In 1950, Ceauşescu a fost uns general al „armatei populare“. Era ministru adjunct al MApN şi şef al Direcţiei Superioare Politice.
După al Doilea Război Mondial, Armata română a trecut prin multiple prefaceri. La presiunea comuniştilor, s-a adoptat modelul Armatei Roşii în vestimentaţie, dotare tehnică şi formule de salut. Până în 1949, subordonaţii erau obligaţi să se adreseze cu „Am onoarea să vă salut!". După care s-a folosit „Să trăiţi, tovarăşe!".
 |
| Nicolae Ceauşescu şi Leontin Sălăjan - generali fără stagiu militar |
Nu toţi ştiau însă regimul de comandă al Armatei. De pildă, generalii fără stagii militare, Ceauşescu şi Sălăjan. Se spune că, în 1950, cei doi s-au prezentat la superiorul lor Emil Bodnăraş, ministrul Apărării Naţionale. Intraţi în cabinet fără să fie anunţaţi, cei doi s-au adresat „tovărăşeşte" cu „Noroc!". Li s-ar fi replicat tăios: „Aici este armată. Vă rog să vă prezentaţi regulamentar! (Variantă: «Aici este disciplină. Este armată»)" (Ceauşescu, un fanatic al puterii. Biografie neretuşată, Românul, 1994).
 |
| In 1961 Leontin Sălăjan (stânga) era Ministrul Apărării |
Nemulţumiri sovietice
Activistul originar din Scorniceşti a fost instalat în fruntea aparatului de educaţie politică din Ministerul Apărării Naţionale (au existat următoarele denumiri - Ministerul Războiului, 1945-1947, Ministerul Apărării Naţionale, 1947-1950, Ministerul Forţelor Armate, 1950-1955), în contextul intensificării controlului partidului asupra armatei.
Consilierii sovietici erau nemulţumiţi de realizările „tovarăşilor români" în domeniul militar. Fapt evident din raportul despre Armata Română înaintat în decembrie 1949 de generalul K.S. Kolganov, consilierul sovietic pe lângă Marele Stat Major român, lui S. Stemenko, şefului Marelui Stat Major sovietic (decembrie 1949). In raport, se reproşau Secretariatului CC al PMR carenţe în educaţia politică a ofiţerilor.
Tot Kolganov şi-a expus nemulţumirile şi lui Iosif Chişinevschi. De ce tocmai lui „Ioşca", greu de documentat, deşi ceilalţi tovarăşi ai lui din conducere ştiau că e o bună „legătură" a Kremlinului cu România. Din discuţie reieşea că Secretariatul CC al PMR, şi nu Ministerul Forţelor Armate, trebuia să hotărască în diverse probleme militare şi de apărare.
Activistul originar din Scorniceşti a fost instalat în fruntea aparatului de educaţie politică din Ministerul Apărării Naţionale (au existat următoarele denumiri - Ministerul Războiului, 1945-1947, Ministerul Apărării Naţionale, 1947-1950, Ministerul Forţelor Armate, 1950-1955), în contextul intensificării controlului partidului asupra armatei.
 |
| General Locotenent Konstantin Kolganov consilierul sovietic pe lângă Marele Stat Major Român |
Tot Kolganov şi-a expus nemulţumirile şi lui Iosif Chişinevschi. De ce tocmai lui „Ioşca", greu de documentat, deşi ceilalţi tovarăşi ai lui din conducere ştiau că e o bună „legătură" a Kremlinului cu România. Din discuţie reieşea că Secretariatul CC al PMR, şi nu Ministerul Forţelor Armate, trebuia să hotărască în diverse probleme militare şi de apărare.
Emil Bodnăraş, dezertor din „armata regală“,
ajuns ministru în „armata populară“
Foto: Revista „Imagini Militare“
ajuns ministru în „armata populară“
Foto: Revista „Imagini Militare“
Intâmplător sau nu, la 9 ianuarie 1950, s-a decis trimiterea unor comunişti de frunte în funcţii importante din armată. Au fost vizate Direcţia Superioară Politică a Armatei (DSPA), Secţia a II-a Informaţii a Marelui Stat Major, corpurile de armată, tribunalele militare. În această „mişcare a cadrelor", a fost prins şi Nicolae Ceauşescu. În martie 1950 a devenit, prin decret, general-maior. Abia sosise în Ministerul Apărării în ianuarie, mutat fiind de la Agricultură. A fost numit şef al DSPA şi adjunct al ministrului Emil Bodnăraş.
Cadre noi
În momentul în care Ceauşescu îmbrăca mantaua de general, Armata Română se transformase deja în „armata populară". Acest proces începuse încă din 1945, fiind realizat după model sovietic. În timp ce mulţi ofiţeri de carieră, avansaţi în grade şi funcţii pe timpul monarhiei, au fost trecuţi în rezervă, alţii le-au luat locul. „Sâmburele democrat" al armatei „de tip nou" au fost ofiţerii şi subofiţerii Diviziei I de Voluntari Români „Tudor Vladimirescu (ulterior „Debreţin"), supranumiţi „pandurii roşii". Ei fuseseră recrutaţi de sovietici în 1943, din rândurile prizonierilor de război de pe frontul de Est. Lor li s-au adăugat alţi voluntari, care au constituit Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan" (1945).
Dintre ofiţerii şi subofiţerii celor două divizii au fost promovate cadrele de conducere ale Direcţiei Superioare a Culturii, Educaţiei şi Propagandei, redenumită Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (IGAECP). Potrivit lui Corneliu Mănescu, acest organism, subordonat Ministerului de Război, „controla activitatea comisarilor politici, care asigurau aplicarea liniei partidului în armată şi educaţia politică a tinerilor ce efectuau stagiul militar".Din 1948, odată cu proclamarea republicii, controlul partidului comunist (redenumit Partidul Muncitoresc Român) asupra armatei s-a întărit. Diverşi activişti ai Secţiei Militare a CC au fost introduşi în structura MApN.
Partidul controlează armata
La comanda IGAECP s-a aflat generalul Dumitru Petrescu. Lui i-a urmat în funcţie generalul-maior Petre Borilă, nume real Iordan Drăgan Rusev, în timpul căruia IGAECP a devenit DSPA, care cuprindea patru direcţii: Organizare şi Instructaj; Propagandă şi Agitaţie; Cadre; Administraţie.
In octombrie 1948, DSPA a trecut sub controlul CC al PMR, ca secţie a acestuia. Fiecare regiune militară şi comandament de armă era dublat de o direcţie politică, iar direcţiile centrale ale MApN, academiile şi şcolile militare de o secţie politică. Intregul personal urma să fie supus procesului de „educare politică". Adică atras în rândurile PMR. Potrivit lui Valter Roman (nume real Neulander) - el însuşi „erou" în războiul civil din Spania, întors în România din URSS odată cu trupele sovietice -, armata trebuia să fie „instrument sigur şi devotat în mâna puterii populare".
Politizarea unităţilor militare s-a făcut cu ajutorul a peste 2.000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, trimişi în armată între 1948 şi 1949. La conducerea DSPA au fost: Petre Borilă (1948-1949), Mihail Florescu (1949-1950), Nicolae Ceauşescu (1950-1954), Corneliu Mănescu (1954-1955) şi alţii. Din 1964, la propunerea generalului Leontin Sălăjan, DSPA a fost transformată în Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (CPSA), denumire sub care a funcţionat până în 1989. Ultimul secretar al
CSPA a fost generalul Ilie Ceauşescu, fratele preşedintelui român.
L-a supravegheat Ceauşescu pe Bodnăraş?
Ca adjunct al ministrului Apărării Naţionale, Nicolae Ceauşescu a colaborat strâns cu Emil Bodnăraş. După 1989, despre această perioadă din cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu s-au scris multe. Printre altele, s-a vehiculat şi ideea că a fost „plasat" ca să-l supravegheze pe Emil Bodnăraş. Totul, la iniţiativa lui Gheorghiu-Dej.
Cadre noi
În momentul în care Ceauşescu îmbrăca mantaua de general, Armata Română se transformase deja în „armata populară". Acest proces începuse încă din 1945, fiind realizat după model sovietic. În timp ce mulţi ofiţeri de carieră, avansaţi în grade şi funcţii pe timpul monarhiei, au fost trecuţi în rezervă, alţii le-au luat locul. „Sâmburele democrat" al armatei „de tip nou" au fost ofiţerii şi subofiţerii Diviziei I de Voluntari Români „Tudor Vladimirescu (ulterior „Debreţin"), supranumiţi „pandurii roşii". Ei fuseseră recrutaţi de sovietici în 1943, din rândurile prizonierilor de război de pe frontul de Est. Lor li s-au adăugat alţi voluntari, care au constituit Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan" (1945).
Partidul controlează armata
La comanda IGAECP s-a aflat generalul Dumitru Petrescu. Lui i-a urmat în funcţie generalul-maior Petre Borilă, nume real Iordan Drăgan Rusev, în timpul căruia IGAECP a devenit DSPA, care cuprindea patru direcţii: Organizare şi Instructaj; Propagandă şi Agitaţie; Cadre; Administraţie.
 |
| Dumitru Petrescu - vechi comunist şi refugiat în URSS Reîntors în 1944 cu Divizia Tudor Vladimirescu şi ridicat la gradul de general de noul regim. Poartă o uniformă a armatei regale. |
 |
| Petre Borilă (nume adevărat Iordan Dragan Rusev) |
 |
| Valter Roman (nume adevărat Ernő Neuländer) |
Politizarea unităţilor militare s-a făcut cu ajutorul a peste 2.000 de activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă, trimişi în armată între 1948 şi 1949. La conducerea DSPA au fost: Petre Borilă (1948-1949), Mihail Florescu (1949-1950), Nicolae Ceauşescu (1950-1954), Corneliu Mănescu (1954-1955) şi alţii. Din 1964, la propunerea generalului Leontin Sălăjan, DSPA a fost transformată în Consiliul Politic Superior al Forţelor Armate (CPSA), denumire sub care a funcţionat până în 1989. Ultimul secretar al
CSPA a fost generalul Ilie Ceauşescu, fratele preşedintelui român.
L-a supravegheat Ceauşescu pe Bodnăraş?
Ca adjunct al ministrului Apărării Naţionale, Nicolae Ceauşescu a colaborat strâns cu Emil Bodnăraş. După 1989, despre această perioadă din cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu s-au scris multe. Printre altele, s-a vehiculat şi ideea că a fost „plasat" ca să-l supravegheze pe Emil Bodnăraş. Totul, la iniţiativa lui Gheorghiu-Dej.
În favoarea acestei ipoteze poate fi invocat un document redactat de funcţionarul Lesakov, care s-a aflat în România între 7 şi 20 august 1947. Sosise la Bucureşti ca să ancheteze o reclamaţie a lui Bodnăraş împotriva lui Gheorghiu-Dej. Printre altele, conform „raportului Lesakov", generalul român îi reproşa secretarului PCR disensiunile cu Ana Pauker. Deşi evenimentul s-a produs anterior numirii lui Bodnăraş în fruntea Ministerului de Război, este posibil ca între cei doi să fi existat tensiuni. Cu condiţia ca şi liderul comunist să fi aflat de raport.
 |
| Oltenia 1950 - aplicaţia tactică - Ceauşescu în stânga |
 | |
|
 | |
|
 | |
|
 | |
|
Gen. (r) Ion Coman, fost ofiţer în cadrul DSPA, devenit ministru al Apărării Naţionale în timpul lui Nicolae Ceauşescu, nu crede această variantă: „Puţin probabil. După părerea mea, Ceauşescu nu a fost adus la DSPA şi la MFA să îl supravegheze pe Bodnăraş. Nu era cazul. Bodnăraş, cât a fost ministru, s-a dedicat literalmente Armatei Române. Lui i se datorează foarte multe lucruri. Am participat cu el la aplicaţii, la Cincu, şi am văzut despre ce e vorba. Inclusiv atitudinea faţă de sovietici.
Faţă de consilieri, în special. În toate ţările comuniste, consilierii sovietici principali şi alţii aveau birourile în ministerele respective. La noi, în Ministerul Forţelor Armate, nu au avut decât la început. După aceea i-am scos. Erau undeva vizavi de ambasada sovietică, pe Barbu Delavrancea. Acolo era o clădire mare. Iar dacă vroiau să vorbească cu cineva din Armată trebuia să ceară aprobare. La fel dacă doreau să participe la anumite activităţi".
„Pentru patria noastră, RPR !"
Armata populară a Republicii Populare Române s-a inspirat în toate privinţele din experienţa Armatei Roşii. Uniforma soldaţilor se compunea din vestoane şi mantale închise până la gât, cu cămăşi gen rubaşcă. Gradele militare, până atunci sub formă de trese, au fost înlocuite cu stele. Din 1949 s-a introdus gradul de locotenent-major, inexistent până în acel moment.
Cu „bocancii murdari" în vieţile ofiţerilor
Schimbările de la vârful Ministerului Apărării Naţionale s-au produs în faza finală a verificărilor membrilor de partid (1949-1950). Corneliu Mănescu a sugerat că între cele două evenimente a existat o legătură cauzală. În fruntea DSPA, înaintea lui Ceauşescu s-a aflat Mihail Florescu, nume real Iancu Iacobi (1912-2000), fost voluntar în Spania şi partizan în Franţa. Scos din armată, a fost mutat la Ministerul Industriei Metalurgice şi Industriei Chimice. Va deveni mai târziu, în „Epoca de Aur", unul dintre „chimiştii" de serviciu ai Elenei Ceauşescu. Corneliu Mănescu, fost şef al Direcţiei de Organizare şi Instructaj din DSPA, mâna dreaptă a lui Florescu, a fost trimis la conducerea Casei Centrale a Armatei.
Pentru unii ofiţeri, „retrogradarea" din funcţie a avut consecinţe funeste. Corneliu Mănescu şi-a amintit un astfel de episod care l-a marcat multă vreme (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, 2001): „În momentul când m-am dus să-mi iau în primire biroul de director al CCA, în vara anului 1952 (1950, n.r.), am avut parte de o experienţă tragică.
„Pentru patria noastră, RPR !"
Armata populară a Republicii Populare Române s-a inspirat în toate privinţele din experienţa Armatei Roşii. Uniforma soldaţilor se compunea din vestoane şi mantale închise până la gât, cu cămăşi gen rubaşcă. Gradele militare, până atunci sub formă de trese, au fost înlocuite cu stele. Din 1949 s-a introdus gradul de locotenent-major, inexistent până în acel moment.
Cu „bocancii murdari" în vieţile ofiţerilor
Schimbările de la vârful Ministerului Apărării Naţionale s-au produs în faza finală a verificărilor membrilor de partid (1949-1950). Corneliu Mănescu a sugerat că între cele două evenimente a existat o legătură cauzală. În fruntea DSPA, înaintea lui Ceauşescu s-a aflat Mihail Florescu, nume real Iancu Iacobi (1912-2000), fost voluntar în Spania şi partizan în Franţa. Scos din armată, a fost mutat la Ministerul Industriei Metalurgice şi Industriei Chimice. Va deveni mai târziu, în „Epoca de Aur", unul dintre „chimiştii" de serviciu ai Elenei Ceauşescu. Corneliu Mănescu, fost şef al Direcţiei de Organizare şi Instructaj din DSPA, mâna dreaptă a lui Florescu, a fost trimis la conducerea Casei Centrale a Armatei.
Pentru unii ofiţeri, „retrogradarea" din funcţie a avut consecinţe funeste. Corneliu Mănescu şi-a amintit un astfel de episod care l-a marcat multă vreme (Convorbiri neterminate. Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea, Polirom, 2001): „În momentul când m-am dus să-mi iau în primire biroul de director al CCA, în vara anului 1952 (1950, n.r.), am avut parte de o experienţă tragică.
L-am găsit mort pe cel pe care urma să-l înlocuiesc în funcţie, colonelul Stanciu mort. Îşi trăsese un glonţ în cap. (...) Cum vă spuneam, am intrat în încăpere şi l-am văzut prăvălit peste birou, iar pe perete urme din creierii lui...". Deşi jucase un rol important în timpul procesului împotriva mareşalului Antonescu (1946), ofiţerul se remarcase înainte şi altfel. Prin fapte de vitejie pe Frontul de Est, considerate acum însă „crime de război". Îndeajuns să fie indexat de sovietici la categoria „indezirabili".
Cum se derula practic „malaxorul" verificării membrilor de partid, a relatat Ion Ioniţă, şi el ofiţer al DSPA, fost ministru al Apărării Naţionale (1966-1976). Precizările sale sunt cu atât mai interesante, cu cât el a fost şi obiect, şi instrument al verificărilor. După angajarea sa în armată, Ion Ioniţă a fost numit secretar al unei dintre cele două subcomisii centrale de verificare a cadrelor militare din partid. „Am fost pus în temă cu mecanismul verificării, şi anume că întâi cineva stătea de vorbă cu tine, cu cel care intra în verificare şi, după ce te sucea şi te învârtea cu fel de fel de întrebări la care trebuia să răspunzi, urma să dai o listă de persoane care te-au cunoscut de-a lungul vieţii tale, fără să apară vreo perioadă, cât de mică, fără acoperire", scrie Ion Ioniţă în volumul memorialistic „Însemnări" (Curtea Veche, 2008).
„După aceea trebuia să completezi un chestionar, destul de amănunţit, care cuprindea şi unele întrebări ce astăzi ni s-ar părea de-a dreptul provocatoare. Apoi, pentru unii ca mine... nu mai vorbesc, începeau completările la autobiografie - care unora li se păreau fără de sfârşit şi, pe alocuri, chiar fără noimă.
Cum se derula practic „malaxorul" verificării membrilor de partid, a relatat Ion Ioniţă, şi el ofiţer al DSPA, fost ministru al Apărării Naţionale (1966-1976). Precizările sale sunt cu atât mai interesante, cu cât el a fost şi obiect, şi instrument al verificărilor. După angajarea sa în armată, Ion Ioniţă a fost numit secretar al unei dintre cele două subcomisii centrale de verificare a cadrelor militare din partid. „Am fost pus în temă cu mecanismul verificării, şi anume că întâi cineva stătea de vorbă cu tine, cu cel care intra în verificare şi, după ce te sucea şi te învârtea cu fel de fel de întrebări la care trebuia să răspunzi, urma să dai o listă de persoane care te-au cunoscut de-a lungul vieţii tale, fără să apară vreo perioadă, cât de mică, fără acoperire", scrie Ion Ioniţă în volumul memorialistic „Însemnări" (Curtea Veche, 2008).
„După aceea trebuia să completezi un chestionar, destul de amănunţit, care cuprindea şi unele întrebări ce astăzi ni s-ar părea de-a dreptul provocatoare. Apoi, pentru unii ca mine... nu mai vorbesc, începeau completările la autobiografie - care unora li se păreau fără de sfârşit şi, pe alocuri, chiar fără noimă.
Iar după ce comisia se clarifica, te aducea în faţa celulei de partid, unde începea aşa-zisa verificare colectivă. Verificarea colectivă se desfăşura după următoarea procedură: îţi expuneai autobiografia verbal, urmau întrebările la care erai supus din partea celor din sală, întrebări la care trebuia să răspunzi până la cele mai mici amănunte care ţi se cereau. Cu aceste întrebări, uneori - cred că nu exagerez - se intra cu «bocancii murdari» în viaţa omului (am în vedere unele aspecte ale vieţii intime); oamenii nu erau «iertaţi» de întrebările, nu o dată tâmpe, ale unor participanţi la verificarea colectivă".
Modelul Armatei Roşii
Trimiterea activiştilor de partid în cadrele armatei a fost o practică obişnuită în Armata Roşie. Ideea i-a aparţinut lui Lev Troţki. Dintre cadrele partidului erau plasate în armată responsabilii cu educaţia politică şi organizatoricul. De-a lungul regimului sovietic, li s-a mai spus „politruc" (politiceskii rukovoditel', ofiţer politic) şi „zampolit". În timpul războiului civil, şi Stalin fusese comisar politic în unităţile care l-au înfruntat pe generalul „alb" Vranghel. Un alt lider sovietic care s-a remarcat în această funcţie a fost Leonid Brejnev.
Despre rolul comisarilor politici a scris acelaşi Troţki: „Nu poate exista nicio persoană în înaltul comandament fără să aibă un comisar la stânga şi altul la dreapta, iar, dacă un specialist nu ne-a fost prezentat drept o persoană credincioasă regimului sovietic, comisarii trebuie să o urmărească în permanenţă, să nu o scape nicio clipă din ochi".
Modelul Armatei Roşii
Trimiterea activiştilor de partid în cadrele armatei a fost o practică obişnuită în Armata Roşie. Ideea i-a aparţinut lui Lev Troţki. Dintre cadrele partidului erau plasate în armată responsabilii cu educaţia politică şi organizatoricul. De-a lungul regimului sovietic, li s-a mai spus „politruc" (politiceskii rukovoditel', ofiţer politic) şi „zampolit". În timpul războiului civil, şi Stalin fusese comisar politic în unităţile care l-au înfruntat pe generalul „alb" Vranghel. Un alt lider sovietic care s-a remarcat în această funcţie a fost Leonid Brejnev.
Despre rolul comisarilor politici a scris acelaşi Troţki: „Nu poate exista nicio persoană în înaltul comandament fără să aibă un comisar la stânga şi altul la dreapta, iar, dacă un specialist nu ne-a fost prezentat drept o persoană credincioasă regimului sovietic, comisarii trebuie să o urmărească în permanenţă, să nu o scape nicio clipă din ochi".
