişti, mulţi temându-se că Machu Picchu îşi va pierde aspectul unic, cetatea fiind unul dintre cele mai bine conservate monumente pre-columbiene. Şi comunitatea arheologică a tras un semnal de alarmă, mulţi specialişti considerând că această bijuterie arhitectonică nu va rezista în timp dacă autorităţile nu vor lua măsuri. "În 10 ani, valea aceasta va fi un imens parc de distracţii, un fel de Disneyland", avertizează Jose Canziani, un specialist în arheologie de la Universitatea Catolică din Lima.