CEAUŞESCU - RIDICAREA FAMILIEI

Pe fraţii Ceauşescu, prea mulţi pentru o moştenire mică, nevoile i-au împins către o viaţă mai bună, la oraş. Unul câte unul, urmând traseul celor mari, Niculina şi Marin, ceilalţi s-au aciuat, mai devreme sau mai târziu, în Bucureşti. După Nicolae Ceauşescu, cel care avea să confere celebritate Scorniceştiului, fraţii mai tineri au părăsit locurile de baştină. Şi-au încercat norocul în diverse meserii: chelner (Florea), strungar (Nicolae Andruţă), ucenic la uzinele „Mărgineanca" (Ilie). Doar mezinul Ion a venit în Capitală direct la învăţătură, pentru a desluşi tainele electrotehnicii. A fost, se pare, şi mai ghinionist, deoarece o boală de tinereţe i-a afectat temporar studiile la Moscova. Adevărata „consacrare" au cunoscut-o cu toţii mai târziu, când Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea partidului.

Unul câte unul, şi-au găsit loc în câte un minister. Marin, plecat din ţară cu legături comerciale încă din timpul lui Gheorghiu-Dej, a devenit şeful Agenţiei Economice a României din Austria. Scos „basma curată" după legăturile cu legionarii din tinereţe şi matrapazlâcurile din GAC „Drumul lui Lenin" Scorniceşti, Nicolae Andruţă a ajuns în Ministerul de Interne. Ilie a făcut carieră în Ministerul Apărării Naţionale şi în istorie, pe când Ion a devenit adjunct al ministrului Agriculturii şi Industriei Alimentare. Surorile, ceva mai modeste, nu au aspirat la cariere excepţionale. Doar Lina Bărbulescu a părăsit agricultura pentru scaunul de inspector al învăţământului oltean. 

Marin, delegat în străinătate

Marin Ceauşescu (1916-1989) a fost băiatul cel mai mare al soţilor Andruţă şi Lixandra. Cu fratele său celebru a avut două lucruri în comun. Şi unul, şi altul au aderat la mişcarea comunistă în ilegalitate şi au învăţat cizmăria. În timpul războiului, pe frontul de Est, Marin Ceauşescu a servit patria la atelierele de cizmărie ale Comandamentului de Armată. S-a înrolat în Divizia de voluntari „Horia, Cloşca şi Crişan", înfiinţată în 1945, în URSS, din prizonieri de război. Cu soldaţii diviziei s-a înapoiat în ţară, când Armata Roşie „a eliberat" România „de sub jugul fascist".



Marin Ceauşescu alături de soţie şi fiică





Marin Ceauşescu



Fotografie de familie - Elena, Andruţă, Lixandra, Nicolae şi Nicu



După război, a profesat cizmăria în ateliere bucureştene şi, pentru o perioadă, a fost gestionarul unui depozit de vinuri. În 1954, după un an de cursuri în Cehoslovacia, a devenit economist la Direcţia industriei pielii. Doi ani mai târziu, a părăsit din nou România cu destinaţia Praga. Pentru mulţi ani, a ocupat funcţia de delegat permanent al Agenţiei Economice Române de acolo. A urmat cursurile liceului, Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu" şi Facultăţii de Economie Generală „de la distanţă".

Florea, ziaristul

Mai mic în vârstă şi în funcţii decât fraţii săi, Florea Ceauşescu (1922-2006) a fost o prezenţă mai discretă în viaţa publică înainte şi după 1989. Dintre rude, cel mai bine se înţelegea cu Marin, fratele care „servea patria" din străinătate. Despre el s-a zvonit însă că simpatizase în tinereţe cu Mişcarea Legionară.



Florea Ceauşescu

 Cum dosarul său de cadre nu se află la Arhivele Naţionale, acest amănunt din biografie nu poate fi verificat. S-a căsătorit cu Ioana Necă, originară tot din Scorniceşti, în 1946. Potrivit lui Ilie Ceauşescu, după război, Florea a lucrat chelner (1946) şi „negustor" (1949) în Bucureşti. Din 1949, a obţinut şi carnetul de membru de partid. I s-a găsit un rost la „Steagul Roşu", organul de presă raional Bucureşti, iar mai târziu la „Scînteia".

Nicolae Andruţă



Marin Ceauşescu (stânga), Zoe şi Nicolar Andruţă  1977

 Nicolae Andruţă Ceauşescu (1924-2000) a primit la naştere prenumele tatălui şi al unui frate mai mare. Pe al doilea, se zice, dintr-o „neglijenţă" a părintelui său, care îl declarase la Primărie într-un moment de tandreţe cu zeul Bachus. Că tatăl uitase că mai avea acasă un Nicolae e pe undeva de înţeles. Acesta era deja al şaselea nou-născut.


Nicolae Andruţă Ceauşescu

Din declaraţiile de mai târziu ale fraţilor săi, reiese că Nicolae Andruţă (Nicu, pentru consăteni) a învăţat strungăria şi a simpatizat legionarii. A scăpat de verificările membrilor de partid, care au „puricat" PMR. Nicolae cel mic a devenit secretarul organizaţiei de bază Scorniceşti. Împreună cu tatăl său şi cu Ioan Bărbulescu, socrul Linei (Elena), tăia şi spânzura în comuna natală. Până când, în 1951, o Comisie a Secretariatului CC al PMR a denunţat abuzurile comise de Ceauşeştii rămaşi acasă. A scăpat din nou, mai mult ca sigur ocrotit de fratele mai mare.


Familia Ceauşescu - Arhiva Muzeului Judeţean Slatina



Din categoria rudelor care fie n-au putut, fie n-au vrut să facă o carieră, face parte Niculina (născută în 1914), căsătorită Rusu. O altă soră, Maria (1920), s-a căsătorit cu Neculai Agachi.

Ea a lucrat ca muncitoare la Electromagnetica, unde a ajuns şef de secţie. În schimb soţul lui tanti Riţa, aşa cum îi  spuneau femeii rudele apropiate, a avut o carieră fulminantă. După 1964, a devenit director general al Combinatului Siderurgic Hunedoara şi, mai apoi, ministru al Industriei Metalurgice. 

Lina

Sora cea mică, Lina (Elena), căsătorită Bărbulescu, a avut un traseu deosebit. La început a fost ţărancă la CAP Scorniceşti. Împreună cu soţul Vasile Bărbulescu a urcat treptat în funcţii. Cumnatul lui Ceauşescu a fost „ales" preşedinte la CAP Scorniceşti, apoi membru în Consiliul Agriculturii şi în cele din urmă a dirijat toată agricultura ţării. La rândul ei, Elena s-a „specializat" în predarea istoriei. A promovat fulgerător, fiind instalată în fruntea Inspectoratului General al învăţământului oltean.

Ion, mezinul familiei

Mezinul familiei, Ion Ceauşescu (foto), născut în 1932, a urmat primele patru clase primare în comuna natală. I-a fost mai uşor în adolescenţă decât fraţilor. Când a venit în Bucureşti (1949), Nicolae cel mare era deja membru de vază al partidului. Ion s-a înscris la Şcoala medie electrotehnică pe care a absolvit-o după patru ani. Având origine socială sănătoasă şi sprijin din partea fratelui, a fost trimis la studii, la Moscova.

Din cauza unei boli (nespecificată în dosarul de cadre) a abandonat cursurile Facultăţii de Electrotehnică (1955). A stat internat timp de doi ani în spital la Moscova şi Bucureşti. După ce s-a însănătoşit, a fost angajat muncitor legumicol la Combinatul agroalimentar 30 Decembrie 1947. Apoi a ajuns şef de brigadă. „Tânăr cu perspective", purtând un nume cu rezonanţă în viaţa politică, Ion Ceauşescu a devenit o „partidă". Alexandru Ienciu, directorul combinatului, i-a devenit socru. La fără frecvenţă, a urmat cursurile Facultăţii de Agronomie din Bucureşti.

Şi-a depus candidatura pentru primirea în PMR în 1958. „În munca profesională, tov. Ceauşescu Ion este un bun exemplu, caută să dea produse de bună calitate, lucru ce a făcut să fie apreciat de conducerea politică şi administrativă a Combinatului 30 Decembrie. Faţă de calităţile bune pe care le are tov. Ceauşescu Ion, mai are şi unele lipsuri ca puţina delăsare în muncă fapt ce face să nu fie exigent în unele împrejurări", scrie într-o recomandare a Biroului Raional Vidra al UTM.

„În perioada de candidatură nu lua cuvântul la adunările generale de partid, era o fire cam timidă", avertizau membrii comisiei care analiza activitatea aspiranţilor la calitatea de comunist cu acte. Avea în schimb atuuri, căci, după stagiul obligatoriu de doi ani, a devenit membru de partid.

Fraţii, în 1960

O prezentare succintă a fiilor soţilor Andruţă şi Lixandra se regăseşte în dosarul de cadre al lui Ion Ceauşescu. Documentul datează din 1960: „Un frate a fost muncitor cizmar - membru de partid din ilegalitate, iar în prezent este ataşat comercial în Cehoslovacia (Marin Ceauşescu, n.r.), al doilea este secretar al CC al PMR (Nicolae Ceauşescu), al treilea este maistru mecanic - membru de partid (Florea Ceauşescu), altul este ofiţer anul IV la Academia Militară (Ilie Ceauşescu), este membru de partid, fost UTC-ist, şi ultimul a fost strungar, iar în prezent este ofiţer de Miliţie (Nicolae Andruţă), membru de partid.".

Ilie Ceauşescu

Ilie Ceauşescu (1926-2002) a făcut şcoală mai multă decât ceilalţi fraţi ai săi. A absolvit şapte clase primare în Scorniceşti (1933-1940). A plecat apoi în Capitală. A încercat să se angajeze ca ucenic la Uzinele „Mărgineanca", dar a fost respins din cauza „lipsei de pregătire". S-a întors acasă, unde a devenit membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM). Alături de fratele său Nicu Andruţă a activat în organizaţia locală a PMR. După propriile declaraţii, era „responsabil educaţie politică în celula Scorniceşti Olt".


Ilie Ceauşescu

 Intre 1947 şi 1950, primea salariu de la Cooperativa de Consum. A petrecut o perioadă şi pe Şantierul Naţional „Gheorghe Gheorghiu-Dej", de la Bumbeşti-Livezeni. S-a „distins" în brigadă, ca responsabil cu agitaţia şi propaganda în şut. „În august ziua 13 anul 1948 când am venit şi am rămas la munca câmpului până la 5 oct. 1949 (1948, de fapt; n.n.) când am plecat la Cercul Teritorial Olt să plec militar unde am fost dat plus de contigent", scrie Ilie Ceauşescu în autobiografia întocmită la 24 martie 1949.



Caracterizarea Comisiei de verificare, redactată în 1949, este pozitivă, în ceea ce îl priveşte pe Ilie Ceauşescu: „Ţăran sărac, a dus muncă de lămurire în alegerile din 1946. A dus muncă de lămurire în rândurile tineretului din comună, organizându-l, îl caracteriza Comisia de Verificare. A luat parte la munci voluntare, pe şantier, şi plăteşte cotizaţia. În prezent devine (sic) casier la cooperativă unde se poartă bine. E un element tânăr şi cu perspective. Lipsuri: nu a citit material de partid din care cauză are nivelul politic scăzut. Tov(arăşul) trimis la o şcoală de partid poate deveni un bun activist de partid".

Nicolae Ceauşescu, mama-Lixabdra Alexandra şi tatăl-Andruţă



De acasă, a plecat din nou în 1952. Definitiv. A urmat, Şcoala Militară Politică (1952-1953), Academia Militară (1955-1959) şi, prin „diferenţă de examene", a obţinut diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie (1963). O ţine apoi, din doctorat în doctorat, la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan-Gheorghiu".



Mascarada procesului lui Nicu Ceauşescu
sub regimul lui Ion Iliescu



BASARABIA - CHIŞINĂU CAPITALĂ ŢARISTĂ BBB X

        Cu câţiva ani înaintea instaurării ocupaţiei ruseşti, Chişinăul era încă un târg fără prea multă importanţă din ţinutul Lăpuşnei, ridicat apoi de administraţia ţaristă la rangul de reşedinţă a Basarabiei, proaspăt anexată la Imperiul rus. In continuare se va încerca să se urmărească care a fost evoluţia târgului moldovenesc de la începutul secolului al XIX-lea până când a devenit cel mai important centru al Basarabiei.

      Pentru început, să schiţăm în câteva cuvinte evoluţia Chişinăului din timpul Principatului Moldovei. Într-un document din 1436 este pomenită seliştea Chişinăului de pe râul Bâc. Întemeietorul satului a fost Vlaicu, fostul pârcălab al ţinuturilor Hotin, Orhei şi Cetatea Albă, nimeni altul decât unchiul lui Ştefan cel Mare. La 1576, alt document atesta faptul că satul Chişinău deţinea mori în Bâc, fiind vândut de Vaşutca, strănepoata lui Vlaicu, fostului ureadnic de la Iaşi, Dragoş, pentru 500 de zloţi tătăreşti. Mai târziu, în 1641, găsim satul ca fiind închinat mânăstirii Sfânta Vineri din Iaşi.

 

La 2 mai 1666 un ispisoc al lui Duca Vodă pomeneşte pentru prima oară despre „târgoveţii din Chişinăi.”  Privilegiul de târg fusese primit mai devreme, în intervalul 1661-1665, când domnise Istrate Dabija. Aşa reiese dintr-un act de hotărnicie de la Mihai Racoviţă, care menţionează: „făcându-se Chişinăul târg nou în zilele Domnului Dabija voievod…”

 

Şi Dimitrie Cantemir, enumerând localităţile mai importante ale Principatului Moldovei, vorbeşte despre Chişinău ca despre un „târguşor de puţină însemnătate” din ţinutul Lăpuşnei, având o populaţie compusă „din creştini, armeni şi jidovi” şi fiind cârmuit de un şoltuz şi mai mulţi pârgari, cum se obişnuia în toate oraşele Moldovei.

 

Cam aceasta avea să rămână situaţia şi după un veac, când, prin pacea încheiată între ruşi şi turci la Bucureşti în 1812, jumătatea de răsărit a Moldovei va fi anexată Imperiului rus. Iniţial, în timpul războiului, Chişinăul a devenit reşedinţă a administraţiei militare ţariste, regim menţinut şi în primii ani de după anexare. Acolo şi-a avut reşedinţa amiralul Ciceagov, comandantul militar al noii provincii, şi tot acolo s-au stabilit primii guvernatori ai Basarabiei, Scarlat Sturdza, Harting, Bahmetiev şi Inzov, cu toţii având grade de generali în armata rusă.

Aceasta ne lămureşte de ce a fost ales ca sediu Chişinăul, după ce o vreme se părea că va fi preferată Tighina. El avea o excelentă poziţie strategică din punct de vedere militar în primul rând. Alte avantaje ale noii capitale erau evidenţiate într-un raport din 1813 al protoiereului Petre Kuniţki, primul rector al Seminarului teologic de aici: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirei regionale sau guberniale şi pe motivul că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelalte oraşe de aici. În el, ca şi în oraşele Bălţi şi Făleşti, se fac iarmaroace mari, unde engrosiştii cumpără cirezi mari de boi şi de cai şi o mulţime de piei şi de lână, şi le exportă cu mare folos în ţinuturile austriace şi nemţeşti.”

 

Unii călători ruşi erau şi ei plini de admiraţie pentru noul oraş al imperiului. Storojenko în 1829 nota: „Privirea mea aluneca pe dealurile acoperite cu vii şi pomi fructiferi… Chişinăul era ca pe palmă. De departe el părea un oraş mare şi frumos; se vedeau bisericile albe şi casele mari; soarele ardea pe cupolele şi crucile templelor; clădirile păreau că sunt în mijlocul grădinilor şi totul la un loc forma o panoramă splendidă.”  Iar alt călător, Demidov (1838), spunea: „Despre Chişinău nu putem spune nimic, în afară de aceea doar, că el este foarte vast şi că el, ca şi Roma, este aşezat pe câteva coline.”

 

Dar aceste păreri optimiste contrastau evident cu altele, care dovedeau mai multă atenţie în a privi evoluţia oraşului, ca şi a întregii provincii, în cadrul imperiului în care au fost încorporate cu forţa. Care a fost această „evoluţie” a unui teritoriu aflat sub ocupaţie străină, ne edifică marele geograf francez E. Reclus: „Clădirea principală a oraşului este uriaşa puşcărie cu patru turnuri cu dinţi, care se înalţă deasupra caselor joase.”. Nu era altceva decât simbolul puterii ocupante, şi mulţi ani aceasta a fost singura clădire a statului de acolo. Kiseliov nu vedea în Chişinăul de sub ruşi decât „un sat mare, murdar şi prost, cu patru sau cinci case de piatră”; un alt călător afirma că străzile fără nume ale oraşului „erau cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric”.

Totuşi, dacă ruşii ar fi avut mai multă grijă pentru noua provincie, Chişinăul ar fi putut să prospere. Până la 1812 domnitorii moldoveni îl înzestraseră cu nu mai puţin de opt biserici: Visterniceni, Buicani, Catedrala Arhanghelului Mihail, Biserica Bunei Vestiri, Sfântul Ilie, Biserica Înălţării, Biserica Naşterii Maicii Domnului şi Biserica Grecească. Aceasta indică îndeajuns marele număr al locuitorilor săi şi prosperitatea economică de care se bucura la începutul secolului al XIX-lea. Imediat după 1812 ruşii aveau să-i dea importante privilegii comerciale, după cum afirmau istoricii sovietici, dar aceasta n-a făcut decât să împetriţeze populaţia şi să producă o adevărată explozie numerică. Încă în 1817, englezul W. McMichael, care a trecut prin Chişinău, remarca:

„Printre mulţimea ciudată, deosebeai pe ofiţerul rus trecând iute în droşca-i uşoară, pe frumosul şi voinicul ţăran moldovean, contrastând cu soldatul împărătesc cu trăsăturile de calmuc, puţini turci, din pătura cea mai de jos, şi mulţi armeni, aşa de numeroşi aici, că ocupă o stradă întreagă. În mijlocul norodului şedeau zarafii evrei, cu măsuţe înaintea lor, pe care erau răspândiţi zecchini de Veneţia, galbeni olandezi, fonduchi, stamboli şi alte feluri de aur turcesc, amestecat cu greoaia aramă a copeicilor ruseşti.”

 

Iar medicul german I.H. Zucker confirma aceasta în 1834: „Poate că niciun oraş din localităţile vestice ale Europei nu prezintă un aşa de izbitor amestec de naţiuni ca Chişinăul.

Murdarul ovrei polonez şi elegantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul, un grup de ţărani bulgari şi o bandă de ţigani nomazi, funcţionarul polon şi boierul, negustorul german şi bărbosul chirigiu rus, toţi merg unul lângă altul pe străzile Chişinăului, fiecare cu costumul lui original, fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi obiceiurile.”

 

Dar românii Chişinăului continuau să spere că anexarea Basarabiei nu era definitivă. Viceguvernatorul provinciei, Vighel, vorbea de acest lucru chiar şi în 1823: „Moldovenii erau încredinţaţi că administraţia regională nu poate rămâne mult timp la Chişinău şi îşi făceau case mici, înconjurate cu garduri de nuiele, cu toate că multe din ele erau închiriate la stat cu preţuri mari.” (13)

În 1818, cu ocazia promulgării Constituţiei provinciei Basarabia, ţarul Alexandru I a venit la Chişinău. Cu ocazia acestei înalte vizite, oraşul a îmbrăcat culori orientale, după cum ne spune istoricul Veltman: „Cucoanele sosite s-au îmbrăcat în tot luxul Orientului şi al Europei, şi dacă soţia viceregelui, ca o bună gospodină, n-ar fi observat la timp îmbrăcămintea oaspeţilor, împăratul ar fi găsit toate cucoanele învălite în şaluri turceşti scumpe, iar pe boieri în căciuli şi în papuci pe deasupra meşilor galbeni şi roşii. Cu câteva momente înaintea sosirii împăratului, şalurile au fost luate, iar căciulile de pe câteva sute de capete au fost aruncate grămadă în dosul coloanelor.” (14)

În anii imediat următori înăbuşirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu şi a mişcării eteriste (1821-1823), la Chişinău s-au refugiat nenumăraţi români şi greci din principate, speriaţi de eventualele represiuni turceşti. Astfel, la Chişinău au sosit: principele Moldovei Mihail Şuţu cu numeroasa sa familie; postelnicul Ioan Schina, fiul fostului domn al Munteniei Caragea, cu soţia; familiile Rosetti şi Moruzi; vistiernicul Gheorghe Roznovanu; postelnicul Dimitrie Statachi; doi postelnici Plaghino; văduva hatmanului Bogdan cu fiica ei Mariola Bogdan; postelnicul Iacovachi Rizo, unul dintre cei mai înfocaţi eterişti; boierul Mano; boierul basarabean Petrachi Mavrogheni, care îşi petrecea mult timp la Iaşi, cumnat cu sora lui Mihail Sturdza, viitor domn al Moldovei; fostul boier muntean Varlam; Constantin Ghica, fratele principelui Gheorghe Ghica; Herescu; doi Ghica din Moldova etc. Locuitorii Basarabiei le erau însă ostili acestora, după cum afirma acelaşi Veltman: „Moldovenii în general doreau succes turcilor şi se bucurau din toată inima când se tăia capul fanarioţilor, deoarece în fiecare din ei vedeau pe viitorii domnitori ai săi.” Şi tot Veltman aprecia că în acei ani, din cauza exodului de eterişti şi fanarioţi, populaţia Chişinăului crescuse de la 12.000 la 50.000 de suflete. „Chişinăul în acea vreme era rezervorul de prinţi şi de boieri nobili din Constantinopol şi din cele două principate”, afirma el.

În aceste condiţii, oraşul se degrada şi mai mult. Un călător rus din 1829 consemna: „Intru în oraş, merg pe nişte străzi înguste şi murdare şi mă aştept că înainte voi găsi clădiri asiatice sobre, dar liniştite. Zadarnică speranţă!”  Iar Vighel se destăinuia: „Eu n-am văzut un sat mai urât şi mai dezordonat decât el. Din depărtare, el încă seamănă a ceva, dar intrând în el, eu am rămas cu gura căscată…”.

Ca urmare a creşterii explozive a populaţiei, oraşul trebuia extins şi salubrizat. Noul plan al oraşului a fost aprobat în 1834 de guvernatorul Feodorov, inclusiv proiectul noilor străzi. În 1836 a fost construită monumentala Catedrală a Naşterii lui Christos, amenajându-se şi grădina din jurul ei. S-au ridicat şi bisericile catolică şi lutherană, şi mai multe edificii publice. Alte biserici pe care ruşii le ridicaseră sau aveau să le ridice în Chişinău au fost: Sfântul Gheorghe (1819), Sfântul Haralambie (1826), Biserica Tuturor Sfinţilor (1830), Sfântul Teodor Tiron (1858), Sfânta Treime (1869), Biserica Adormirii Maicii Domnului (1892) şi Sfântul Dimitrie (1902).

 

Cu toate acestea, în acţiunea de resistematizare a oraşului s-au produs multe abuzuri şi nedreptăţi. În 1823, Vighel ordona ca vacile şi oile locuitorilor care, nepăzite, invadaseră grădina publică, să fie sacrificate şi date ca hrană deţinuţilor de la închisoare. Tot el a dărâmat multe case noi sub pretextul alinierii străzilor. A dărâmat inclusiv o fabrică de bere şi nişte mori de pe Bâc, cu ocazia desfiinţării forţate a heleşteelor istorice. De asemenea, spunea călătorul german I.G. Kohl, dacă autorităţilor li se părea că o clădire era „proastă” sau „urâtă”, pe clădire se scria cu vopsea: „spre dărâmare”, dându-se şi termen în acest sens. La unele clădiri se dărâma numai câte un balcon sau câte o porţiune, necesară reorientării străzii. Ca urmare, oraşul nou, construit pe un loc viran, s-a transformat în cartiere regulate. Din 1830 până în 1850 oraşul a crescut vertiginos, dar şi-a pierdut treptat din caracterul moldovenesc. În 1824 încă, funcţionarul Longhinov scria că la Chişinău „este o regiune barbară, unde oamenii fără vină sunt înăbuşiţi în închisori, prădaţi, bătuţi şi arşi.”

 

Mulţi călători străini atestau creşterea explozivă a oraşului: Storojenko, Nadejdin, I.G. Kohl, X. Hommaire de Hell, J. Vujić, I. Kraszewski. Ei constatau concomitent şi împestriţarea populaţiei. Dar polonezul Kraszewski (1843) adăuga: „Totuşi, costumele amintesc încă, că tu eşti aici şi nu în alt loc. Moldovenii, în căciuli de miel, în mantale lungi, grecii în fesuri, bulgarii etc., care se mişcă pe străzi, care stau lângă pragurile caselor cu lulele; mărturisesc că această regiune nu aşa de mult este cucerită de aşa-zisa civilizaţie. În rând cu aceste rămăşiţe ale Orientului, se întâlneşte eleganţa în frac, comandat la Viena, în mănuşi galbene de piele subţire; lângă armeanul bărbier, flaşneta cântă ariile lui Donizetti şi Bellini, valsurile lui Strauss; în rând cu vânzarea vinurilor basarabene, madame, care a venit direct din Paris, deschide magazin de mode.” Dar peste tot acest talmeş-balmeş, el constata că „limba dominantă pe străzi este limba moldovenească, adică cea românească.”

 

Caracterul predominant românesc al Chişinăului a mai fost recunoscut şi de rusul Garşin: „Chişinăul este un oraş care nu are nimic rusesc. Pe străzi nu se aude niciodată vorbindu-se ruseşte, ci numai în yiddiş şi moldoveneşte.” Şi vorbind tot despre locuitorii Chişinăului, Vighel arăta: „Nimeni din ei nu ştia ruseşte şi n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din vorbă cu dânşii se putea observa că ei considerau nordul nostru ca o ţară sălbatică. În schimb, mulţi din ei se duceau la Viena.”.

Călătorul sârb J. Vujić (1840) admira şi el oraşul, bisericile, gimnaziul, cancelaria guvernatorului, primăria, cazarma soldaţilor. Despre aceşti soldaţi el spunea că aveau şi o orchestră bună, „pe care când o asculţi ţi se umple sufletul de bucurie.”.

 

Noi lucrări de modernizare s-au desfăşurat în a doua jumătate a secolului. Astfel, până în 1862, străzile erau nepavate, fiind brăzdate cu şanţuri primitive pentru scurgerea apei, pline de noroi şi impracticabile. Abia la 1860 Chişinăul a fost legat de Rusia prin fir telegrafic, datorită convenţiei telegrafice încheiate de Alexandru Ioan Cuza cu Rusia în acelaşi an, iar între 1870-1877 s-a construit calea ferată Chişinău-Odesa. Din 1912 s-au introdus tramvaiele electrice pe străzi. Tot la începutul secolului al XX-lea a fost introdusă lumina electrică pe străzi. A fost construit un apeduct şi s-au înmulţit mereu clădirile publice şi particulare. Oraşul căpăta din ce în ce mai mult un aspect rusesc, asemănător cu oraşele din stepă. Limba pe străzi începea să fie cea rusă. Iar românii erau împinşi tot mai mult spre periferiile numite Buicani, Visterniceni, Schinoasa, Sfânta Vineri, Melestiu, Frumoasa etc.

Aceasta a fost, în mare, situaţia capitalei Basarabiei pe parcursul secolului stăpânirii ruseşti. Dar şi capitala a continuat să rămână românească, în ciuda tuturor măsurilor luate pentru a o rusifica.

CEAUŞESCU - COLECTIVIZAREA FORŢATĂ SI VIOLENŢE

Din martie 1949, Nicolae Ceauşescu, membru în Comisia Agrară, s-a ocupat de confiscarea moşiilor de 50 hectare. În judeţul Vrancea, Ceauşescu a tras cu pistolul spre mulţime. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis trecerea la „proprietatea socialistă“ în agricultură. Nicolae Ceauşescu a fost implicat din plin în colectivizare.

După Congresul I al PMR (februarie 1948), Nicolae Ceauşescu a primit o nouă responsabilitate de la tovarăşii din conducerea Partidului. Începând cu 13 mai, el a fost numit subsecretar de stat la Agricultură, fiind adjunctul lui Vasile Vaida, ministrul de resort. Ceauşescu mai avusese responsabilităţi agricole în Partid, fiind şef al Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC, după alegerile din 1946.



Ceauşescu poza în apărător al păcii. In 1951 semna
"Apelul" lansat de Consiliul Mondial al Păcii



Pregătirea colectivizării

În epocă circula o anecdotă legată de calificările diriguitorilor celui mai important minister al ţării: „Agricultura e condusă de doi cizmari". Vaida fusese maistru cizmar, la Cluj-Napoca, înainte de război. Timp de un an, Nicolae Ceauşescu a avut un rol foarte important în Ministerul Agriculturii. Având în vedere că regimul pregătea colectivizarea, era nevoie de studii „în teren" privind modalităţile prin care ţăranii ar fi urmat să fie deposedaţi de pământ. Bineînţeles, aceste planuri erau secrete, deoarece Guvernul nu dorea să agite spiritele la sate.

Oficial nu se spunea nimic despre trecerea terenurilor agricole în proprietatea statului. Comuniştii se erijau în binefăcătorii ţărănimii, atâta vreme cât înfăptuiseră o reformă agrară, în martie 1945. Atunci însă, Partidul a urmărit subtil distrugerea marii proprietăţi, întrucât proprietarii care deţineau peste 50 de hectare de pământ au fost expropriaţi.

Responsabil cu „deschiaburirea"

Ofensiva decisivă privind trecerea terenurilor agricole în proprietatea statului s-a dat în luna martie 1949. Astfel, la 2 martie, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 82, prin care marile proprietăţi de 50 de hectare - suprafaţa maximă permisă la reforma agrară din 1945 - au fost confiscate de stat. Aplicarea actului normativ s-a făcut în noaptea următoare.

Acţiunea a fost gestionată de însuşi Ceauşescu. El s-a aflat la cârma unei comisii speciale din Ministerul Agriculturii, înfiinţată la începutul anului 1949 pentru confiscarea proprietăţilor de 50 de hectare. Aceasta funcţiona sub supravegherea ministrului Vaida. La şedinţa Secretariatului CC al PMR din 21 februarie 1949, Vasile Vaida a raportat stadiul pregătirii măsurilor „din teren" a Decretului 82. Aşadar, membrii comisiei amintite a Ministerului Agriculturii au dat instrucţiuni clare tovarăşilor din teritoriu, până la nivel de comună, instruindu-i ce puteau lua la plecare foştii proprietari. În vederea aplicării Decretului 82, ţara a fost împărţită în 22 de centre. Fiecare avea o comisie provizorie de lucru, cu scopul de a începe imediat cultivarea pământurilor confiscate.

Totul a fost pregătit în secret, iar în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, după emiterea Decretului de către Prezidiul MAN, s-a trecut la treabă. Au fost confiscate proprietăţile de 50 de hectare, împreună cu inventarul viu şi instalaţiile agricole identificate. „Chiaburii", împreună cu familiile lor, au fost dislocaţi din locurile de baştină. Adesea au fost transportaţi departe de casă, în zone pustii, cum ar fi câmpia Bărăganului. Locuinţele lor au fost confiscate de stat şi transformate, de cele mai multe ori, în sedii ale instituţiilor administraţiei locale: primării, sedii de miliţie, dispensare etc.

În propaganda procolectivizare, comuniştii l-au atras şi pe scriitorul Tudor Arghezi (stânga)

Începând cu 2 mai 1949, data emiteri Decretului nr. 82, Nicolae Ceauşescu a încetat să mai fie subsecretar de stat la Agricultură. N-a fost mutat din minister şi i s-a dat o misiune bine definită, fiind însărcinat să se ocupe de aplicarea decretului amintit. Nicolae Ceauşescu s-a manifestat pe teren ca un activist feroce. Conform lui Gheorghe Apostol (Eu şi Gheorghiu-Dej, Regie proprie, 1998), în timpul „deschiaburirii" în judeţul Vrancea, Ceauşescu a tras cu pistolul spre o mulţime revoltată, căreia nu putea să-i facă faţă. Scandalul ar fi fost atât de mare încât a fost nevoie de intervenţia armatei pentru a linişti spiritele. Documentele de arhivă atestă astfel de momente, în care activiştii Partidului au fost încercuiţi de ţărani şi au scăpat cu greu de furia mulţimii.

Ceauşescu a fost implicat în colectivizarea forţată şi după mutarea sa, de la Ministerul Agriculturii la Armată. La 4 decembrie 1957, general-locotenentul Ceauşescu (şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al Ministrului Forţelor Armate) a condus unităţile militare trimise să înăbuşe revolta ţăranilor din localitatea Vadu Roşca (jud. Vrancea). Au fost ucişi 9 oameni, iar alţi 48 de ţărani au fost răniţi. Dintre răsculaţi, 18 au fost condamnaţi pentru „rebeliune", ispăşindu-şi pedepsele la Gherla şi la Aiud.

Trecerea la agricultura socialistă

Decretul din 2 martie 1949 a prevăzut naţionalizarea a ceea ce mai rămăsese din marea proprietate agrară (50 de hectare). Acesta a reprezentat însă doar deschiderea procesului de colectivizare. A doua zi, 3 martie, începea Plenara CC al PMR, ale cărei „dezbateri" au durat trei zile. În şedinţa de deschidere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunţat marea reformă pe care o pregătea românilor Partidul: „transformarea socialistă a agriculturii", prin înfiinţarea gospodăriilor agricole colective.

Acestea ar fi urmat să se constituie la nivel local, prin „liberul consimţământ" al ţăranilor. În cuvântarea sa, Dej a menţionat şi componenta politică a colectivizării, res­pectiv „lupta de clasă" a ţăranilor săraci contra chiaburilor: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii".

În URSS, ţăranii colhoznici mergeau la câmp cu tabloul lui Stalin

Anunţul din „Scânteia" de a doua zi a luat prin surprindere populaţia. Până atunci, propaganda Partidului susţinea că România nu va imita modelul sovietic al colhozurilor. Colectivizarea fusese decisă în şedinţele Biroului Politic. Plenara CC al PMR a fost convocată pentru a aproba unanim decizia tovarăşilor din conducere. Nu s-au înregistrat opinii separate, ci doar aplauze şi laude la adresa „înnoirii" agriculturii.

Învăţământ politic la Agronomie

Nicolae Ceauşescu a luat cuvântul în a doua zi a dezbaterilor Plenarei din 3-5 martie. El era de părere că Partidul trebuia să dea o atenţie sporită învăţământului politic, pentru ca românii să „înţeleagă" beneficiile colectivizării: „În ceea ce priveşte cadrele (activiştii de partid, n.r.), ducem o mare lipsă în învăţământul superior şi mediu. Suntem la jumătatea anului şcolar. La Facultatea de Agronomie, noi nu avem decât de vreo săptămână un profesor de marxism-leninism. Aş crede că trebuie să dăm atenţie la aceste facultăţi agricole, pentru că inginerii agronomi rămân în mijlocul ţărănimii şi în loc să scoatem elemente care să ne fie ajutor în muncă, vom scoate elemente duşmănoase".

"Ana Pauker dăuna prin acţiunile sale de frânare şi de sabotaj din timpul colectivizării agriculturii şi prin încurajarea elementelor capitaliste de a lupta împotriva eforturilor partidului.''
Nicolae Ceauşescu

Cei 13 ani „glorioşi"  din agricultură

Procesul colectivizării nu a fost deloc facil. Început în martie 1949 printr-o Plenară a CC, s-a încheiat oficial în martie 1962, printr-o şedinţă festivă a Marii Adunări Naţionale. În tot acest timp, au fost arestaţi zeci de mii de oameni (în 1961, Dej a vorbit despre 80.000 de oameni, însă a plasat responsabilitatea asupra Anei Pauker). S-au înregistrat pierderi de vieţi omeneşti, au „căzut" lideri importanţi ai Partidului.

În teorie, colectivizarea era necesară pentru modernizarea agriculturii. Economic se justifica, întrucât proprietatea ţărănească din România era fărâmiţată şi, în consecinţă, nerentabilă. Colectivizarea corespundea dogmei marxist-leniniste, care susţinea că numai suprafeţele mari, deţinute de stat, puteau fi rentabile. Ideologia comunistă considera că mica proprietate generează capitalism zi de zi şi trebuia distrusă. Teoria argumenta că socializarea era în beneficiul agriculturii, deoarece statul devenea singurul investitor, fiind capabil să aducă tehnologie modernă. Se realiza astfel urbanizarea socialistă a satelor, prin apariţia unei industrii alimentare.

Dificultăţi

Colectivizarea a fost cea mai amplă campanie de „înnoire" a României realizată de comunişti. Dacă pentru reali­zarea naţionalizării industriei şi sistemului bancar a fost nevoie de patru ani (1948-1952), colectivizarea a fost un proces de durată, până în 1962. Au fost implicate toate forţele Partidului şi Statului: activiştii PMR, administraţia centrală şi locală, Miliţia, Securitatea, armata, trupele de grăniceri etc. În anumite momente, colectivizarea s-a impus cu violenţă, provocând adevărate răscoale ale ţăranilor.

Dificultatea procesului s-a datorat faptului că ţăranii reprezentau majoritatea populaţiei (peste 70%!). În plus, aceştia duceau un mod de viaţă tradiţional, iar propaganda comunistă era greu de impus. Tocmai de aceea, Ceauşescu recomanda la Plenara CC al PMR din martie 1949 sporirea educaţiei marxist-leniniste în şcoli şi facultăţile de Agronomie.

Etape

Până la moartea lui Stalin, în rândul diriguitorilor PMR s‑au înregistrat neînţelegeri cu privire la colectivizare. Plenara Comitetului Central din martie 1949 prevedea că gospodăriile colective se constituiau prin asocierea benevolă a ţăranilor. Dar sătenii nu şi-au cedat de bunăvoie parcelele la stat, astfel că autorităţile au început constrângerile violente. Atunci s-a pus problema ritmului în care va continua colectivizarea. „Tabăra" moscovită, condusă de Ana Pauker, era adepta unui ritm rapid, prin care agricultura românească să fie cât mai curând sovietizată.

De cealaltă parte, Gheorghiu-Dej dorea o colectivizare lentă, pentru a nu destabiliza situaţia din ţară. Tema colectivizării a fost utilizată în lupta pentru putere dintre liderii comunişti. La Plenara CC al PMR din 26-27 mai 1952, Dej a acuzat-o pe Ana Pauker de insuccesul colectivizării, din cauza metodelor represive. Aceasta a fost eliminată din Biroul Politic şi marginalizată până la moarte (iunie 1960).

Violenţe şi constrângeri

După moartea lui Stalin (1953), procesul colectivizării s-a stopat o perioadă. Şefii PMR aşteptau să vadă încotro mergea comunismul. La jumătatea anilor '50, sovietizarea agriculturii a fost reluată. Mai întâi, ca experiment în regiunea Galaţi, apoi în Dobrogea. Pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de Partid, liderii comunişti de la Constanţa au dispus colectivizarea cu orice preţ.

Prin violenţe şi constrângeri de tot felul, la 7 noiembrie 1957, au declarat încheiată colectivizarea în regiunea Constanţa. Astfel, au dorit să aniverseze comuniştii constănţeni 40 de ani de la „victoria" Revoluţiei bolşevice din 1917. Ulterior, exemplul lor a fost imitat de şefii comunişti din celelalte regiuni ale ţării. A început o competiţie a colectivizării, care s-a finalizat în 1962. Între 27 şi 28 martie a avut loc o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, dedicată încheierii procesului de socializare a agriculturii.

Bulgarii, fruntaşi la crearea  „colectivelor"

Colectivizarea nu a fost un proces de durată doar în România. Amploarea proiectului a provocat întârzieri faţă de dorinţa Moscovei în toate ţările din Europa de Est.  În 1955, spre exemplu, doar Bulgaria raporta colectivizarea unei proporţii însemnate din terenurile agricole - 61%. La acea dată, Cehoslovacia colectivizase doar 29% din pământul arabil, Ungaria - 22%, România - 13%, Polonia - 11%. Crizele politice interne de la Budapesta şi Varşovia au provocat diminuarea procesului de colectivizare în Ungaria şi în Polonia. Totuşi, în celelalte ţări, proiectul sovietizării agriculturii a fost continuat spre sfârşitul anilor '50. În România, la încheierea colectivizării în 1962, statul deţinea 95% din terenul arabil.