POPOARELE MĂRII

”Semintia celor care mi-au calcat hotarele nu mai este. Inimile si sufletele lor au fost trimise catre eternitate. Un foc puternic s-a inaltat la gurile raului in fata celor care au venit de pe mare si un zid de lanci i-a impresurat pe maluri.” - inscriptie comemorativa de pe templul mortuar al lui Ramses al III-lea.

Epoca eroilor 

Cu mult inainte ca civilizatiile greaca si romana sa puna bazele culturii europene, imperii puternice dominau bazinul mediteranean intr-o epoca numita de Homer drept ”a eroilor ”.
O epoca in care regi puternici, imbracati cu armuri de aur, luptau pentru suprematie in fata unor armate uriase, si care a culminat cu legendarul razboi troian.

Homer, insa, a trait la mai bine de patru secole dupa terminarea acestui razboi, intr-o perioada in care populatia Greciei era, in mare parte, formata din pastori si fermieri. Ruine inalte de peste sapte metri dominau peisajul vremii, evocand un trecut glorios pe care putini si-l mai aminteau. Mormintele stravechi scoteau la lumina comori de neimaginat pentru niste oameni obisnuiti mai degraba cu unelte de bronz sau fier.

Desi credibilitatea poetului antic a fost deseori pusa sub semnul intrebarii, descoperirile arheologice au confirmat existenta unor societati feudale deosebit de avansate care au stapanit bazinul mediteranean intre 1700 si 1200 i.H. Daca pe teritoriul Greciei se dezvoltasera civilizatiile minoana si miceniana, in Anatolia, pe teritoriul Turciei de astazi, se intindea puternicul imperiu Hittit, rivalul de secole al Egiptului antic. Vestul Mediteranei era dominat de orasele impunatoare din Siria si Palestina sub indrumarea unor lideri extrem de influenti.

Excavatiile moderne au scos insa la iveala informatii uimitoare despre unul dintre cele mai dramatice episoade din intreaga istorie a omenirii. Toate aceste societati au disparut in decurs de numai cativa ani, in aceeasi perioada, anul 1200 i.H., intr-un mister neelucidat nici pana astazi.
Atacatori necunoscuti au distrus din temelii aproape toate marile civilizatii ale vremii fara ca vreuna dintre ele sa se mai poata ridica. Atunci cand luptele au incetat, orasele impreuna cu limba si cultura vechilor imperii disparusera pentru totdeauna.

Popoarele marii 

Datele privind misteriosii invadatori care au dus la colapsul civilizatiilor mediteraneene in jurul anului 1200 i.H, sunt extrem de putine. In fapt, singurele mentiuni asupra acestora se afla in cateva inscriptii din Anatolia, Siria si Egipt. Denumirea de ”popoare ale marii” este una moderna, introdusa in 1881 de catre egiptologul Gaston Maspero, atata timp cat scrierile egiptene ii prezinta drept ”triburile din mijlocul marii” sau ”cei de pe insule”.

Primele mentiuni privitoare la popoarele marii apar in timpul faraonului Merenptah, in anul 1208 i.H., atunci cand in timpul razboiului cu Libia, Egiptul va trebui sa infrunte o serie de aliati ai acesteia numiti ”nordicii”. Numele triburilor aliate aveau sa fie mentionate pentru prima oara pe o stela care sa comemoreze victoria Egiptului : Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh si Shekelesh. Desi, in prezent, exista mai multe ipoteze privind originea acestor triburi, cele mai multe dintre ele fiind, se pare, din zona marii Egee, nu se stie nici pana azi cum au ajuns sa lupte alaturi de Libia impotriva Egiptului.Doar treizeci de ani mai tarziu, Egiptul ramasese singura putere inca necucerita de catre popoarele marii. Rand pe rand, micenienii, minoanii, hittitii si canaanitii cazusera prada raidurilor ucigatoare. Dramatismul momentelor sta inscris in cateva placute de lut prin care regele Ammurapi din Ugarit (Siria de astazi) si Suppiluliuma, regele hittitilor isi cer ajutor reciproc.

Atacurile au fost atat de rapide si de puternice incat placutele nu au mai fost trimise niciodata, ele fiind descoperite 3000 de ani mai tarziu printre ramasitele cuptoarele in care trebuiau sa fie arse.
Motivele incursiunilor nu au fost dezlegate nici pana in prezent cu atat mai mult cu cat nici unul dintre triburi nu a incercat sa se stabileasca pe teritoriile ocupate.

Confruntarea inevitabila dintre cele doua forte, Egipt si popoarele marii, a avut loc in 1177 i.H., in delta Nilului. In urma luptelor de o ferocitate rar intalnita, armata faraonului Ramses al III-lea resuseste sa invinga in aceeasi zi doua valuri ale invaziei triburilor necunoscute, venite atat pe mare cat si pe uscat. Desi victorios, Egiptul va fi coplesit de efortul financiar intreprins pentru mobilizarea si echiparea unei armate numeroase care sa poate face fata unei forte estimata la peste 100.000 de oameni. Marele imperiu va intra astfel intr-un declin din care nu va mai iesi niciodata.

Reprezentarea victoriei lui Ramses al III-lea de pe templul morturar al acestuia de la Medinet Habu este prima ilustrare cunoscuta a unei batalii navale. De asemenea, avem o imagine clara a atacatorilor: cum aratau acestia, cum se imbracau, ce vase foloseau si ce fel de arme purtau in lupta. Curios este faptul ca puternicii invadatori nu sunt deloc redati drept niste ucigasi, ci sunt reprezentati intr-o uriasa procesiune in care razboinicii merg alaturi de care in care se afla propriile familii. Ramane astfel sub semnul intrebarii natura acestor luptatori: mercenari, pirati sau simpli nomazi?

Nu mai putin importanta este o noua enumerare a triburilor invinse, numite de catre egipteni: Peleset, Tjeker, Shekelesh, Denyen si Weshesh.

Dupa acest episod tragic, popoarele marii dispar la fel brusc precum au aparut pe scena istoriei. Nicio alta mentiune asupra lor sau a vreunui raid nu va mai fi intalnita, desi se stie ca multi au reusit sa scape cu viata in urma infrangerii suferite in Egipt.

Ipoteze istorice 

Desi cercetarile istoricilor sunt departe de a fi finalizate, mai multe ipoteze privind originea popoarelor marii au incercat sa faca lumina asupra originii acestora. Daca unii cercetatori le localizeaza in Orientul Mijlociu sau in zona marii Egee, altii sunt de parere ca triburile ar fi venit din centrul si nordul Europei. Exista chiar si cateva opinii fanteziste conform carora, razboinicii de pe mare ar fi urmasii troienilor sau ai atlantilor, cei care ar fi migrat in urma distrugerii locurilor de bastina.

In schimb, datele istorice si etimologice certe ne prezinta o posibila imagine a identitatii popoarelor marii:

- Peleset: nu sunt altii decat filistenii pomeniti in textele biblice, cei care s-au stabilit in Canaan, dand numele Palestinei de azi.
- Lukka: trib din Anatolia, asociat astazi cu antica Lycia
- Ekwesh: trib grec, identificat ca fiind cel al aheilor.
- Denyen: populatie care ar fi provenit din Cilicia (Armenia de azi).
- Sherden: nume asociat cu anticii locuitori ai Sardiniei
- Shekelesh: denumiti si Shekresh sau Sikeloi, nume dat anticilor sicilieni.
- Teresh: posibil tirenienii, denumire greceasca a etruscilor.
- Tjeker: posibil Teucri, trib mentionat de sursele antice ca locuind in Anatolia, undeva in sudul Troiei.

Ceea ce este si mai curios, este faptul ca orasele feniciene au ramas neatinse in timpul luptelor de pe tot bazinul mediteraneean, fapt ce a condus la o noua teorie, conform careia, acestea nu ar fi fost straine de ceea ce se intampla. Ipoteza devine plauzibila daca ne gandim ca odata cu disparitia competitorilor micenieni si minoani, controlul comertului pe Marea Mediterana va deveni monopol fenician timp de aproape un mileniu.

Desi incursiunile popoarelor marii au distrus civilizatii avansate, unele vechi de sute de ani, mostenirea lor pare sa se pastreze in culturile mediteraneene care le-au urmat, cum ar fi cea greaca sau romana. Nu vom sti niciodata daca totul a fost un complot la scara uriasa organizat de catre orasele feniciene la fel cum nu vom sti niciodata cum ar fi aratat lumea daca razboaiele de la 1200 i.H. nu ar fi avut loc. Stim insa ca din cenusa imperiilor distruse s-a nascut ceea ce astazi numim cultura europeana.

PIRATERIA - INCEPUTIRI IN RĂSĂRITUL EUROPEI

Imaginea sangerosului lup de mare cu un ochi bandajat, un picior de lemn si, eventual, cu un papagal pe umar, luptand sub flamura neagra cu doua oase incrucisate, s-a impamantenit in constiinta colectiva drept portretul tipic al piratului. Nimic mai fals. Chiar daca vine din epoca de aur a pirateriei, cea petrecuta intre anii 1560-1730, clasicul portret este tributar imaginatiei scriitorilor vremii, povestilor marinaresti exagerate si, nu in ultimul rand, productiilor hollywoodiene din ultimul secol. Istoria renegatilor razboinici ai marii este cu mult mai veche si, pentru multi dintre noi, poate avea origini dintre cele mai neasteptate.

Mediterana – imperiul primilor pirati ai lumii 

Intr-o epoca in care Homer descria tragica disparitie a Troiei si in care primii mari navigatori ai lumii, fenicienii, nu isi instaurasera inca monopolul asupra marilor, vechile scrieri egiptene amintesc un eveniment de proportii colosale. In jurul anului 1200 i.H., toate marile puteri concentrate in bazinul Mediteranei dispareau in mod misterios, in urma unor atacuri venite de pe mare. Puternicele imperii ale hittitilor, micenienilor, minoanilor sau canaanitilor cadeau in fata unei forte enigmatice pe care cronicile din vremea faraonilor o numeau simplu, “Cei de pe insule”. Singurii, de altfel, care aveau sa reziste invaziei ucigatoare si care aveau sa puna punct incursiunilor prin doua batalii dramatice erau aceiasi egipteni.

Niciun istoric nu poate spune cu exactitate cine au fost teribilii atacatori veniti de pe mare. Shardana, Lukka, Meshwesh, Teresh, Ekwesh, Peleset, Denyen, Tjeker sau Shekelesh, numele triburilor aliate care schimbau istoria acum trei milenii si jumatate, asa cum apar ele mentionate in putinele scrieri antice, raman si astazi acoperite de mister. Singurul indiciu oferit de cronicarii egipteni cu privire la natura atacatorilor este reprezentat de apelativul „nordicii”, informatie suficienta pentru a trimite cu gandul la populatiile necunoscute din zona insulelor grecesti, a Asiei Mici si a tarmurilor Marii Negre. Era prima mentiune istorica a unor acte de piraterie si, totodata, cea mai dramatica relatare facuta vreodata a unor actiuni de acest gen.

Probabil ca nu vom sti niciodata cum ar fi aratat lumea daca ultimul bastion al lumii antice, Egiptul, nu ar fi rezistat atacurilor „popoarelor marii”, numele sub care a ramas cunoscuta in istorie alianta piratereasca. Cert este ca, in ciuda disparitiei misteriosilor razboinici, actele de piraterie au continuat sa existe, desi la o scara cu mult mai redusa. Inca din primele izvoare grecesti, neamul tracilor apare descris ca leagan al unora dintre cei mai crunti pirati ai Antichitatii. In fapt, insula Lemnos a rezistat cu succes in fata influentei elene si a ramas, pentru multa vreme, un veritabil paradis al talharilor navigatori de sorginte traca. Pana in secolul I i.H., pe tarmul estic al Anatoliei apareau adevarate state ale piratilor, state care isi permiteau sa negocieze, de pe picior de egalitate, cu cetatile grecesti si chiar cu Imperiul Roman, noua forta de pe harta Europei.

Sursele elene pot fi, insa, acuzate de subiectivism atunci cand descriu actele de piraterie ale tirenienilor, populatii de origine non-greaca, fara a mentiona inclinatia propriilor cetateni catre astfel de activitati. De altfel, grecii par a fi, inca din cele mai vechi timpuri, veritabili parinti ai pirateriei medievale si moderne. Putine cronici antice europene amintesc de adevaratul motiv al razboaielor greco-persane, nimic altceva decat o razbunare a regilor persani, Darius si Xerxes, in fata interminabilelor atacuri ale piratilor eleni ce vizau navele si chiar orasele uriasului imperiu asiatic. Din fericire pentru lumea occidentala, incursiunile punitive ale persanilor esuau lamentabil la Maraton, Salamina si Termopile, in urma rezistentei eroice a celor peste 1000 de cetati grecesti, in frunte cu legendarii eroi ai Spartei si Atenei.

Pana in secolul al II-lea e. A. Mediterana si Marea Neagra devenisera fieful unor razboinici despre care istoriile oficiale nu amintesc decat in treacat, si asta in ciuda covarsitoarei influente pe care acestia o aveau asupra comertului pe mare si asupra rutelor de navigatie existente la acea vreme. In fapt, dupa pierderea independentei oraselor elene, dupa caderea Cartaginei si, implicit, a distrugerii celei mai mari flote militare a vremii, marile deveneau un loc extrem de nesigur pentru orice ambarcatiune a vremii, fapt datorat si proverbialei temeri a romanilor fata de mare. De altfel, imperiul care nu cunostea egal in luptele pe uscat, nu se aventurase in incursiuni maritime decat in rarele cazuri in care astfel de initiative erau imperios necesare.

Pana si Iulius Cezar, celebrul dictator roman, cuceritor al Galiei, avea sa fie rapit, pe vremea cand nu era decat un simplu nobil, de bandele de pirati din Cilicia, aceiasi pirati care il inselasera pe Spartacus, grabindu-i sfarsitul alaturi de cel al zecilor de mii de sclavi rasculati. Rascumparat de catre prietenii sai in urma unei sume pe care el insusi o stabilise, Cezar se intorcea impotriva rapitorilor sai si le oferea acestora, in nota vremurilor, o moarte chinuitoare pe cruce. Dat fiind, insa, tratamentul preferential pe care il primise in captivitate, viitorul dictator nu uita sa dea si un semn al recunostintei sale. Cezar cerea, astfel, calailor sa le zdrobeasca picioarele condamnatilor pentru a ii scuti de o moarte lunga si chinuitoare.

Loc de intalnire al tuturor piratilor si proscrisilor acelor vremuri, Cilicia, alaturi de insula Creta, devenise un veritabil imperiu al talharilor, imperiu cu care atat romanii cat si seleucizii si egiptenii alegeau sa negocieze in termeni respectabili. De altfel, atat de dese devenisera incursiunile acestora, incat termenul de cilician il inlocuia pe cel de pirat, fapt ce va duce la numeroase confuzii in lumea istoricilor. Roma insasi se dovedea neputincioasa in fata piratilor, iar cele doua expeditii impotriva acestora, expeditii care aveau loc in anul 140 i.H. si 75 i.H., se dovedeau niste esecuri rasunatoare. De abia in momentul in care piratii incepeau sa debarce in peninsula italica, jefuind orasele de pe malul marii, asa cum a fost cazul Ostiei, Senatul va lua primele masuri radicale. Insarcinat in anul 67 cu anihilarea piratilor cilicieni din Mediterana, generalul Pompei se achita cu brio de misiune dupa ce distrugea peste 1300 de corabii ale talharilor. Asa cum vom vedea, insa, succesul Romei nu avea sa fie decat unul temporar.

Balcanii – mai mult decat un butoi cu pulbere 

Nici macar apogeul masinii de razboi romane nu fusese suficient pentru a ii impresiona pe temerarii talhari navigatori din Balcani. Intr-o perioada in care Roma redesena harta lumii, piratii din Iliria, zona de vest a peninsulei balcanice, se dovedeau un adversar pe masura colosului latin. Nesfarsitele incursiuni ale acestora facusera din Marea Adriatica unul dintre cele mai nesigure locuri ale Imperiului, asta in timp ce raidurile impotriva porturilor romane devenisera actiuni obisnuite. De abia in anul 68 i.H., anul cuceririi romane a Iliriei aducea o liniste relativa si un sfarsit al celor care ramaneau in istorie drept unii dintre cei mai iscusiti navigatori balcanici.

Linistea temporara a romanilor lua sfarsit, insa, in anul 258, anul in care flote intregi ale gotilor devastau bogatele colonii de la Pontus Euxin si Marea Egee. Mai mult, piratii goti ajungeau pana in sudul Anatoliei, jefuind Ciprul si Cappadocia, in incursiuni care aveau sa ramana in istorie prin ferocitatea cu care fusesera infaptuite. Ca si cum nu era de ajuns, invazia slavilor din secolele V-VI reinvia traditia piratilor iliri la o intensitate cum nimeni nu isi putuse imagina. In fapt, piratii de origine slava isi creasera chiar un stat, Pagania, stat localizat in Croatia de azi, numit astfel datorita refuzului categoric al talharilor de a se converti la noua religie oficiala, crestinismul. Pana in secolul al VII-lea, slavii pagani devenisera stapanii autoritari ai marilor si isi permiteau chiar sa invadeze si sa jefuiasca orasele italiene.

Narentinii, asa cum se mai numeau piratii de origine slava, se dovedeau neintrecuti in luptele pe mare, si rezistau in fata atacurilor venetiene si bizantine pana in secolul al XI-lea. Curajul razboinicilor slavi avea sa fie recunoscut si pe uscat, multi dintre acesti navigatori luptand eroic alaturi de armata sarba. De altfel, curajul slavilor era recunoscut in toata Europa. Un fapt incredibil pentru orice istoric il constituie raidurile intreprinse de slavii din tarile baltice impotriva Scandinaviei la inceputul secolului al XII-lea, in plina epoca de aur a vikingilor. Acesta este, in fapt, singurul act de agresiune cunoscut, indreptat impotriva temutilor razboinici nordici, altul decat cele care aveau loc intre factiunile locale scandinave.

Ca si cum nu era de ajuns, ascensiunea Imperiul Bizantin si aparitia primelor atacuri otomane, gaseau in sudul Greciei o veritabila natie de pirati, maniotii. Urmasi ai stravechilor spartani, maniotii erau recunoscuti pentru duritatea razboinicilor lor, unii dintre cei mai temuti luptatori ai vremii. Considerandu-se indreptatiti sa isi castige existenta din piraterie, datorita zonei aride in care erau nevoiti sa traiasca, maniotii isi lasau amprenta istorica prin nenumaratele raiduri ce vizau, in special, navele turcesti, fara a le evita, insa, pe cele ale bogatilor comercianti bizantini si italieni.

Cazacii de pe Don si piratii otomani 

Una dintre cele mai interesante ascensiuni pirateresti, in context istoric, a venit dintr-o zona in care nici un istoric nu si-ar fi putut imagina, stepele ucrainiene. Departe de a fi niste navigatori incercati, vechii ucrainieni erau, mai degraba, tarani scapatati a caror principala grija era evitarea atacurilor tataresti si turcesti. Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care, pe harta Europei, aparea un fenomen cu totul si cu totul neobisnuit, o republica a piratilor. Siliti sa isi apere viata si libertatea prin orice mijloace, taranii din Ucraina dar si din regiunile adiacente aveau sa se uneasca intr-o forta de temut pentru cei care ii atacau. Lua, astfel, nastere Secia Zaporojeana, veritabil stat al razboinicilor care se autointitulau cazaci si al caror unic scop era platirea politelor catre mai vechii agresori tatari si turci.

Timp de aproape doua secole, intre veacul al XVI-lea si al XVIII-lea, cazacii aveau sa terorizeze bogatele asezari otomane din Marea Neagra si Marea Marmara, ajungang, in incursiunile lor, pana in indepartata Persie. Conglomeratul de ucrainieni, moldoveni, lituanieni, polonezi, valahi, transilvaneni si chiar tatari si turci nu s-a dat inapoi nici macar de la atacarea fatisa a Istanbulului (1615-1625), impunatoarea capitala a Imperiului Otoman, silindu-l pe sultan sa fuga din propriile palate imperiale, fapt nemaintalnit in intreaga istorie a turcilor.

Chiar daca odata cu secolul al XVI-lea intram in epoca de aur a piratilor de Caraibe, pirateria balcanica isi urma propriile reguli. Fara a fi cu nimic mai prejos in fata concurentilor din Lumea Noua, piratii otomani isi lasau numele in istorie prin actiuni demne de marii cuceritori din stepele asiatice. Baba Aruj, cunoscut sub apelativul Barbarossa –Barba Rosie -, Turgut Reis, Kemal Reis, Kurtoglu, Salih Reis sau Koca Murat Reis sunt doar cateva dintre numele celebre ale pirateriei balcanice de sorginte musulmuna care isi lasau amprenta insangerata asupra greu incercatilor Balcani. De altfel, crestini renegati trecuti la islamism, asa cum e cazul islandezului Jan Janszoon – devenit Murat Reis - sau cel al englezului John Ward – cunoscut ulterior ca Yusuf Reis, aveau sa se aventureze in incursiunile pirateresti pana in insulele britanice si Scandinavia.

Piraţii din Delta Dunarii 

Nici macar paradisul Deltei Dunarii nu a ramas ferit de incursiunile aprige ale piratilor vremii. Departe de a fi doar victime ale istoriei, localnicii din satele pescaresti, alaturi de grupuri bine organizate ale piratilor din Peloponez si Malta, organizasera in urma cu aproape doua secole o veritabila piatra de incercare pentru comerciantii lipsiti de aparare. Feriti de labirintul de canale creat de Dunare in Delta, piratii instalasera pe grindul pustiu al bratului Sulina o capcana cat se poate de ingenioasa. Folosind vite de coarnele carora atarnau felinare, talharii manau turmele de animale dintr-o parte in alta a grindului lasand impresia unei asezari umane. Indusi in eroare de scanteierea felinarelor, navigatorii aflati in larg credeau ca se afla in fata un port pescaresc si, de cele mai multe ori, isi indreptau corabiile catre acesta. Era o greseala fatala, multe dintre ambarcatiuni ramanand impotmolite in bancurile de nisip si devenind o prada usoara pentru barcile rapide ale piratilor.

In fata incercarilor istoriei, Balcanii isi respectau inca o data renumele de Butoi cu pulbere al Europei.

ROMA - MITURI FALSE DIN VIAŢA ROMEI XXXX

Degetul orientat in sus 

Acest gest, facut intotdeauna de imparatul roman si hotarator cu privire la viata invinsului din arena, este o imagine tip regasita in aproape toate filmele despre romani. Contrar parerii comune, imparatul nu semnaliza prin degetul mare orientat in sus sau in jos viata sau moartea gladiatorului invins. Imparatul si numai el era singurul care hotara soarta invinsului prin semnul palmei, nu al degetului. Daca cezarul arata palma deschisa, acesta era ordinul pentru crutarea vietii, daca era aratat pumnul inclestat, invinsul era ucis. Nici un gladiator invins nu era ucis fara aprobarea imparatului, in caz contrar celalalt gladiator era acuzat de crima și avea de infruntat un lung proces, sau chiar execuția.

Atia si viata  ei

Preponderent în filme si seriale care au ca subiect Roma antica, mama lui Octavian Augustus si nepoata dupa sora a lui Iulius Cezar, nobila Atia, este reprezentata drept o femeie de moravuri foarte usoare…egoista, complotista si maestra a intrigilor politice. Mai mult chiar, si in productii cinema foarte recente, Atia este reprezentata drept insasi amanta lui Marc-Antoniu. In realitate Atia a fost o femeie de inalta tinuta morala (depinde ce inseamna asta in Roma antica…). Tacit ne spune despre ea ca: “ In prezenta ei, nici un cuvant ofensator nu era spus si nici o gresala nu era infaptuita. Femeie foarte religioasa si delicata, Atia nu doar ca-isi indeplinea toate atributiunile fara cusur, dar firea ei placuta o indemna sa guste in egala masura relaxarea si jocurile”.

Adevărul despre Vomitoria… 

Unul dintre cele mai persistente mituri despre romani este acela referitor la ospetele lor. Ospete urmate evident de orgii, dar ospetele erau cu adevarat pantagruelice iar romanii mancau pana cand isi umpleau stomacul pana la refuz si erau nevoiti sa vomite…pentru a-si putea continua din nou festinul pana la epuizarea fizica. Conform mitului romanii aveau o camera destinata exclusiv acestui gest, denumita sugestiv – Vomitoria. Acesta este un mit clar- vomitoriile erau de fapt pasajele care permiteau spectatorilor sa patrunda dinspre intrare spre locurile rezervate in amfiteatre. Conform studiilor istorice, romanii care se indopau la limita evacuau continutul direct de la ferestrele personale…

Romanii vorbeau latina vulgară 

Este adevarat ca romanii vorbeau limba latina , dar latina de vorbita pe strazile Romei era clar diferita de latina clasica, in care stiinta si-a gasit sursa de inspiratie pentru multe denumiri. Limba latina clasica este limba care se studiaza in prezent in universitati aceeasi cu limba in care erau scrise majoritatea manuscriselor si textelor din Evul Mediu Occidental. Latina Vulgata sau latina vulgara era limba vorbita de cetatenii romani si in acelasi timp limba din care au evoluat mai apoi limbile romanice precum italiana, sarda, romana, franceza, spaniola.

Plebea nu era numai saracă 

Astazi ne-am obisnuit sa credem ca plebeii erau amaratii, cersetorii si muritorii de foame de pe strazile Romei. In realitate populatia Romei era impartita doar in doua categorii – patricienii adica acea clasa de privilegiati, nobili si conducatori militari si restul. Iar restul erau denumiti plebei. Acestia erau de fapt negustori, agricultori, soldati de ranguri mici si medii, navigatori, prostituate, mercenari, practic orice gen de cetatean care nu era de rang nobil. Printre acestia existau unii plebei foarte bogati, unii dintre ei mai bogati chiar decat multi patricieni. Cu toate acestea bogatia nu le schimba clasa, un nascut plebeu murea plebeu.

Romanii purtau toga numai la ocazii

Cand ne gandim la cetatenii Romei antice, ni-i imaginam de obicei imbracati in togi. De fapt toga era o piesa de imbracaminte formala purtata rareori. Sa spunem despre romani ca purtau tot timpul togi, ar echivala cu ipoteza ca englezii ar fi purtat toti in trecut faimoasele palarii cilindru. Ceea ce evident ca nu a fost adevarat in ambele cazuri.Juvenal spune ca: “Sunt multe parti ale peninsulei italice unde sincer sa fiu, un barbat poarta toga doar in momentul in care este ingropat. Romanul obisnuit poarta zinic doat tunica sa”.

Sărarea Cartaginei 

Exista un mit popular foarte raspandit care sustine ca in momentul in care romanii au invadat Cartagina, au presarat sare peste intinsele ogoare ale acestui imperiu nord-african pentru a impiedica astfel sa creasca orice cereala cultivata si in consecinta armatele cartagineze sa sufere de foame. Acest mit nu are nici un fel de sustinere istorica. In realitate, cand romanii au cucerit Cartagina, au trecut din casa in casa capturand sclavi si ucigandu-i pe ceilalati cartaginezi prea batrani pentru a fi luati in robie. Orasul a fost ars si zidurile distruse astfel incat foarte multe informatii istorice despre civilizatia cartagineza au fost definitiv pierdute.

Si tu, Brutus? 

Ultimele cuvinte ale lui Cezar au fost de fapt “Ei bine, si tu ?”dupa cum ne transmite Suetonius. Aceasta intrebare i-a fost puse de Cezar nepotului sau Brutus dupa ce aceste l-a injunghiat. Probabil din acesta cauza William Shakespeare a interpretat intrebarea cu subiect “Si tu Brutus?” pentru a evidentia intentia lui Cezar de a i se adresa personal nepotului sau. Ei bine, varianta din opera lui Shakespeare a avut castig de cauza si a ramas impregnata de secole in memoria tuturor, cu toate ca intrebarea, initial, suna altfel. Conform expertilor in subintelesurile latinei, intrebarea” Ei bine, si tu?” adresata lui Brutus ar fi fost de fapt un avertisment, avand sensul declaratiei “Tu vei urma, Brutus”. Cezar era bilingv, fiind un vorbitor in egala masura de latina si greaca veche.

Preponderent gladiatorii erau barbaţi. 

Adevarul este ca au existat si femei gladiator, si nu putine. Doamnele razboinice ale amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices sau Gladiatrix la singular, in limba latina. Cu toate ca prima mentionare exacta a acestora exista din timpul imparatului Nero (37-68 e.n.), au existat unele documente care sugereaza aparitia lor cu ani buni inainte de domnia acestuia. O condamnare virulenta a femeilor gladiator din timpul imparatilor Flavius si Traian poate fi gasita in Satira a IV-a de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptatoare cum ca nu ar fi fost decat niste membre ale familiilor nobile si bogate care se aventurau in arena in cautarea  atentiei si a senzatiilor limita, stiind de fapt ca nici un gladiator n-ar indrazni sa le raneasca datorita originii lor nobile si privilegiate. Imparatul Severus a interzis prezenta femeilor gladiator in arene, undeva in jurul anului 200 e.n. cu toate ca exista unele dovezi conform carora femeile gladiator ar fi continuat sa lupte in clandestinitate.

Nero nu a dat foc Romei 

In prezent multi istorici au convenit asupra faptului ca imparatul Nero nu era nici macar in Roma cand au izbucnit primele incendii. Focul a izbucnit in pravaliile celor care vindeau lichide inflamabile in timp ce Nero se afla, de fapt, in Antium. Odata ce a auzit de incendiu, imparatul Nero s-a reintors in graba in Orasul celor Sapte Coline pentru a organiza detasamentele care sa lupte impotriva propagarii focului. Istoricul roman Tacit ne spune ca populatia turbata de furie cauta un tap ispasitor si primul invinuit a fost chiar imparatul Nero, acuzat de un numar din ce in ce mai mare de voci datorita reputatiei care il preceda inca din timpul vietii. Pentru a scapa de acuzatiile care veneau din toate partile, Nero a dat vina pe ceea ce la acea ora era denumita Secta Crestinilor. Nero a ordonat aruncarea unui numar cat mai mare de crestini in arena, prada leilor. Cat despre adevaratul autor al incendierii Romei, acesta a ramas nedescoperit pana in prezent.