CEAUŞESCU - COLECTIVIZAREA FORŢATĂ SI VIOLENŢE

Din martie 1949, Nicolae Ceauşescu, membru în Comisia Agrară, s-a ocupat de confiscarea moşiilor de 50 hectare. În judeţul Vrancea, Ceauşescu a tras cu pistolul spre mulţime. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis trecerea la „proprietatea socialistă“ în agricultură. Nicolae Ceauşescu a fost implicat din plin în colectivizare.

După Congresul I al PMR (februarie 1948), Nicolae Ceauşescu a primit o nouă responsabilitate de la tovarăşii din conducerea Partidului. Începând cu 13 mai, el a fost numit subsecretar de stat la Agricultură, fiind adjunctul lui Vasile Vaida, ministrul de resort. Ceauşescu mai avusese responsabilităţi agricole în Partid, fiind şef al Secţiei Centrale Ţărăneşti a CC, după alegerile din 1946.



Ceauşescu poza în apărător al păcii. In 1951 semna
"Apelul" lansat de Consiliul Mondial al Păcii



Pregătirea colectivizării

În epocă circula o anecdotă legată de calificările diriguitorilor celui mai important minister al ţării: „Agricultura e condusă de doi cizmari". Vaida fusese maistru cizmar, la Cluj-Napoca, înainte de război. Timp de un an, Nicolae Ceauşescu a avut un rol foarte important în Ministerul Agriculturii. Având în vedere că regimul pregătea colectivizarea, era nevoie de studii „în teren" privind modalităţile prin care ţăranii ar fi urmat să fie deposedaţi de pământ. Bineînţeles, aceste planuri erau secrete, deoarece Guvernul nu dorea să agite spiritele la sate.

Oficial nu se spunea nimic despre trecerea terenurilor agricole în proprietatea statului. Comuniştii se erijau în binefăcătorii ţărănimii, atâta vreme cât înfăptuiseră o reformă agrară, în martie 1945. Atunci însă, Partidul a urmărit subtil distrugerea marii proprietăţi, întrucât proprietarii care deţineau peste 50 de hectare de pământ au fost expropriaţi.

Responsabil cu „deschiaburirea"

Ofensiva decisivă privind trecerea terenurilor agricole în proprietatea statului s-a dat în luna martie 1949. Astfel, la 2 martie, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 82, prin care marile proprietăţi de 50 de hectare - suprafaţa maximă permisă la reforma agrară din 1945 - au fost confiscate de stat. Aplicarea actului normativ s-a făcut în noaptea următoare.

Acţiunea a fost gestionată de însuşi Ceauşescu. El s-a aflat la cârma unei comisii speciale din Ministerul Agriculturii, înfiinţată la începutul anului 1949 pentru confiscarea proprietăţilor de 50 de hectare. Aceasta funcţiona sub supravegherea ministrului Vaida. La şedinţa Secretariatului CC al PMR din 21 februarie 1949, Vasile Vaida a raportat stadiul pregătirii măsurilor „din teren" a Decretului 82. Aşadar, membrii comisiei amintite a Ministerului Agriculturii au dat instrucţiuni clare tovarăşilor din teritoriu, până la nivel de comună, instruindu-i ce puteau lua la plecare foştii proprietari. În vederea aplicării Decretului 82, ţara a fost împărţită în 22 de centre. Fiecare avea o comisie provizorie de lucru, cu scopul de a începe imediat cultivarea pământurilor confiscate.

Totul a fost pregătit în secret, iar în noaptea de 2 spre 3 martie 1949, după emiterea Decretului de către Prezidiul MAN, s-a trecut la treabă. Au fost confiscate proprietăţile de 50 de hectare, împreună cu inventarul viu şi instalaţiile agricole identificate. „Chiaburii", împreună cu familiile lor, au fost dislocaţi din locurile de baştină. Adesea au fost transportaţi departe de casă, în zone pustii, cum ar fi câmpia Bărăganului. Locuinţele lor au fost confiscate de stat şi transformate, de cele mai multe ori, în sedii ale instituţiilor administraţiei locale: primării, sedii de miliţie, dispensare etc.

În propaganda procolectivizare, comuniştii l-au atras şi pe scriitorul Tudor Arghezi (stânga)

Începând cu 2 mai 1949, data emiteri Decretului nr. 82, Nicolae Ceauşescu a încetat să mai fie subsecretar de stat la Agricultură. N-a fost mutat din minister şi i s-a dat o misiune bine definită, fiind însărcinat să se ocupe de aplicarea decretului amintit. Nicolae Ceauşescu s-a manifestat pe teren ca un activist feroce. Conform lui Gheorghe Apostol (Eu şi Gheorghiu-Dej, Regie proprie, 1998), în timpul „deschiaburirii" în judeţul Vrancea, Ceauşescu a tras cu pistolul spre o mulţime revoltată, căreia nu putea să-i facă faţă. Scandalul ar fi fost atât de mare încât a fost nevoie de intervenţia armatei pentru a linişti spiritele. Documentele de arhivă atestă astfel de momente, în care activiştii Partidului au fost încercuiţi de ţărani şi au scăpat cu greu de furia mulţimii.

Ceauşescu a fost implicat în colectivizarea forţată şi după mutarea sa, de la Ministerul Agriculturii la Armată. La 4 decembrie 1957, general-locotenentul Ceauşescu (şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei şi adjunct al Ministrului Forţelor Armate) a condus unităţile militare trimise să înăbuşe revolta ţăranilor din localitatea Vadu Roşca (jud. Vrancea). Au fost ucişi 9 oameni, iar alţi 48 de ţărani au fost răniţi. Dintre răsculaţi, 18 au fost condamnaţi pentru „rebeliune", ispăşindu-şi pedepsele la Gherla şi la Aiud.

Trecerea la agricultura socialistă

Decretul din 2 martie 1949 a prevăzut naţionalizarea a ceea ce mai rămăsese din marea proprietate agrară (50 de hectare). Acesta a reprezentat însă doar deschiderea procesului de colectivizare. A doua zi, 3 martie, începea Plenara CC al PMR, ale cărei „dezbateri" au durat trei zile. În şedinţa de deschidere, Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunţat marea reformă pe care o pregătea românilor Partidul: „transformarea socialistă a agriculturii", prin înfiinţarea gospodăriilor agricole colective.

Acestea ar fi urmat să se constituie la nivel local, prin „liberul consimţământ" al ţăranilor. În cuvântarea sa, Dej a menţionat şi componenta politică a colectivizării, res­pectiv „lupta de clasă" a ţăranilor săraci contra chiaburilor: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii".

În URSS, ţăranii colhoznici mergeau la câmp cu tabloul lui Stalin

Anunţul din „Scânteia" de a doua zi a luat prin surprindere populaţia. Până atunci, propaganda Partidului susţinea că România nu va imita modelul sovietic al colhozurilor. Colectivizarea fusese decisă în şedinţele Biroului Politic. Plenara CC al PMR a fost convocată pentru a aproba unanim decizia tovarăşilor din conducere. Nu s-au înregistrat opinii separate, ci doar aplauze şi laude la adresa „înnoirii" agriculturii.

Învăţământ politic la Agronomie

Nicolae Ceauşescu a luat cuvântul în a doua zi a dezbaterilor Plenarei din 3-5 martie. El era de părere că Partidul trebuia să dea o atenţie sporită învăţământului politic, pentru ca românii să „înţeleagă" beneficiile colectivizării: „În ceea ce priveşte cadrele (activiştii de partid, n.r.), ducem o mare lipsă în învăţământul superior şi mediu. Suntem la jumătatea anului şcolar. La Facultatea de Agronomie, noi nu avem decât de vreo săptămână un profesor de marxism-leninism. Aş crede că trebuie să dăm atenţie la aceste facultăţi agricole, pentru că inginerii agronomi rămân în mijlocul ţărănimii şi în loc să scoatem elemente care să ne fie ajutor în muncă, vom scoate elemente duşmănoase".

"Ana Pauker dăuna prin acţiunile sale de frânare şi de sabotaj din timpul colectivizării agriculturii şi prin încurajarea elementelor capitaliste de a lupta împotriva eforturilor partidului.''
Nicolae Ceauşescu

Cei 13 ani „glorioşi"  din agricultură

Procesul colectivizării nu a fost deloc facil. Început în martie 1949 printr-o Plenară a CC, s-a încheiat oficial în martie 1962, printr-o şedinţă festivă a Marii Adunări Naţionale. În tot acest timp, au fost arestaţi zeci de mii de oameni (în 1961, Dej a vorbit despre 80.000 de oameni, însă a plasat responsabilitatea asupra Anei Pauker). S-au înregistrat pierderi de vieţi omeneşti, au „căzut" lideri importanţi ai Partidului.

În teorie, colectivizarea era necesară pentru modernizarea agriculturii. Economic se justifica, întrucât proprietatea ţărănească din România era fărâmiţată şi, în consecinţă, nerentabilă. Colectivizarea corespundea dogmei marxist-leniniste, care susţinea că numai suprafeţele mari, deţinute de stat, puteau fi rentabile. Ideologia comunistă considera că mica proprietate generează capitalism zi de zi şi trebuia distrusă. Teoria argumenta că socializarea era în beneficiul agriculturii, deoarece statul devenea singurul investitor, fiind capabil să aducă tehnologie modernă. Se realiza astfel urbanizarea socialistă a satelor, prin apariţia unei industrii alimentare.

Dificultăţi

Colectivizarea a fost cea mai amplă campanie de „înnoire" a României realizată de comunişti. Dacă pentru reali­zarea naţionalizării industriei şi sistemului bancar a fost nevoie de patru ani (1948-1952), colectivizarea a fost un proces de durată, până în 1962. Au fost implicate toate forţele Partidului şi Statului: activiştii PMR, administraţia centrală şi locală, Miliţia, Securitatea, armata, trupele de grăniceri etc. În anumite momente, colectivizarea s-a impus cu violenţă, provocând adevărate răscoale ale ţăranilor.

Dificultatea procesului s-a datorat faptului că ţăranii reprezentau majoritatea populaţiei (peste 70%!). În plus, aceştia duceau un mod de viaţă tradiţional, iar propaganda comunistă era greu de impus. Tocmai de aceea, Ceauşescu recomanda la Plenara CC al PMR din martie 1949 sporirea educaţiei marxist-leniniste în şcoli şi facultăţile de Agronomie.

Etape

Până la moartea lui Stalin, în rândul diriguitorilor PMR s‑au înregistrat neînţelegeri cu privire la colectivizare. Plenara Comitetului Central din martie 1949 prevedea că gospodăriile colective se constituiau prin asocierea benevolă a ţăranilor. Dar sătenii nu şi-au cedat de bunăvoie parcelele la stat, astfel că autorităţile au început constrângerile violente. Atunci s-a pus problema ritmului în care va continua colectivizarea. „Tabăra" moscovită, condusă de Ana Pauker, era adepta unui ritm rapid, prin care agricultura românească să fie cât mai curând sovietizată.

De cealaltă parte, Gheorghiu-Dej dorea o colectivizare lentă, pentru a nu destabiliza situaţia din ţară. Tema colectivizării a fost utilizată în lupta pentru putere dintre liderii comunişti. La Plenara CC al PMR din 26-27 mai 1952, Dej a acuzat-o pe Ana Pauker de insuccesul colectivizării, din cauza metodelor represive. Aceasta a fost eliminată din Biroul Politic şi marginalizată până la moarte (iunie 1960).

Violenţe şi constrângeri

După moartea lui Stalin (1953), procesul colectivizării s-a stopat o perioadă. Şefii PMR aşteptau să vadă încotro mergea comunismul. La jumătatea anilor '50, sovietizarea agriculturii a fost reluată. Mai întâi, ca experiment în regiunea Galaţi, apoi în Dobrogea. Pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de Partid, liderii comunişti de la Constanţa au dispus colectivizarea cu orice preţ.

Prin violenţe şi constrângeri de tot felul, la 7 noiembrie 1957, au declarat încheiată colectivizarea în regiunea Constanţa. Astfel, au dorit să aniverseze comuniştii constănţeni 40 de ani de la „victoria" Revoluţiei bolşevice din 1917. Ulterior, exemplul lor a fost imitat de şefii comunişti din celelalte regiuni ale ţării. A început o competiţie a colectivizării, care s-a finalizat în 1962. Între 27 şi 28 martie a avut loc o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naţionale, dedicată încheierii procesului de socializare a agriculturii.

Bulgarii, fruntaşi la crearea  „colectivelor"

Colectivizarea nu a fost un proces de durată doar în România. Amploarea proiectului a provocat întârzieri faţă de dorinţa Moscovei în toate ţările din Europa de Est.  În 1955, spre exemplu, doar Bulgaria raporta colectivizarea unei proporţii însemnate din terenurile agricole - 61%. La acea dată, Cehoslovacia colectivizase doar 29% din pământul arabil, Ungaria - 22%, România - 13%, Polonia - 11%. Crizele politice interne de la Budapesta şi Varşovia au provocat diminuarea procesului de colectivizare în Ungaria şi în Polonia. Totuşi, în celelalte ţări, proiectul sovietizării agriculturii a fost continuat spre sfârşitul anilor '50. În România, la încheierea colectivizării în 1962, statul deţinea 95% din terenul arabil.