PIRATERIA - INCEPUTIRI IN RĂSĂRITUL EUROPEI

Imaginea sangerosului lup de mare cu un ochi bandajat, un picior de lemn si, eventual, cu un papagal pe umar, luptand sub flamura neagra cu doua oase incrucisate, s-a impamantenit in constiinta colectiva drept portretul tipic al piratului. Nimic mai fals. Chiar daca vine din epoca de aur a pirateriei, cea petrecuta intre anii 1560-1730, clasicul portret este tributar imaginatiei scriitorilor vremii, povestilor marinaresti exagerate si, nu in ultimul rand, productiilor hollywoodiene din ultimul secol. Istoria renegatilor razboinici ai marii este cu mult mai veche si, pentru multi dintre noi, poate avea origini dintre cele mai neasteptate.

Mediterana – imperiul primilor pirati ai lumii 

Intr-o epoca in care Homer descria tragica disparitie a Troiei si in care primii mari navigatori ai lumii, fenicienii, nu isi instaurasera inca monopolul asupra marilor, vechile scrieri egiptene amintesc un eveniment de proportii colosale. In jurul anului 1200 i.H., toate marile puteri concentrate in bazinul Mediteranei dispareau in mod misterios, in urma unor atacuri venite de pe mare. Puternicele imperii ale hittitilor, micenienilor, minoanilor sau canaanitilor cadeau in fata unei forte enigmatice pe care cronicile din vremea faraonilor o numeau simplu, “Cei de pe insule”. Singurii, de altfel, care aveau sa reziste invaziei ucigatoare si care aveau sa puna punct incursiunilor prin doua batalii dramatice erau aceiasi egipteni.

Niciun istoric nu poate spune cu exactitate cine au fost teribilii atacatori veniti de pe mare. Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh, Peleset, Denyen, Tjeker sau Shekelesh, numele triburilor aliate care schimbau istoria acum trei milenii si jumatate, asa cum apar ele mentionate in putinele scrieri antice, raman si astazi acoperite de mister. Singurul indiciu oferit de cronicarii egipteni cu privire la natura atacatorilor este reprezentat de apelativul „nordicii”, informatie suficienta pentru a trimite cu gandul la populatiile necunoscute din zona insulelor grecesti, a Asiei Mici si a tarmurilor Marii Negre. Era prima mentiune istorica a unor acte de piraterie si, totodata, cea mai dramatica relatare facuta vreodata a unor actiuni de acest gen.

Probabil ca nu vom sti niciodata cum ar fi aratat lumea daca ultimul bastion al lumii antice, Egiptul, nu ar fi rezistat atacurilor „popoarelor marii”, numele sub care a ramas cunoscuta in istorie alianta piratereasca. Cert este ca, in ciuda disparitiei misteriosilor razboinici, actele de piraterie au continuat sa existe, desi la o scara cu mult mai redusa. Inca din primele izvoare grecesti, neamul tracilor apare descris ca leagan al unora dintre cei mai crunti pirati ai Antichitatii. In fapt, insula Lemnos a rezistat cu succes in fata influentei elene si a ramas, pentru multa vreme, un veritabil paradis al talharilor navigatori de sorginte traca. Pana in secolul I i.H., pe tarmul estic al Anatoliei apareau adevarate state ale piratilor, state care isi permiteau sa negocieze, de pe picior de egalitate, cu cetatile grecesti si chiar cu Imperiul Roman, noua forta de pe harta Europei.

Sursele elene pot fi, insa, acuzate de subiectivism atunci cand descriu actele de piraterie ale tirenienilor, populatii de origine non-greaca, fara a mentiona inclinatia propriilor cetateni catre astfel de activitati. De altfel, grecii par a fi, inca din cele mai vechi timpuri, veritabili parinti ai pirateriei medievale si moderne. Putine cronici antice europene amintesc de adevaratul motiv al razboaielor greco-persane, nimic altceva decat o razbunare a regilor persani, Darius si Xerxes, in fata interminabilelor atacuri ale piratilor eleni ce vizau navele si chiar orasele uriasului imperiu asiatic. Din fericire pentru lumea occidentala, incursiunile punitive ale persanilor esuau lamentabil la Maraton, Salamina si Termopile, in urma rezistentei eroice a celor peste 1000 de cetati grecesti, in frunte cu legendarii eroi ai Spartei si Atenei.

Pana in secolul al II-lea e. A. Mediterana si Marea Neagra devenisera fieful unor razboinici despre care istoriile oficiale nu amintesc decat in treacat, si asta in ciuda covarsitoarei influente pe care acestia o aveau asupra comertului pe mare si asupra rutelor de navigatie existente la acea vreme. In fapt, dupa pierderea independentei oraselor elene, dupa caderea Cartaginei si, implicit, a distrugerii celei mai mari flote militare a vremii, marile deveneau un loc extrem de nesigur pentru orice ambarcatiune a vremii, fapt datorat si proverbialei temeri a romanilor fata de mare. De altfel, imperiul care nu cunostea egal in luptele pe uscat, nu se aventurase in incursiuni maritime decat in rarele cazuri in care astfel de initiative erau imperios necesare.

Pana si Iulius Cezar, celebrul dictator roman, cuceritor al Galiei, avea sa fie rapit, pe vremea cand nu era decat un simplu nobil, de bandele de pirati din Cilicia, aceiasi pirati care il inselasera pe Spartacus, grabindu-i sfarsitul alaturi de cel al zecilor de mii de sclavi rasculati. Rascumparat de catre prietenii sai in urma unei sume pe care el insusi o stabilise, Cezar se intorcea impotriva rapitorilor sai si le oferea acestora, in nota vremurilor, o moarte chinuitoare pe cruce. Dat fiind, insa, tratamentul preferential pe care il primise in captivitate, viitorul dictator nu uita sa dea si un semn al recunostintei sale. Cezar cerea, astfel, calailor sa le zdrobeasca picioarele condamnatilor pentru a ii scuti de o moarte lunga si chinuitoare.

Loc de intalnire al tuturor piratilor si proscrisilor acelor vremuri, Cilicia, alaturi de insula Creta, devenise un veritabil imperiu al talharilor, imperiu cu care atat romanii cat si seleucizii si egiptenii alegeau sa negocieze in termeni respectabili. De altfel, atat de dese devenisera incursiunile acestora, incat termenul de cilician il inlocuia pe cel de pirat, fapt ce va duce la numeroase confuzii in lumea istoricilor. Roma insasi se dovedea neputincioasa in fata piratilor, iar cele doua expeditii impotriva acestora, expeditii care aveau loc in anul 140 i.H. si 75 i.H., se dovedeau niste esecuri rasunatoare. De abia in momentul in care piratii incepeau sa debarce in peninsula italica, jefuind orasele de pe malul marii, asa cum a fost cazul Ostiei, Senatul va lua primele masuri radicale. Insarcinat in anul 67 cu anihilarea piratilor cilicieni din Mediterana, generalul Pompei se achita cu brio de misiune dupa ce distrugea peste 1300 de corabii ale talharilor. Asa cum vom vedea, insa, succesul Romei nu avea sa fie decat unul temporar.

Balcanii – mai mult decat un butoi cu pulbere 

Nici macar apogeul masinii de razboi romane nu fusese suficient pentru a ii impresiona pe temerarii talhari navigatori din Balcani. Intr-o perioada in care Roma redesena harta lumii, piratii din Iliria, zona de vest a peninsulei balcanice, se dovedeau un adversar pe masura colosului latin. Nesfarsitele incursiuni ale acestora facusera din Marea Adriatica unul dintre cele mai nesigure locuri ale Imperiului, asta in timp ce raidurile impotriva porturilor romane devenisera actiuni obisnuite. De abia in anul 68 i.H., anul cuceririi romane a Iliriei aducea o liniste relativa si un sfarsit al celor care ramaneau in istorie drept unii dintre cei mai iscusiti navigatori balcanici.

Linistea temporara a romanilor lua sfarsit, insa, in anul 258, anul in care flote intregi ale gotilor devastau bogatele colonii de la Pontus Euxin si Marea Egee. Mai mult, piratii goti ajungeau pana in sudul Anatoliei, jefuind Ciprul si Cappadocia, in incursiuni care aveau sa ramana in istorie prin ferocitatea cu care fusesera infaptuite. Ca si cum nu era de ajuns, invazia slavilor din secolele V-VI reinvia traditia piratilor iliri la o intensitate cum nimeni nu isi putuse imagina. In fapt, piratii de origine slava isi creasera chiar un stat, Pagania, stat localizat in Croatia de azi, numit astfel datorita refuzului categoric al talharilor de a se converti la noua religie oficiala, crestinismul. Pana in secolul al VII-lea, slavii pagani devenisera stapanii autoritari ai marilor si isi permiteau chiar sa invadeze si sa jefuiasca orasele italiene.

Narentinii, asa cum se mai numeau piratii de origine slava, se dovedeau neintrecuti in luptele pe mare, si rezistau in fata atacurilor venetiene si bizantine pana in secolul al XI-lea. Curajul razboinicilor slavi avea sa fie recunoscut si pe uscat, multi dintre acesti navigatori luptand eroic alaturi de armata sarba. De altfel, curajul slavilor era recunoscut in toata Europa. Un fapt incredibil pentru orice istoric il constituie raidurile intreprinse de slavii din tarile baltice impotriva Scandinaviei la inceputul secolului al XII-lea, in plina epoca de aur a vikingilor. Acesta este, in fapt, singurul act de agresiune cunoscut, indreptat impotriva temutilor razboinici nordici, altul decat cele care aveau loc intre factiunile locale scandinave.

Ca si cum nu era de ajuns, ascensiunea Imperiul Bizantin si aparitia primelor atacuri otomane, gaseau in sudul Greciei o veritabila natie de pirati, maniotii. Urmasi ai stravechilor spartani, maniotii erau recunoscuti pentru duritatea razboinicilor lor, unii dintre cei mai temuti luptatori ai vremii. Considerandu-se indreptatiti sa isi castige existenta din piraterie, datorita zonei aride in care erau nevoiti sa traiasca, maniotii isi lasau amprenta istorica prin nenumaratele raiduri ce vizau, in special, navele turcesti, fara a le evita, insa, pe cele ale bogatilor comercianti bizantini si italieni.

Cazacii de pe Don si piratii otomani 

Una dintre cele mai interesante ascensiuni pirateresti, in context istoric, a venit dintr-o zona in care nici un istoric nu si-ar fi putut imagina, stepele ucrainiene. Departe de a fi niste navigatori incercati, vechii ucrainieni erau, mai degraba, tarani scapatati a caror principala grija era evitarea atacurilor tataresti si turcesti. Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care, pe harta Europei, aparea un fenomen cu totul si cu totul neobisnuit, o republica a piratilor. Siliti sa isi apere viata si libertatea prin orice mijloace, taranii din Ucraina dar si din regiunile adiacente aveau sa se uneasca intr-o forta de temut pentru cei care ii atacau. Lua, astfel, nastere Secia Zaporojeana, veritabil stat al razboinicilor care se autointitulau cazaci si al caror unic scop era platirea politelor catre mai vechii agresori tatari si turci.

Timp de aproape doua secole, intre veacul al XVI-lea si al XVIII-lea, cazacii aveau sa terorizeze bogatele asezari otomane din Marea Neagra si Marea Marmara, ajungang, in incursiunile lor, pana in indepartata Persie. Conglomeratul de ucrainieni, moldoveni, lituanieni, polonezi, valahi, transilvaneni si chiar tatari si turci nu s-a dat inapoi nici macar de la atacarea fatisa a Istanbulului (1615-1625), impunatoarea capitala a Imperiului Otoman, silindu-l pe sultan sa fuga din propriile palate imperiale, fapt nemaintalnit in intreaga istorie a turcilor.

Chiar daca odata cu secolul al XVI-lea intram in epoca de aur a piratilor de Caraibe, pirateria balcanica isi urma propriile reguli. Fara a fi cu nimic mai prejos in fata concurentilor din Lumea Noua, piratii otomani isi lasau numele in istorie prin actiuni demne de marii cuceritori din stepele asiatice. Baba Aruj, cunoscut sub apelativul Barbarossa –Barba Rosie -, Turgut Reis, Kemal Reis, Kurtoglu, Salih Reis sau Koca Murat Reis sunt doar cateva dintre numele celebre ale pirateriei balcanice de sorginte musulmuna care isi lasau amprenta insangerata asupra greu incercatilor Balcani. De altfel, crestini renegati trecuti la islamism, asa cum e cazul islandezului Jan Janszoon – devenit Murat Reis - sau cel al englezului John Ward – cunoscut ulterior ca Yusuf Reis, aveau sa se aventureze in incursiunile pirateresti pana in insulele britanice si Scandinavia.

Piraţii din Delta Dunarii 

Nici macar paradisul Deltei Dunarii nu a ramas ferit de incursiunile aprige ale piratilor vremii. Departe de a fi doar victime ale istoriei, localnicii din satele pescaresti, alaturi de grupuri bine organizate ale piratilor din Peloponez si Malta, organizasera in urma cu aproape doua secole o veritabila piatra de incercare pentru comerciantii lipsiti de aparare. Feriti de labirintul de canale creat de Dunare in Delta, piratii instalasera pe grindul pustiu al bratului Sulina o capcana cat se poate de ingenioasa. Folosind vite de coarnele carora atarnau felinare, talharii manau turmele de animale dintr-o parte in alta a grindului lasand impresia unei asezari umane. Indusi in eroare de scanteierea felinarelor, navigatorii aflati in larg credeau ca se afla in fata un port pescaresc si, de cele mai multe ori, isi indreptau corabiile catre acesta. Era o greseala fatala, multe dintre ambarcatiuni ramanand impotmolite in bancurile de nisip si devenind o prada usoara pentru barcile rapide ale piratilor.

In fata incercarilor istoriei, Balcanii isi respectau inca o data renumele de Butoi cu pulbere al Europei.

ROMA - MITURI FALSE DIN VIAŢA ROMEI XXXX

Degetul orientat in sus 

Acest gest, facut intotdeauna de imparatul roman si hotarator cu privire la viata invinsului din arena, este o imagine tip regasita in aproape toate filmele despre romani. Contrar parerii comune, imparatul nu semnaliza prin degetul mare orientat in sus sau in jos viata sau moartea gladiatorului invins. Imparatul si numai el era singurul care hotara soarta invinsului prin semnul palmei, nu al degetului. Daca cezarul arata palma deschisa, acesta era ordinul pentru crutarea vietii, daca era aratat pumnul inclestat, invinsul era ucis. Nici un gladiator invins nu era ucis fara aprobarea imparatului, in caz contrar celalalt gladiator era acuzat de crima și avea de infruntat un lung proces, sau chiar execuția.

Atia si viata  ei

Preponderent în filme si seriale care au ca subiect Roma antica, mama lui Octavian Augustus si nepoata dupa sora a lui Iulius Cezar, nobila Atia, este reprezentata drept o femeie de moravuri foarte usoare…egoista, complotista si maestra a intrigilor politice. Mai mult chiar, si in productii cinema foarte recente, Atia este reprezentata drept insasi amanta lui Marc-Antoniu. In realitate Atia a fost o femeie de inalta tinuta morala (depinde ce inseamna asta in Roma antica…). Tacit ne spune despre ea ca: “ In prezenta ei, nici un cuvant ofensator nu era spus si nici o gresala nu era infaptuita. Femeie foarte religioasa si delicata, Atia nu doar ca-isi indeplinea toate atributiunile fara cusur, dar firea ei placuta o indemna sa guste in egala masura relaxarea si jocurile”.

Adevărul despre Vomitoria… 

Unul dintre cele mai persistente mituri despre romani este acela referitor la ospetele lor. Ospete urmate evident de orgii, dar ospetele erau cu adevarat pantagruelice iar romanii mancau pana cand isi umpleau stomacul pana la refuz si erau nevoiti sa vomite…pentru a-si putea continua din nou festinul pana la epuizarea fizica. Conform mitului romanii aveau o camera destinata exclusiv acestui gest, denumita sugestiv – Vomitoria. Acesta este un mit clar- vomitoriile erau de fapt pasajele care permiteau spectatorilor sa patrunda dinspre intrare spre locurile rezervate in amfiteatre. Conform studiilor istorice, romanii care se indopau la limita evacuau continutul direct de la ferestrele personale…

Romanii vorbeau latina vulgară 

Este adevarat ca romanii vorbeau limba latina , dar latina de vorbita pe strazile Romei era clar diferita de latina clasica, in care stiinta si-a gasit sursa de inspiratie pentru multe denumiri. Limba latina clasica este limba care se studiaza in prezent in universitati aceeasi cu limba in care erau scrise majoritatea manuscriselor si textelor din Evul Mediu Occidental. Latina Vulgata sau latina vulgara era limba vorbita de cetatenii romani si in acelasi timp limba din care au evoluat mai apoi limbile romanice precum italiana, sarda, romana, franceza, spaniola.

Plebea nu era numai saracă 

Astazi ne-am obisnuit sa credem ca plebeii erau amaratii, cersetorii si muritorii de foame de pe strazile Romei. In realitate populatia Romei era impartita doar in doua categorii – patricienii adica acea clasa de privilegiati, nobili si conducatori militari si restul. Iar restul erau denumiti plebei. Acestia erau de fapt negustori, agricultori, soldati de ranguri mici si medii, navigatori, prostituate, mercenari, practic orice gen de cetatean care nu era de rang nobil. Printre acestia existau unii plebei foarte bogati, unii dintre ei mai bogati chiar decat multi patricieni. Cu toate acestea bogatia nu le schimba clasa, un nascut plebeu murea plebeu.

Romanii purtau toga numai la ocazii

Cand ne gandim la cetatenii Romei antice, ni-i imaginam de obicei imbracati in togi. De fapt toga era o piesa de imbracaminte formala purtata rareori. Sa spunem despre romani ca purtau tot timpul togi, ar echivala cu ipoteza ca englezii ar fi purtat toti in trecut faimoasele palarii cilindru. Ceea ce evident ca nu a fost adevarat in ambele cazuri.Juvenal spune ca: “Sunt multe parti ale peninsulei italice unde sincer sa fiu, un barbat poarta toga doar in momentul in care este ingropat. Romanul obisnuit poarta zinic doat tunica sa”.

Sărarea Cartaginei 

Exista un mit popular foarte raspandit care sustine ca in momentul in care romanii au invadat Cartagina, au presarat sare peste intinsele ogoare ale acestui imperiu nord-african pentru a impiedica astfel sa creasca orice cereala cultivata si in consecinta armatele cartagineze sa sufere de foame. Acest mit nu are nici un fel de sustinere istorica. In realitate, cand romanii au cucerit Cartagina, au trecut din casa in casa capturand sclavi si ucigandu-i pe ceilalati cartaginezi prea batrani pentru a fi luati in robie. Orasul a fost ars si zidurile distruse astfel incat foarte multe informatii istorice despre civilizatia cartagineza au fost definitiv pierdute.

Si tu, Brutus? 

Ultimele cuvinte ale lui Cezar au fost de fapt “Ei bine, si tu ?”dupa cum ne transmite Suetonius. Aceasta intrebare i-a fost puse de Cezar nepotului sau Brutus dupa ce aceste l-a injunghiat. Probabil din acesta cauza William Shakespeare a interpretat intrebarea cu subiect “Si tu Brutus?” pentru a evidentia intentia lui Cezar de a i se adresa personal nepotului sau. Ei bine, varianta din opera lui Shakespeare a avut castig de cauza si a ramas impregnata de secole in memoria tuturor, cu toate ca intrebarea, initial, suna altfel. Conform expertilor in subintelesurile latinei, intrebarea” Ei bine, si tu?” adresata lui Brutus ar fi fost de fapt un avertisment, avand sensul declaratiei “Tu vei urma, Brutus”. Cezar era bilingv, fiind un vorbitor in egala masura de latina si greaca veche.

Preponderent gladiatorii erau barbaţi. 

Adevarul este ca au existat si femei gladiator, si nu putine. Doamnele razboinice ale amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices sau Gladiatrix la singular, in limba latina. Cu toate ca prima mentionare exacta a acestora exista din timpul imparatului Nero (37-68 e.n.), au existat unele documente care sugereaza aparitia lor cu ani buni inainte de domnia acestuia. O condamnare virulenta a femeilor gladiator din timpul imparatilor Flavius si Traian poate fi gasita in Satira a IV-a de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptatoare cum ca nu ar fi fost decat niste membre ale familiilor nobile si bogate care se aventurau in arena in cautarea  atentiei si a senzatiilor limita, stiind de fapt ca nici un gladiator n-ar indrazni sa le raneasca datorita originii lor nobile si privilegiate. Imparatul Severus a interzis prezenta femeilor gladiator in arene, undeva in jurul anului 200 e.n. cu toate ca exista unele dovezi conform carora femeile gladiator ar fi continuat sa lupte in clandestinitate.

Nero nu a dat foc Romei 

In prezent multi istorici au convenit asupra faptului ca imparatul Nero nu era nici macar in Roma cand au izbucnit primele incendii. Focul a izbucnit in pravaliile celor care vindeau lichide inflamabile in timp ce Nero se afla, de fapt, in Antium. Odata ce a auzit de incendiu, imparatul Nero s-a reintors in graba in Orasul celor Sapte Coline pentru a organiza detasamentele care sa lupte impotriva propagarii focului. Istoricul roman Tacit ne spune ca populatia turbata de furie cauta un tap ispasitor si primul invinuit a fost chiar imparatul Nero, acuzat de un numar din ce in ce mai mare de voci datorita reputatiei care il preceda inca din timpul vietii. Pentru a scapa de acuzatiile care veneau din toate partile, Nero a dat vina pe ceea ce la acea ora era denumita Secta Crestinilor. Nero a ordonat aruncarea unui numar cat mai mare de crestini in arena, prada leilor. Cat despre adevaratul autor al incendierii Romei, acesta a ramas nedescoperit pana in prezent.

ROMANIA - CEL MAI VECHI PAPIRUS DIN EUROPA

In anul 1959, odată cu demararea construcţiilor pentru stadionul din Mangalia, s-a descoperit un sarcofag datând din secolele IV-III î.Ch. Pe unul dintre capacele sarcofagului au fost găsite două coroane de frunze de lauri din bronz aurit, dovedind că cel care fusese depus în sarcofag era cetăţean de vază al Callatis-ului. Printre resturile scheletului mâinilor a apărut un papirus, apreciat ca o piesă deosebit de rară, unică în Europa de Sud-Est în acel moment. Papirusul era scris cu caractere epigrafice, cu o cerneală de culoare maron şi putea fi un talisman pentru viaţa de apoi sau o lucrare artistică aparţinând defunctului.



Muzeul de Arheologie Callatis - Mangalia



Papirusul a fost preluat de cercetători din fosta U.R.S.S. şi dus la Moscova pentru a fi descifrat, dar nu a mai fost înapoiat României, pe motivul deteriorării lui. „In lucrările de specialitate, dar şi în diverse alte reviste şi ziare, s-a menţionat că acest papirus s-a distrus în contact cu aerul şi lumina soarelui“, arată Sorin Colesniuc, directorul Muzeului Callatis.

Mormântul poate fi vizitat şi astăzi în incinta Muzeului de Arheologie Callatis Mangalia, sub forma sa tumulară. S-a păstrat şi ringul din piatră pentru a reda cât mai fidel construcţia. Sala tumulus-ului a devenit în timp plină de comori, cele mai valoroase exponate ale muzeului fiind expuse aici şi puse în valoare în vitrine speciale.

Recent, cu sprijinul primarului Mangaliei, Sorin Marcel Colesniuc, directorul muzeului şi dr. Ion Pâslaru, angajat al muzeului, au regăsit şi au reuşit să readucă în ţară, după mai bine de 50 de ani, papirusul de la Callatis. Luni, 22.08.2011, s-a organizat ceremonia oficială de predare–primire a papirusului, între specialiştii Alexandr Nicolaievici Lesovoi - directorul Centrului de Restaurare I.E. Grabar din Moscova şi conducerea Muzeului Callatis Mangalia.

Papirusul a fost adus la Mangalia în seara de 18.08.2011. „Este înschis în seiful cu bani, până luni când vor sosi specialiştii de la Moscova“, a declarat, pentru "Adevărul", directorul Muzeului Callatis, Sorin Colesniuc. Potrivit acestuia, papirusul a fost descoperit în anul 1959 de o echipă de arheologi de la Academia Română şi a fost predat ruşilor deoarece dispuneau de cea mai bună tehnică de restaurare şi cercetare. „A fost declarat pierdut, dar de fapt nimeni nu s-a mai interesat de soarta lui. In urmă cu doi ani, împreună cu arheologul Ion Pâslaru am început cercetările şi în cele din urmă am găsit papirusul. Specialiştii de la Centrul de Restaurare I.E. Grabar din Moscova ne-au acordat tot consursul“, a declarat Sorin Colesniuc.
Ştirea despre retrocedarea papirusului a apărut în ziua de 19.08.2011 postată pe site-ul de internet al ziarului "Adevărul", sub titlul : Ruşii ne dau înapoi cel mai vechi papirus din Europa, descoperit la Mangalia.

Date suplimentare pricind papirusul

Publiciştii Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, autori ai cărţii „Mangalia în paginile vremii“, consemnează că acest papirus a stârnit interesul arheologilor ruşi încă de la descoperire. „La acea vreme, oraşul era militarizat şi se afla încă sub control sovietic, iar specialiştii de la Moscova asistau cu interes la cercetările arheologice care se făceau în Mangalia“, a declarat Aurelia Lăpuşan.

Astfel, la Mangalia, la 29 mai 1959, Academia Republicii Populare Române a chemat, pentru susţinerea şi confirmarea veridicităţii descoperirii, specilişti din Moscova. In scurt timp, o echipă de specialişti ruşi condusă de academicianul Mihail A.Alexandrovski, şeful Serviciului de restaurări al Muzeului de Artă Puşkin din Moscova a văzut papirusul şi a declarat că acesta este destul de deteriorat şi că în urma unor lucrări migăloase de restaurare se poate lectura.

„Drept pentru care, ruşii au decis să îl ia cu ei. Tot timpul s-a ştiut că papirusul se află pentru restaurare la Moscova, dar răspunsurile venite din partea ruşilor erau evazive. La un moment dat, s-a vehiculat ştirea că nu mai poate fi recuperat, fiind deteriorat“, a declarat Aurelia Lăpuşan.

Papirusul vorbeşte despre un Proxenos

Despre conţinutul papirusului s-a păstrat o singură mărturie scrisă de Tiberiu Petrilla, Demetru Popescu şi Marin Porumbescu, în anul 1962, în volumul „Constanţa. Litoral“: „O primă serie de fotografii din document au fost executate cu raze inflaroşii şi au confirmat caracterul elenistic al conţinutului care se referea la persoana defunctului. Acesta pare ar fi fost un proxenos, reprezentant de seamă al cetăţii, titlu ce comportă privilegii şi onoruri. In mormânt au mai fost descoperite unele obiecte rituale - vase ce reprezintă busturi de femei, sirene cu liră şi dansatoare, fin lucrate, unele acoperite cu un strat de aur“.

Despre descoperire, într-un manual de arheologie rusesc

In anul 1973, într-un manual de arheologie apărut la Moscova exista un capitol dedicat descoperirii de la Callatis, articol  în care se arăta faptul că până la acea dată papirusul nu fusese descifrat. Primele demersuri pentru recupararea documentului au fost făcute de arheologul Ion Pâslaru în urmă cu patru ani (2007).

In Grecia există un papirus asemănător.

Fotografii ale papirusulului în forma sa iniţială nu există, după cum consemnează cei care au scris despre descoperire. Insă, în Europa, mai există un papirus posterior celui din Mangalia. Acela a fost descoperit, în anul 1962, la Derveni, Grecia. Specialiştii spun că pe acesta l-au descifrat de abia în 2004 şi că este expus la ora actuală la Muzeul de Arheologie din Thessalonic. Papirusul aparţinea unui ofiţer macedonean şi în el se scria că defunctul a dorit să fie incinerat după moarte conform ritualului grecesc.

Pentru luni, 22.08.2011, s-a organizat la Mangalia ceremonia de predare–primire a papirusului descoperit la Mangalia. După 50 de ani, papirusul declarat deteriorat se întoarce în locul unde a fost descoperit, şi anume în mormântul păstrat într-o stare foarte bună de conservare la Muzeul Callatis.