ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - Armistiţiul ruşinos impus de trădarea politică a ruşilor

          In urma unui Consiliu de Miniştri prezidat de regele Ferdinand, la 4 decembrie 1917, s-a decis că armata română, constrânsă de necesitatea cererii de armistiţiu a aliaţilor ruşi în ziua anterioară, 3 decembrie 1917, trebuia să ia parte şi ea la tratative spre a încheia un armistiţiu cu caracter pur militar, excluzând consideraţii politice. Pentru a salva prestigiul regal şi a nu crea impresia că statul român se supune situaţiei create de revoluţia rusă, s-a decis ca regele Ferdinand să părăsească comanda armatelor şi a frontului româno-rus. Comanda armatei de pe acest front a fost încredinţată generalului Prezan care a transmis comandantului trupelor germane de pe frontul Siretului ca armata română urma să participe la armistiţiul pe care l-a propus armata rusă.

              Armistiţiul intra în vigoare pe data de 5 decembrie 1917, ora opt seara, timp în care trupele române urmau a rămâne pe poziţii. Avioanele române îşi suspendau zborul, dar se atrăgea atenţia că cele germane care vor depăşi linia frontului vor fi supuse focului de artilerie.

              Răspunsul Puterilor Centrale a venit prompt. La 22 noiembrie/5 decembrie 1917, arhiducele Iosef a comunicat guvernului român acordul ca tratativele pentru încheierea armistiţiului să se desfăşoare la Focşani.

            Conducerea României l-a numit şef al delegaţiei române la tratative pe generalul Al. Lupescu. Mersul evenimentelor a demonstrat că decizia română de a participa la armistiţiu era necesară. Atmosfera din rândul armatei ruse se deteriora rapid şi devenea ameninţătoare pentru situaţia extrem de grea a României. Pe la jumătatea lunii decembrie 1917, doi proporgici de la Socola, unde era o bază militară rusă, au pătruns în cabinetul generalului Şcerbacev cu scopul de a-l asasina. Atentatorii au fost ucişi de garda ucraineană a generalului, dar primejdia a continuat să crească.

            Locul de adunare al delegaţilor ruse şi române pentru tratative a fost oraşul Tecuci. Delegaţia rusă era formată din 21 de ofiţeri ruşi în frunte cu generalul Kelşevski, comandantul Armatei a IX-a ruse, iar delegaţia română era formată dintr-un general şi trei colonei. Delegaţia română era independentă de cea rusească.

          Intâlnirea dintre cele două părţi inamice a avut loc la 24 noiembrie/7 decembrie pe şoseaua Focşanilor, într-un punct de pe linia de contact a celor două fronturi. De aici delegaţiile au fost transportate cu automobile germane la Focşani, unde au fost primite de generalul Kurt von Morgen şi colonelul Hentsch, ca reprezentanţi ai feldmareşalului Mackensen.

               La dejunul oferit delegaţiei româno-ruse, germanii s-au manifestat deosebit de amiabil, încercând să dea tratativelor un caracter amical. In aceeaşi zi au început tratativele. Discuţiile de la Focşani au durat patru zile. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917, la orele 23³⁰ a fost semnat un armistiţiu în vederea asigurării răgazului pentru tratativele de pace. La o întrebare a generalului von Morgen, cu intenţia vădită de a provoca zâzanie, dacă delegaţia română lucrează „sub tutela rusă“, sau în mod independent, generalul Lupescu a răspuns că procesele-verbale ale discuţiilor se vor încheia în exemplare separate, dar redactate în comun acord „ca între buni aliaţi“.

             La aflarea veştii intrării în tratative de armistiţiu, Nicolae Iorga a exclamat: „A trebuit să bem şi amărăciunea acestui pahar“.

               Principala discuţie s-a purtat asupra cererii părţii ruso-române, ca germanii să nu transporte trupe pe alte fronturi. Dar era clar că ei începuseră aceste mişcări de trupe. S-a găsit totuşi o clauză de compromis la punctul 8 din tratat, prin care cele două părţi se obligau a nu mai da ordine pentru mişcări operative şi transporturi după data de 5 decembrie. Discuţii lungi s-au purtat şi asupra propunerii ruse, a soldaţilor, de a se lăsa libere fraternizările de o parte şi de alta a frontului, spre a înlocui propaganda politică. Acea propunere a fost combătută atât de germani cât şi de români.

               Armistiţiul semnat la 9 decembrie 1917 crea obligaţia reciprocă de a nu se putea relua ostilităţile decât prin denunţarea unilaterală a armistiţiului cu 72 de ore înainte şi cu rezerva ruşilor că va fi considerat provizoriu până când chestiunea războiului sau a păcii va fi decisă de Rusia.

                 Incheierea armistiţiului a creat o explozie de bucurie de ambele părţi ale frontului, dorindu-se chiar o fraternizare cu adversarii. Românii au păstrat însă o atitudine rezervată şi demnă, respingând orice propunere de acest fel.

            Chiar înainte, dar mai ales după semnarea armistiţiului situaţia armatei ruse de pe frontul român ajunsese foarte curioasă. Generalul Şcerbacev nu-şi mai putea menţine comandamentul decât sub protecţia trupelor române. El nu recunoştea nici guvernul bolşevic şi nici pe generalismul Krilenko, nici pe comisarii poporului de pe lângă unităţile armatei sale.

               La Roman se crease un Comitet Socialist Revoluţionar în spatele armatei, dar acesta era atât de slab încât în noaptea de 2-3 decembrie câţiva răzvrătiţi l-au arestat şi s-au constituit ei în comitet la Roman.                   Cete de soldaţi ruşi părăseau frontul şi se dădeau la grave neorânduieli. Comunicaţiile au început să devină nesigure iar aprovizionarea şi întreţinerea armatelor s-a transformat într-o problemă îngrijorătoare. Pe linia frontului dezagregarea lua proporţii din ce în ce mai mari, armata rusă se dezagrega şi se desfiinţa. In mintea soldaţilor ruşi încheierea armistiţiului însemna sfârşitul războiului şi întoarcerea acasă.

             Comandamentele ruseşti au găsit în armata română un scut protector împotriva maltratărilor soldaţilor proprii. A rezultat astfel cea mai bizară situaţie care se putea închipui, comandanţi de armate, ofiţeri superiori, condamnaţi la moarte de proprii lor soldaţi au fost nevoiţi să se pună sub protecţia altei armate spre a se apăra, pentru a aresta şi a aduce la supunere pe proprii soldaţi.

             Generalul rus Monkevitz (Monkevici) a consemnat: „In numeroase rânduri, românii, înştiinţaţi de crimele puse la cale de unii soldaţi ruşi, au organizat expediţii armate, pentru a scăpa pe victime cărora le acordau azil în regimentul lor“.

          In domeniul armistiţiului românii au încercat să câştige timp, cu convingerea că Antanta va ieşi învingătoare.

               Intr-o astfel de situaţie, Puterile Centrale au profitat de noile circumstanţe, considerate cu adevărat deosebit de favorabile la Berlin, Viena şi Budapesta. Dacă acele puteri aşteptau ca ruşii să se dezintegreze de la sine de-a lungul întregului front răsăritean, în ceea ce priveşte România doreau să se rezolve scoaterea ei din război în cel mai scurt timp. Ruşii mai reprezentau încă o forţă considerabilă deşi amorfă. România însă dădea semne de cerbicie.

           In urma armistiţiului Puterilor Centrale cu bolşevicii şi a tratativelor de pace cu Ucraina, aproape încheiate, România intrase într-un cerc fără ieşire. Astfel, la 18 ianuarie (31 ianuarie 1918) feldmareşalul Mackensen i-a transmis generalului C. Prezan că în urma schimbărilor brutale de pe frontul răsăritean, comandamentul român trebuia să trimită la Focşani o altă delegaţie pentru încheierea unor noi acorduri. La Iaşi pasul a fost considerat un prim pas spre ultimatum.

          Spre front a plecat imediat, după întrunirea Consiliului Superior al armatei, prezidat de rege, o delegaţie condusă tot de generalul Al. Lupescu, ca şi în noiembrie 1917. Pe linia frontului delegaţia română a fost întâmpinată de generalul german Hell, şeful de stat major al lui Mackensen. Acesta a remis românilor un ultimatum, cerând ca în termen de 4 zile să se trimită la Focşani împuterniciţi pentru reînnoirea armistiţiului.

             La 25 ianuarie (7 februarie 1918) Consiliul de miniştri al României s-a întrunit din nou în şedinţa extraordinară. Miniştrii s-au împărţit în două tabere. Conservatorii au cerut denunţarea imediată a armistiţiului, iar liberalii au cerut prelungirea armistiţiului prin convorbiri care să evite încheierea unor documente nedorite.

             Generalul Averescu, care-l cunoştea bine pe Mackensen de pe timpul studiilor în Germania, a lansat ideea unei păci separate deoarece aliatul principal Rusia se retrăsese din război. Divergenţele de păreri care dăinuiau de mai mult timp a dus la demisia din guvern a patru reprezentanţi ai partidului conservator (Take Ionescu, Mihail Cantacuzino, Barbu Ştefănescu de la Vrancea şi Nicolae Titulescu).

           In situaţia creată, primul-ministru, I.I.C. Brătianu, a prezentat, la 26 ianuarie (8 februarie 1918), demisia întregului cabinet. Imediat regele Ferdinand I a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe generalul Alexandru Averescu, chiar în ziua de 26 ianuarie orele 15. Pentru formarea noului cabinet, regele, care bănuia ce se va întâmpla, îl chemase pe Averescu cu o zi înainte, 25 ianuarie (7 februarie 1918). Marele strateg sosise la Iaşi în cel mai mare secret. Printre oamenii cu care a luat legătura a fost şi Constantin Argetoianu, căruia i-a destăinuit şi intenţiile de guvernare: „Prevăd un program cu două etape. Prin aceasta înţeleg să scăpăm armata şi dinastia intacte. Restul nu mă preocupă, pentru că socotesc, ca şi Dumneata, că pacea pe care o s-o încheiem va fi provizorie. Aliaţii noştri vor înţelege, dacă nu astăzi, mâine, că nu putem face altfel“.

            La 28 ianuarie/11 februarie 1918, generalul a prezentat noua sa listă a guvernului: Preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de interne ad interim – Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu – ministru de justiţie, C. Sărăţeanu – ministru de interne, Fotin Enescu – ministru de finanţe şi ad interim la domenii, generalul Iancovescu – ministru de război, Matei Cantacuzino – ministru de culte şi instrucţie, I. Luca Niculescu – ministru la industrie.

            Imediat după depunerea jurământului, generalul Averescu a trimis la Buftea o delegaţie care a obţinut prelungirea armistiţiului cu 20 zile. Totodată a fost stabilită data unei întrevederi directe între el şi feldmareşalul Mackensen. Germanii au admis o prelungire a armistiţiului până la 22 februarie.

            Trebuie amintită părerea lui Constantin Argetoianu pentru legăturile cu aliaţii în acele momente grele: „Cu englezii, cu italienii şi americanii nu era mare lucru de făcut. Barclay era un beţiv bătrân care nu ştia decât să strângă mâinile Reginei şi să plângă. Regina credea că plânge asupra nenorocirilor noastre, pe când el plângea pentru că i se terminase provizia de şampanie şi nu putea să mai aducă alta. Generalul Balard era un bătrân tacticos şi indiferent, care fugea de orice complicaţii şi al cărui glas nu s-ar fi putut urca în nici un caz mai sus decât ultimele birouri ale War-Office-ului. Fasciotti, ministrul Italiei, nu ne iubea şi cu toate astea vorbea altfel, se bucura de ce ni se întâmpla fiindcă prevăzuse nenorocirile noastre. Singurii cu care puteau sta de vorbă, singurii care puteau influenţa opinia publică din ţara lor, erau francezii….“

            Despre tabăra inamică tot Constantin Argetoianu aprecia: „Fiecare din cei patru aliaţi, germanii, austro-ungarii, bulgarii şi turcii, îi detestă pe ceilalţi trei. Asociaţia se tăiase în două, Germania şi Austro-Ungaria de o parte, Turcia şi Bulgaria de alta. Centralii îi tratau pe orientali de sălbatici şi cu tot dispreţul… Dar şi în grupul Centralilor, între germani şi austro-ungari domneau aceleaşi sentimente, de dispreţ şi de ură. Germania, care făcea faţă la toate şi pe toate fronturile avea mâna grea şi nu îşi rumega cuvintele. Aşa că la urma urmelor pretenţiile Turciei şi Bulgariei nu aveau nici o importanţă, ale Austro-Ungariei importanţă relativă şi numai ale Germaniei cântăreau. Dar şi în Germania erau două curente, două direcţiuni, două puteri: era guvernul imperial propriu-zis şi era Cartierul General al Armatei, adică Hindengurg şi Ludendorff. Mackensen nu vorbea nici în interesul turcilor, al bulgarilor, nici al austro-ungarilor, nici a guvernului german, ci în numele Cartierului General, cu care era în directă legătură fără să treacă prin filiera Cancelariatului sau al Ministerului de externe“.

            In hăţişul acestor complicaţii politice guvernul român trebuia să acţioneze cu prudenţă. Averescu a ajuns la Buftea şi a fost primit cu deosebită amabilitate de Mackensen. Cu toate că se cunoşteau de mult, Mackensen a fost rezervat, ferindu-se să facă promisiuni (era 18 februarie). O săptămână mai târziu, 11/24 februarie 1918, tot la Buftea Averescu însoţit de Argetoianu, Ressel şi Zănescu a avut o nouă întrevedere cu reprezentanţii Puterilor inamice. Au participat ministrul de externe, Richard Kühlmann, din partea Germaniei, ministrul de externe, Ottokar Czernin, din partea Austro-Ungariei, primul-ministru, Vasil Radoslavov, din partea Bulgariei şi Mehmet Talaat Paşa din partea Turciei. Intâlnirea a avut loc în castelul prinţului Barbu Ştirbey. Germanul Kühlmann s-a arătat liniştit, calm şi adesea ironic faţă de gafele în lanţ ale colegului său austro-ungar, Czernin, plin de ură şi violent. Dacă Czernin nu-şi ascundea voinţa de a umili şi chiar de a distruge, ca ţară, România, germanul manifesta doar rezerve serioase faţă de persoana regelui Ferdinand şi a dinastiei.

            Cei doi i-au stabilit lui Averescu bazele păcii: a) Dinastia rămânea o problemă internă deşi înainte împăraţii Puterilor Centrale ar fi dorit schimbarea ei ca şi germanofilii interni; b) Armatei nu i se va impune nici o condiţie umilitoare, dar o parte urma a fi demobilizată; c) Raporturile economice trebuiau să aibă în centru interesele Puterilor Centrale, cu un comerţ exterior impus de acestea; d) Teritorial România urma să cedeze Dobrogea în întregime Bulgariei, încă dinainte de încheierea păcii şi ca o condiţie a prelungirii armistiţiului şi o fâşie largă de teritoriu de-a lungul frontierei cu Austro-Ungaria. Acest ultim punct a provocat dezacordul, adică criza în mersul tratativelor. Trebuie spus că se promitea României un culoar de ieşire la mare pe traseul Cernavoda-Constanţa.
                La aflarea condiţiilor generalul Alexandru Averescu a replicat cu o demnitate rece: „Ca general şi ca patriot român eu nu-mi voi pune niciodată semnătura pe un asemenea tratat. Nu cred că în România liberă, la Iaşi sau în Moldova să se găsească un om care să semneze o asemenea amputare a ţării. In condiţiile pe care le vreţi să le impuneţi nu veţi putea încheia pacea decât cu unul din ostaticii pe care îi deţineţi la Bucureşti. Trebuie să vă previn însă că o asemenea pace smulsă şi semnată sub ameninţarea baionetelor va fi fără valoare şi fără efect pentru toţi românii rămaşi liberi“.

              In această situaţie, Czernin i-a solicitat primului ministru român să-i mijlocească o întrevedere cu regele Ferdinand I. Această cerere a constituit un moment foarte greu în evoluţia tratativelor de pace. Monarhul român nu vroia să-l întâlnească pe Czernin, fiindcă, în trecut, acesta îl insultase de mai multe ori şi totuşi la insistenţele lui I.C. Brătianu şi a mesajului transmis de împăratul Carol al Austriei-Ungariei, mesaj adus de fostul ataşat militar, colonelul Randa, regele Ferdinand a acceptat întâlnirea în interesul României.

                Intâlnirea dintre cele două personalităţi s-a desfăşurat în ziua de 14 (27 februarie 1918) în vagonul regal staţionat în gara Răcăciuni, din apropiere de Bacău.

               Inainte de tratativele încheiate rău la 24 februarie 1918, stil nou, şeful Marelui Cartier austro-ungar, Arz, i-a cerut lui Czernin ca, cel mai târziu la 22 februarie, tratativele de pace să fie începute cu România, spunând: „Atât din punct de vedere pur militar, cât şi din punct de vedere al aprovizionării, pacea cu România mi se pare neasemănat mult mai de importantă şi mai urgentă decât cea cu Troţki şi Lenin“. (Tratativele de la Brest-Litovsk se întrerupseseră). Austro-Ungaria se afla sub sceptrul foametei şi  era mai repezită decât Germania. Pe deasupra, Czernin considera ca absolut falsă părerea unora din tabăra sa că România s-ar afla la capătul puterilor şi că i s-ar putea impune orice condiţii. Se exprimase că: „Românii erau aşezaţi în poziţii foarte puternice; moralul armatei lor era admirabil şi, la ultimul mare atac de la Mărăşeşti, trupele lui Mackensen suferiseră pierderi sângeroase“. Această părere se exprima chiar dacă în acel moment armata română era singură şi avea pe front 20 de divizii de infanterie şi cavalerie, faţă de 45 ale vrăjmaşului.

           Oricum Puterile Centrale erau foarte interesate să elimine problema României, căci altfel nu ar fi acceptat tergiversările, iar Ottokar Czernin nu ar mai fi încercat o soluţie prin convorbirea cu regele Ferdinand. La întâlnire, Czernin s-a prezentat în uniformă cu La Toison d'Or la gât şi cu aere de condescendenţă care au făcut întâlnirea şi mai penibilă. Audienţa a durat numai 20 de minute. Czernin a declarat că nu a venit pentru a cere pace, deşi minţea, ci a venit din partea suveranului său care „cu toată trădarea României“, vrea să-i dea dovezi de toleranţă şi mărinimie, dacă regele primeşte imediat condiţiile de pace expuse pentru 24 februarie 1918. Ca să intimideze, a spus că toate forţele Puterilor Centrale de pe frontul de răsărit erau deja libere, prin tratatul încă neparafat de la Brest Litovsk. Deci frontul de la Marea Baltică la Bucovina nu mai exista (fapt încă neadevărat). A insistat să precizeze că în acest caz forţele române nu vor rezista mai mult de 4-6 săptămâni, dar nu a adăugat că Puterile Centrale se simţeau şi ele sleite şi că nu-şi mai doreau pierderile din vara lui 1917 pe frontul românesc. Regele a răspuns că România nu poate respira fără Dobrogea şi că s-ar putea pune în discuţie numai Cadrilaterul. Czernin i-a răspuns că: „dacă noi am fi la Budapesta, condiţiile voastre, ale românilor, ar fi mult mai grele şi că el ne va asigura accesul la Constanţa“. Previziunea lui Czernin s-a adeverit. După un an şi cinci luni românii s-au aflat la Budapesta şi şi-au impus voinţa. Ferdinand a protestat împotriva condiţiilor de pace, excesiv de grele şi a menţionat că nu se va găsi nici un guvern român care să accepte cedarea Dobrogei. Czernin a replicat, recomandând un guvern Marghiloman (filogerman) spre a salva România şi a primi condiţiile. Diplomatul austriac a oferit regelui şi ajutor diplomatic pentru dobândirea Basarabiei (pe care diviziile române deja o cuceriseră de la ruşii bolşevici în retragere). In final, Czernin a ameninţat că dacă România nu acceptă condiţiile expuse la 24 februarie, Puterile Centrale vor şti să obţină în patru săptămâni o alta mult mai dureroasă şi că împăratul Dublei-Monarhii nu va putea garanta menţinerea monarhiei române.

           Zelul pe care îl desfăşura Czernin avea în spate situaţia tulbure din culisele comandamentului si diplomaţiei austro-ungare. Intre cele două mari Puteri Centrale era încă valabil acordul oneros de la Krenznach. Ca urmare, la Brest-Litovsk, Czernin sprijinise pe ministrul german Kühlmann pentru a asigura Germaniei anexarea unor provincii marginale din Rusia şi „rectificarea de frontieră“ spre Polonia. In schimb România cădea în lotul de pradă al Austro-Ungariei, mai ales în domeniul rectificării de graniţă din Carpaţi, pe care ungurii o cereau cu insistenţă.

            Divergenţe suplimentare se alimentau şi între austrieci şi unguri. Austriecii şi ungurii vedeau în pacea cu România un prilej de exploatare economică. Ungurii, în plus, vroiau slăbirea statului şi poporului român.

           Pe de altă parte, raporturile de forţe de pe frontul român nu reprezenta acea superioritate zdrobitoare care se afişa. Impăratul Carol I al Austriei telegrafiase ministrului său de externe, contele Czernin, imediat după sosirea aceluia la Bucureşti, că el nu permite trupelor sale să înceapă vreo nouă ofensivă, nici pe Siret şi nici în alt sector al frontului românesc, iar generalul Hell, şeful de stat major al lui Mackensen, a declarat că trupele germane, împuţinate prin trimiterea câtorva divizii pe frontul de Apus, imediat după armistiţiu, erau prea slabe pentru a risca singure o acţiune ofensivă, mai ales după cele întâmplate prin înfrângerile din vară.

          Cu toate acestea întrevederea dintre Ferdinand şi Czernin a hotărât soarta guvernului Averescu, guvern prea ferm în tratative. Inainte de a cădea, Averescu, după ce a luat contact cu I.I.C. Brătianu şi Take Ionescu a făcut o nouă încercare la 1 martie 1918 (la patru zile după întâlnirea lui Ferdinand cu Czernin), cerând Puterilor Centrale să renunţe la condiţiile sine qua non de la 24 februarie şi să consimtă a începe tratative într-un spirit de conciliaţiune. Cei doi plenipotenţiari ai Puterilor Centrale, urmând tactica lor de intimidare au răspuns că mesajul român era nesatisfăcător şi au somat guvernul român să primească cele patru condiţii de la 24 februarie 1918, în special cedările de teritorii. In caz contrar, dacă nu se dădea un răspuns până a doua zi, 2 martie, ora 12, armistiţiul va fi considerat ca denunţat chiar de la acea oră.

Condiţiile impuse au creat mare revoltă între politicienii români. Atât I.I.C. Brătianu cât şi Take Ionescu s-au exprimat împotriva acceptării umilitorului tratat propus de inamici.

             Au urmat trei Consilii de coroană, pe 17, 18 şi 19 februarie/2, 3, 4 martie. Pe timpul celui de al doilea Consiliu de coroană a sosit o telegramă din partea Puterilor Centrale în care s-a arătat că: „întrucât guvernul român nu a dat la timp răspunsul, se impuneau noi condiţii suplimentare: rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei, demobilizarea a 8 divizii româneşti, permiterea trecerii de trupe austro-ungare prin Moldova, pentru a invada Ucraina, repatrierea ofiţerilor Antantei aflaţi în România“.

           Take Ionescu s-a declarat cu hotărâre împotriva încheierii oricărei păci separate şi a propus retragerea Regelui, a guvernului şi a unei părţi din armată în sudul Rusiei, pentru a ne păstra toate drepturile faţă de aliaţi.

            I.C. Brătianu s-a declarat partizan al rezistenţei armate şi în caz contrar formarea unui guvern Marghiloman şi acceptarea în bloc, fără tratative, a condiţiilor inamicului, pentru a se demonstra că nu este vorba de o pace tratată şi acceptată, ci de o pace impusă.

              La al treilea Consiliu de coroană (4 martie 1918) au participat şi generalii Prezan, Grigorescu şi Văitoianu, care alături de Averescu au conchis că rezistenţa armată ar fi adus ostaşilor pierderi incalculabile.

A doua zi, două delegaţii au plecat spre a lua contact cu delegaţii duşmani. La Focşani s-a semnat în ziua de 5 martie protocolul de prelungire a armistiţiului (trecuseră trei luni de la semnarea primului armistiţiu, la începutul lui decembrie 1917). In aceeaşi zi, la Buftea, în Palatul lui Barbu Ştirbey, delegaţia română, în frunte cu C. Argetoianu, a semnat tratatul preliminar de pace, impus de puterile duşmane. Părţile semnatare înţelegeau că armistiţiul expirat la 5 martie se prelungea cu 14 zile şi că erau pe deplin înţelese în acest răstimp pacea definitivă va trebui să fie încheiată pe baza următorului acord:

1. România cedează Puterilor aliate Dobrogea până la Dunăre, în nord;

2. Puterile Centrale vor avea grijă să întreţină pentru România o cale comercială la Marea Neagră prin Constanţa;

3. Rectificările cerute de Austro-Ungaria la frontiera cu România sunt acceptate de România în principiu;

4. De asemenea se admit în principiu măsuri economice corespunzătoare cu situaţia;

5. Guvernul român se obligă de a demobiliza imediat cel puţin 8 divizii din armata română. Conducerea demobilizării se va face în comun de către comandamentul superior al Grupului de armate Mackensen şi de către comandamentul suprem al armatei române. Indată ce între Rusia şi România va fi restabilită pacea se vor demobiliza şi celelalte părţi ale armatei române;

6. Trupele române vor trebui să evacueze teritoriile monarhiei austro-ungare ocupate;

7. Guvernul român se obligă să înlesnească, pe cât îi stă în putinţă, transportul de trupe ale puterilor aliate din Moldova şi Basarabia spre Oradea, pe căile ferate;

8. România se obligă de a concedia imediat pe toţi ofiţerii puterilor cu care Impătrita Alianţă (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria, Turcia) se află în război cu garanţia liberei treceri;

9. Acest tratat intră în vigoare imediat.

Spre deosebire de germanofilul Al. Marghiloman, generalul Averescu n-a recunoscut caracterul de pace preliminară a actului semnat la Buftea la 5 martie. Il considera decât o convenţie pentru prelungirea armistiţiului, fără caracter definitiv.

         Câteva zile după acel moment, la 27 februarie/12 martie, generalul Averescu a prezentat demisia guvernului, cu toate că din onoare regele a respins-o. Discuţiile pentru formarea unui nou guvern s-au prelungit pe parcursul a şase zile. Abia la 5 (18) martie s-a constituit cabinetul de Alexandru Marghiloman, omul care era pe placul Puterilor Centrale şi care şi-a asumat sarcina de a obţine condiţii de pace mai uşoare.

            Noul premier a încercat să obţină uşurarea condiţiilor impuse de Puterile Centrale, dar nu a izbutit nici o concesie importantă. Intre timp, la 22 martie, tratativele de pace au continuat pe patru secţiuni: politică, militară, juridică şi economică; de această dată la Palatul Cotroceni, în sala unde la 27 august 1916 se decisese intrarea Românie în război.

         Delegaţiile însărcinate cu tratativele erau conduse: pentru România de primul-ministru Al. Marghiloman; pentru Germania de ministrul de externe Kühlmann; pentru Austro-Ungaria de ministrul de externe von Czernin; pentru Bulgaria de primul-ministru Radoslavov şi pentru Turcia de marele vizir Talaat Paşa. Czernin a fost obligat să demisioneze curând datorită implicării în tratativele secrete de pace separată duse de Sixt de Bourbon, fratele împărătesei Ziţa. A fost înlocuit la 14 aprilie prin succesorul său, Burian. Delegaţii germani îşi aveau formulate textele, atât ale tratatului cât şi pe cele ale unor numeroase convenţii. Protestele şi explicaţiile delegaţilor români erau inutile. Replica stereotipă adresată românilor era aceasta: „Dacă în loc de a fi noi la Bucureşti, eraţi dvs. la Budapesta iar aliaţii dvs. la Berlin, ne-aţi fi tratat la fel…“ (Cuvintele lui Czernin din convorbirea cu regele Ferdinand).

             In cursul unei şedinţe, unul din delegaţii români, profesorul de drept internaţional Missir, nu a putut să-şi reţină lacrimile. Ministrul plenipotenţiar Kriege l-a consolat cu cuvintele: „Nu te întrista pentru atâta lucru; este o nimic toată pe lângă ceea ce pregătim Franţei şi Angliei, pentru pacea din Vest“.

          Pentru cunoaşterea complexităţii evenimentelor în derulare este interesat un fapt petrecut la 23 februarie la Buftea, către finele tratativelor de pace, fapt prezentat cu precizia lui recunoscută de Constantin Argetoianu.

           Kühlmann i-a adresat politicianului român rugămintea de a-i acorda o întrevedere pentru orele 16. Germanul, care se afla în competiţie cu Monarhia austro-ungară pentru ocuparea Odesei şi deci avea nevoie de permisiunea trecerii trupelor prin sudul Moldovei şi Basarabiei, a trecut frontal la problemă spunând: „Războiul îl facem noi, nu ăia (în ăia erau cuprinşi austriecii, mai ales austriecii). Războiul îl facem noi şi prin urmare de noi depinde dacă vrem să-l facem sau nu. Aşa stând lucrurile, condiţiile de pace tot noi le vom dicta. Să-l lăsăm pe Czernin să trăncănească. Austria a primi ce vom vrea noi să-i dăm. Nu mai vorbesc de turci şi de bulgari. Caraghioşi. Prin urmare te rog a nota şi a refera la Iaşi următoarele: puteţi încheia o pace excelentă. Nici o cesiune teritorială, nici în Dobrogea, nici la graniţa Carpaţilor. Nici o palmă de pământ. Dimpotrivă, pe lângă Basarabia veţi mai obţine şi rectificări de frontieră în Bucovina. Clauzele economice şi juridice vor fi revizuite şi pe acest teren totul va fi în situaţia existentă înainte de 1916. Pentru o asemenea pace, punem o condiţie: Veţi încheia o alianţă militară cu noi. O, ştiu, armata dvs. este istovită, oamenii vor pace nu război. Dar noi nu v-am cere o armată, nici măcar un corp de armată, nici o divizie, nici o brigadă, nici un regiment. O simplă companie cu drapelul Dvs., pe frontul de vest ne ajunge“.

              Planurile Germaniei erau evidente, dar nu corespundeau cu cele de la Iaşi.

         Referitor la noul cabinet condus de Marghiloman, C. Argetoianu a făcut următoarele aprecieri: „Guvernul Marghiloman a fost ceva fără precedent în istorie. Constituit în teritoriu ocupat, cu voia şi cu concursul inamicului şi compus din necredincioşii cauzei noastre, a fost primit totuşi ca guvern legitim şi naţional dincoace de front, în partea ţării rămasă liberă şi independentă. După ce a sărutat cizma lui Mackensen, la Bucureşti, şi a primit investitura Puterilor Centrale, Marghiloman a venit la Iaşi şi a depus jurământ în faţa Regelui României…. Domnul Marghiloman şi colegii săi guvernau Moldova în numele Regelui Ferdinand, iar la Bucureşti în numele lui von Tscheppe, guvernatorul teritoriului ocupat, sau a lui Mackensen stăpânul tuturor“.

             La 24 aprilie (7 mai) 1918, după aproape 50 de zile de discuţii a fost semnate la Bucureşti tratatul de pace dintre România şi Puterile Centrale, precum şi actele adiţionale.

              Pacea de la Bucureşti a lăsat României o independenţă formală, dar regele Ferdinand a amânat într-atât semnarea ei încât spre sfârşitul anului ea a devenit caducă. La sfârşitul anului 1918 printr-o hotărâre a guvernului şi a parlamentului român a fost anulată ca urmare a victoriei Antantei.



ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - De la glorie la umilinţă cu ajutorul trădării ruşilor

          Soarta a decis ca în marea conflagraţie mondială, dintre 1914-1918, ţara noastră să lupte pe marele front răsăritean alături de Rusia, despărţită la mari distanţe de celelalte mari puteri aliate din Antantă, Franţa, Anglia, Italia şi apoi SUA. Atitudinea Rusiei faţă de intrarea în război a României, în 1916, nu s-a manifestat deloc binevoitor pe perioada neutralităţii noastre, între 1914-1916. Când, după 1916, trupele ruseşti au fost nevoite să lupte umăr la umăr cu cele româneşti, din partea Rusiei au venit multe atitudini, păreri, acţiuni ostile şi întârzieri militare care au prejudiciat grav eforturile armatei române şi apărarea teritoriului său. Aceasta în condiţiile în care odată cu intrarea României în război, Rusiei îi reveneau obligaţii şi sarcini pe care România s-a bazat, sarcini care vizau în primul rând apărarea frontului de sud, de la Dunăre şi din Dobrogea, al României.

          Trupele ruse au participat pe fronturile române cu efective umane mult mai mici decât cele necesare, au întârziat aducerea armatelor, le-au introdus în luptă cu încetineală, și chiar au avut mari unităţi care s-au retras de la intrarea în luptă.

           Peste reticenţele şi planurile ascunse ale politicienilor şi marilor comandanţi ruşi, s-a suprapus nefast, în 1917, degradarea şi dezintegrarea armatei ruse, datorată revoluţiei ruse cu cele trei etape ale ei: etapa burgheză (Milinkov-Gucikov), social-democrată (Kerenski-Cernov) şi comunistă (Lenin-Troţki). Cele trei etape s-au succedat cu repeziciune şi au avut asupra armatei o influenţă continuă şi crescândă de democratizare, de slăbire, de minare a disciplinei şi, în cele din urmă, de disoluţie.

        Pe frontul răsăritean al războiului mondial, degringolada de la Petersburg a avut urmări grave pe ansamblu şi mai ales pentru raporturile româno-ruse. Urmarea catastrofală pentru România a fost aceea că a rămas singură în faţa fronturilor net superioare numeric ale Puterilor Centrale, pe Siret în faţa armatelor lui Mackensen, iar pe linia Carpaţilor Răsăriteni în faţa trupelor austro-ungare, conduse de arhiducele Ioseph August de Austria, ridicat la rangul militar de Generaloberst. 

         Alianţa militară româno-rusă a încetat să mai existe treptat, după sfârşitul marilor bătălii din vara lui 1917, bătălii în care forţele Puterilor Centrale au fost înfrânte prin imposibilitatea de ruperea fronturilor române şi a ocupării Moldovei libere, frântură de pământ ce mai reprezenta Regatul României. De altfel încă din acea perioadă a războiului, iulie-august 1917, trupele ruseşti au dat primele semne de trădare făţişă pe porţiuni ale frontului român.

            După vara victorioasă a frontului român, iulie-august 1917, alianţa ruso-română a încetat vertiginos să existe. Cei doi aliaţi au început şi au ajuns a nu mai avea un scop comun. Rusia revoluţionară nu mai agrea continuarea războiului alături de aliaţi, cu mutarea intereselor către politica internă, către revoluţia socialistă şi consolidarea unei noi orânduiri. De aceea războiul trebuia lichidat cu preţul oricăror sacrificii şi trădări (în viziunea Lenin-Troţki). In schimb România rămânea credincioasă apărării, înţelegea să facă eforturi eroice pentru a înlătura rănile provocate de înfrângerea din 1916 şi de ocupaţia inamică.

            Dată fiind vecinătatea celor două ţări şi întrepătrunderea celor două armate, despărţirea lor urma să ducă la dificultăţi şi chiar să evolueze spre conflicte. Indiferenţa unităţilor militare ruseşti bolşevizate de pe frontul de luptă comun cu românii, desprinderea lor de pe poziţiile ocupate, retragerea lor fără nici o consideraţie pentru golurile provocate, au lăsat trupele române singure împotriva inamicului puternic şi pe o linie de front cu mari întreruperi.

            Aliaţii din Apus nu puteau ajuta cu nimic situaţia militară disperată a României, astfel că se prefigura o catastrofă de proporţii, care să ducă nu numai la pierderea războiului ci şi la pierderea existenţei statului. Trădarea ruşilor era oribilă în ochii tuturor românilor. Puterea de rezistenţă a armatei române se baza pe interesul acut al aliaţilor apuseni, aliaţi care mizau pe menţinerea intactă a forţelor militare române neatinse de virusul disoluţiei revoluţionare a ruşilor.

         Cele două armate s-au aflat curând în tabere ostile, ce au intrat în conflict ideologic şi militar spre sfârşitul anului 1917. Armata rusă a suferit un proces de descompunere şi de sfărâmare. Se dovedea cu fiecare zi o construcţie în ruină cu temelia putrezită, un colos cu temelie de nisip. Şi dacă duşmanul nu-i dădea lovitura de graţie, aceasta se datora din raţiunea economisirii forţelor. Puterile Centrale simţeau că este mai bine ca zidul rusesc de la Marea Baltică la Marea Neagră să fie lăsat să se prăbuşească singur fără nici un efort şi risc din afară. Nu trebuia provocată vreo revigorare a onoarei ruse prin provocări din afară.

          Poziţia geografică şi strategiile războiului mondial legaseră soarta ţării noastre de Rusia. Pe frontul românesc, din Bucovina la Galaţi, şi pe teritoriul Moldovei se aflau peste un milion de soldaţi ruşi în contact strâns cu cei români şi cu populaţia civilă. Revoluţia din februarie 1917 câştigase repede masele de ostaşi ruşi, doritori să întoarcă spatele războiului şi să se ducă spre casă. Conducătorii politici şi militari ai României urmăreau cu nelinişte crescândă dezagregarea fostei armate aliate care se apropia vertiginos spre deznodământul final.

              Lozinca elementelor de stânga din cadrul revoluţiei ruse era „încetarea războiului şi încheierea păcii“ în orice condiţii. Lozinca a avut un răsunet uşor de aşteptat în mintea oştenilor ruşi de rând. Prima lovitură dată ordinii din armată a fost Ordinul nr.1 al Sovietelor Deputaţilor, Lucrătorilor şi Soldaţilor din Petrograd. Ordinul a fost dat sub guvernul Kerenski şi a degradat iremediabil disciplina. El desfiinţa salutul obligatoriu către superior, lăsa libertatea soldaţilor de a lipsi de la unitate fără autorizaţie, de a face comerţ, de a lua parte la întruniri, de a intra în grupări politice, etc. A doua lovitură dată disciplinei ierarhice a fost decizia lui Kerenski de a autoriza constituirea în armată a unor organe administrative autonome, sub forma unor comitete de tot felul. Puterea disciplinară a fost luată din mâna comandanţilor şi a fost dată tribunalelor de regiment şi de companii, formate din soldaţi şi ofiţeri aleşi, în număr egal, de către trupă. A treia etapă, sau lovitură, a fost sosirea pe front a agitatorilor trimişi de comitete centrale, cu sarcina de a lămuri trupa asupra revoluţiei, cu toate avantajele ei reale, sau mincinoase.

           Aşa cum rezultă din corespondenţa diplomatică militară franceză, de la sfârşit de primăvară 1917, generalul Scerbacev, înainte de a se pronunţa asupra preparativele ofensive pe frontul român, a decis să întreprindă o inspecţie de constatare a situaţiei unităţilor, ca şi a posibilităţilor declanşării operaţiilor.  Această inspecţie avea să nemulţumescă Comandamentul Aliat, în special pe francezi, cei care urmăreau să o lege rapid de o nouă ofensivă a Armatei de Orient. In acelaşi timp, în opinia generalului Petain, noul comandant şef francez, "ofensiva ar fi fost cel mai bun mijloc de a reacţiona contra indisciplinei şi efectelor nocive ale propagandei germanofile, care puneau în pericol solidaritatea armatelor ruse de pe frontul român".
             Starea revoluţionară care cuprinsese numeroase mari unităţi ale Armatei ruse, tot mai puţin dispuse să continue lupta alături de Aliaţii din Antantă, ceea ce punea sub semnul întrebării însăşi valoarea cooperării militare ruso-române, stare ce devenea tot mai îngrijorătoare chiar pentru Stavka (Inaltul Comandament rus),. Starea revolționară și de indisciplină fusese recunoscută de generalul D.G. Scerbacev la conferinţa şefilor de front de la Moghilev, din 2/15 mai 1917. Conform aprecierii sale "Această situaţie era dureroasă, în special pe frontul din România, unde războiul este  mai dur decât pe celelalte fronturi [....] Guvernul român şi reprezentanţii Alianţei cunosc şi ţin seama de agitaţia ce domneşte în armata noastră. [....] Nu se mai are încredere în vigoarea armatei ruse [....] Imi apăr încă autoritatea, dar dacă descompunerea armatei nu se opreşte, vom pierde pe aliaţii noştri şi ne vom face din ei duşmasni [....] Armata noastră este bolnavă, dar ea poate fi încă vindecată".

            In pragul încleştărilor din iulie-august 1917, pe când armata română se pregătea pentru victorie şi rezistenţă, armata rusă, cu care era intercalată, se descompunea în sumedenie de comitete de companie, de batalioane, de regimente, până la cele de Corp de Armată, comitete care discutau numai politică prezentă şi viitoare, despre condiţiile păcii, despre schimbul unităţilor din prima linie, despre durata exerciţiilor, despre încrederea în şefi, etc. Românii se încordau, germanii aduceau unităţi noi, iar pe fronturile ruse se vorbea politică. „Numai în Armata a IV-a rusă erau 40.000 de oameni care făceau parte dintr-o oarecare comisie, sau dintr-un oarecare comitet, 40.000 de oameni care nu făceau altceva decât să peroreze“. Aşa se explică de ce Armata a IV-a, compusă din trei corpuri de armată, cu nouă divizii, ajunsese să aibă un efectiv de numai 80.000 de oameni, cât patru divizii româneşti. Unele unităţi ruseşti refuzau să-şi părăsească cantonamentele pentru a schimba pe colegii din linia întâia, sau erau convinse cu greu.

          Propaganda germană a avut un rol mare în demobilizarea morală a ruşilor, ajungându-se, cu aprobare, să li se facă ruşilor promisiuni şi să se facă înţelegeri scrise în care unităţi ruseşti îşi luau angajamentul să nu mai lupte, precum diviziile ruse 13 şi 34. Infanteriştii ruşi au împins trădarea şi mai departe, deconspirând poziţiile artileriei proprii care păstrase o oarecare combativitate. Armatele din faţa lor se obligau să atace artileria rusă cu un număr dublu de proiectile. Pe alte sectoare ale frontului, spre Baltica, precum la Tarnopol, s-a ajuns ca ofiţerii să iasă singuri la atac şi au fost împuşcaţi pe la spate de soldaţii lor rămaşi în tranşee. Ştirea a ajuns şi pe frontul românesc unde soldaţii ruşi s-au exprimat că sunt gata să procedeze la fel. Incadrarea între armatele române disciplinate i-a împiedicat pe ruşi să ajungă la astfel de fapte abominabile, de frica represiunilor şi a depărtării de pământul rusesc.

           In aceste dispoziţii sufleteşti şi politice, cu o armată în dezagregare alături, s-au dat luptele înverşunate din iulie şi august 1917 de pe frontul românesc. Ele trebuiau să aducă prăbuşirea completă a armatei ruse. Trupele române erau ameninţate să fie antrenate în vârtejul nebuniei ruse. Dacă nu s-a produs catastrofa preconizată de von Mackensen, cauza a reprezentat-o rezistenţa dârză şi eroică a românilor. „Numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia“, a declarat istoriograful rus al epocii de dezagregare a armatei ruse, - Monkevitz - „In timpul bătăliei de la Mărăşeşti, spune acelaşi autor, mă găseam lângă trupele române şi luam parte la munca comună a soldaţilor lor şi alor noştri; îmi este, prin urmare, permis să apreciez că în aceste zile tragice, bravura românească a fost minunată“. In contrast cu cele apreciate anterior, generalul rus Monkevitz (Monkevici) a constatat cu amărăciune atitudinea trupelor sale: „In a doua jumătate a lunii august se stinse această serie de lupte, cele mai înverşunate din anul 1917 de pe frontul român şi care dăduseră românilor dreptul de a se socoti învingători. Pentru trupele ruse, în schimb, a fost cântecul lebedei. Chiar în cursul bătăliei, atitudinea unor unităţi a fost cu adevărat criminală. O divizie completă a fugit la primul contact cu inamicul“.

Autorul face aluzie probabil la Divizia 124 rusă care în bătălia de la Ireşti, la 28 august, a fugit de pe front, fără să tragă un foc, imediat ce inamicul a început înaintarea. Aceasta staţionase şase luni în spatele frontului, ocupându-se exclusiv de politică şi semănând panică în populaţie prin insubordonările şi jafurile sale. 
          După încetarea luptelor de pe frontul românesc, dezagregarea armatei ruse a continuat să facă progrese. Haosul, insubordonarea şi ţinuta neglijentă sporeau pe măsură ce veneau de la Petrograd ecourile luptelor politice. Căderea lui Kerenski era iminentă, la orizont ridicându-se coaliţia roşie, dualitatea Lenin-Troţki.

                La 7 noiembrie a izbucnit la Petrograd revoluţia cea mai sângeroasă, cea bolşevică. Noul guvern a debutat prin anularea tuturor tratatelor şi angajamentelor politice luate de guvernele anterioare (Kerenski fugise). La 21 noiembrie, Lenin şi Troţki au adresat „către toţi“ propunerea de încheierea armistiţiului general şi începerea tratativelor de pace.

              Generalul Duhonin, comandantul suprem al armatei ruse a refuzat să încheie armistiţiul, dar o echipă de soldaţi bolşevici, în frunte cu praporcicul Krilenko, a atacat şi ucis pe general în gara Moghilov, unde se afla trenul Marelui Cartier rus. I-au tăiat capul şi l-au aruncat din vagon împreună cu bucăţi din corp.

            Armata rusă a fost lovită mortal de revoluţie. Pe frontul român Comitetul militaro-revoluţionar s-a declarat autoritate supremă şi a convocat un congres al tuturor unităţilor de pe acest front, la Roman. Rezultatul lui a fost bolşevizarea oficială a armatei. Soldaţii au cerut încheierea imediată a păcii, ameninţând că în caz contrar vor părăsi frontul.

             Peste capul Aliaţilor, guvernul de la Petrograd a iniţiat tratative de armistiţiu cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk. Asasinul Krilenko ajunsese generalisim al armatei ruse. Tratativele de armistiţiu au fost lungi şi fracţionate, partea lor esenţială fiind condusă de Lev Davâdovici Troţki. Indiferent de etapele şi prevederile acelor tratative, pe frontul român, generalul Şcerbacev a refuzat să recunoască autoritatea lui Krilenko şi a guvernului sovietic de la Petrograd. Dar soldaţii au început să-şi destituie ofiţerii, să-i degradeze şi să-i aresteze, înlocuindu-i cu comandanţi aleşi dintre ei. Ofiţeri inferiori, sau simpli soldaţi, au fost ridicaţi la rangul de comandanţi de Corp de armată. Insuşi generalul Rogoza, comandantul Armatei a IV-a a fost arestat de propriile trupe. In fruntea unităţilor s-au aşezat comitete revoluţionare. Comandanţii neînlocuiţi samavolnic de bolşevici, au plecat singuri, neputând suporta situaţia.

               Situaţia echivocă a armatelor ruseşti de pe fronturile române nu putea să se mai prelungească. Fără îndoială că la cea mai mică presiune a inamicului trupele ruseşti ar fi refuzat lupta şi ar fi pus armatele române în situaţia de a nu se putea apăra. Şcerbacev, comandantul frontului româno-rus din Moldova, a declarat regelui Ferdinand şi guvernului român că nu mai era în stare să-şi impună voinţa şi că singura soluţie era de a cere armistiţiu inamicului. Poziţia lui a fost înţeleasă de oficialii români. Mai ales că exista posibilitatea ca armatele ruse să semneze un armistiţiu peste capul generalului Şcerbacev.

            La 3 decembrie, Şcerbacev a comunicat feldmareşalului von Mackensen propunerea de a intra în tratative de armistiţiu, menţionând că acţiunea fusese decisă după consultarea cu Marele Cartier Român şi la înţelegere cu comitetul revoluţionar.
            Românii au fost puşi într-o situaţie critică, fiind imposibil ca pe un front comun cu ruşii să fie armistiţiu în sectoarele ruseşti şi să se continue luptele în sectoarele române. Trădarea de natură politică a forţelor ruseşti a atras România pe traseul de la gloria din vară, la umilinţă, la cererea unui armistițiu.
            In ziua de 6 decembrie feldmareşalul Mackensen împlinea şi sărbătorea la Bucureşti vârsta de 68 de ani. In faţa Cercului Militar (CCA de mai târziu), cu prilejul trecerii în revistă a unei gărzi de onoare a adresat elevilor Liceului luteran, prezenţi la festivitate, următoarele cuvinte: „Sper cu siguranţă că şi această ţară, în care voi trăiţi, se va împărtăşi din firea germană“. Numai după unsprezece luni urma să fugă şi el, umilit, din Bucureşti. Intr-o dimineaţă de început de noiembrie 1918 a fost trezit din somn de un sol al generalului român Coandă, care i-a înmânat Ultimatumul de a părăsi capitala României în 24 de ore.

Verificat ortografic.

ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X Călcâiul ocupantului în Bucureşti după prima lună de la instalare

           Drept cadou de Anul Nou 1917, scria Sabina Constanzino, vrăjmaşul a început rechiziţiile cu zahărul, cu automobilele, benzina, petrolul, ţiţeiul, spirtul, sticlele goale şi o lungă listă de alimente. La 5 ianuarie se anunţa că trei sferturi din mărfurile negustorilor erau rechiziţionate, aceştia fiind obligaţi ca până la 9 ianuarie să declare cantităţile deţinute. O altă ordonanţă, din 10 ianuarie 1917, cerea ca toţi deţinătorii unei cantităţi mai mari de 5 kg de zahăr, sau cafea, şi de 25 kg de spirtoase, trebuiau să predea a treia parte din aceste produse deţinute peste cantităţile arătate. Pentru cele predate primeau un bon de rechiziţie şi trebuiau duse în două depozite, cel de la Gara de Nord şi cel de la vama Filaret. Cei ce nu respectau ordinul erau pedepsiţi, cu amendă de 3.000 de mărci, sau închisoare de 6 luni, sau cu ambele. In timp ce trei pătrimi din alimente erau rechiziţionate, toate magazinele alimentare, de textile şi încălţăminte, precum şi restaurantele, sau cafenelele, trebuiau să rămână deschise chiar în zilele de sărbătoare, pentru a sta la dispoziţia „trupelor ce trec prin Bucureşti“. Pâinea se găsea tot mai greu deoarece primăria fusese obligată să furnizeze încă din luna decembrie 1916 mari cantităţi de produse de panificaţie şi făină.

               Pe 5 ianuarie 1917, Guvernământul Imperial a ordonat să se predea securile şi topoarele. Totodată s-a început rechiziţionarea de cămăşi, saltele şi plăpumi.

        Aşa-numitul Wivtschaftsstaab (statul major economic) al administraţiei militare, comandat, la început, de colonelul Hentsch, răspundea de întregul sistem de exploatare economică a teritoriului şi era compus, tot la început, din 10 secţii: 1 – Geografia, 2 – Finanţele, 3 – Alimente şi furaje, 4 – Materii grase şi uleiuri minerale, 5 – Materii prime, 6 – Agricultura, 7 – Lemnul, 8 – Lucrătorii, 9 – Expediţia, 10 – Utilizarea maşinilor. Ulterior s-a trecut la împărţirea teritoriului în zone militare de exploatare: 1 – Bucureşti cu parte din jud. Ilfov, 2 – Piteşti cu judeţele Vâlcea, Romanaţi, Olt, Argeş şi Teleorman, 3 – Craiova, cu judeţele Dolj, Mehedinţi şi Gorj, 4 – Ploieşti, cu judeţele Prahova, Dâmboviţa, Muscel şi Vlaşca, 5 – Călăraşi, cu judeţul Ialomiţa şi partea de sud a jud. Ilfov.

        Românii deposedaţi de bunuri erau teoretic despăgubiţi, dar la preţuri minime stabilite de Kommandatură. Aceştia primeau în loc bani, fie câte un bun de rechiziţie, cu care se prezentau la „Oficiul de despăgubire“ de la Casa de Depuneri din Calea Victoriei (actualul CEC). Plata se făcea în aşa-zişi lei noi, despre care se ştia că nu au nici o valoare.

                La 23 ianuarie, Al. Marghiloman consemna că „Fiecare zi îşi aduce ordonanţa … Chiar azi trebuie să se predea armatei 15.000 de plăpumi, 2.000 de cămăşi, 1.000 de blănuri etc. şi pentru toate acestea nu se acordă decât câteva ore de răgaz. In fiecare zi asprimea ocupaţiei se accentuează“ (el fiind un filogerman notoriu).

           Cu o noapte înainte fuseseră confiscate toate documentele slavone de la Academie. Volumele preţioase au fost încărcate de către un locotenent bulgar în camioane până la ora 1 dimineaţa. Apoi cheile au fost restituite lui Bianu fără a-i lăsa o descărcare oarecare. In urma unui memoriu adresat direct lui Mackensen de către I. Bogdan, vicepreşedintele Academiei, susţinut şi de Al. Marghiloman şi de Al. Tzigara-Samurcaş, documentele au fost, până la urmă, restituite.

            Jaful se produsese înainte de 27 ianuarie, pe când în oraş armata germană sărbătorea zgomotos aniversarea împăratului: cu paradă militară în Parcul Carol, în ajun, apoi, în acea zi, cu retragere cu torţe „în bătăi de tobă şi sunet de trompetă“ la Cişmigiu, pe bulevard, apoi pe Calea Victoriei până la grădina Ateneului, unde feldmareşalul von Mackensen a primit onorul trupei.

           Intre timp s-au mai operat arestări de ostatici de vază, iar la 29 ianuarie au fost convocaţi, în Cişmigiu jandarmii români pentru o aşa-zisă inspecţie. De acolo au fost transformaţi în prizonieri de război. La 24 ianuarie s-a adus la cunoştinţa publicului pedepsirea cu 3 ore de carceră a unor proprietari de trăsuri deoarece nu respectaseră ordinul de a se prezenta „să transporte militari germani“.

           Puţinele spectacole de teatru şi operetă se desfăşurau din ce în ce mai mult cu artişti austro-germanici, în special în Teatrul Naţional. Intr-un târziu au fost admise şi spectacole în limba română, dar acestea aveau loc numai la matineu şi în săli de mâna a doua, dar agreate de bucureşteni prin tradiţie.

           Iarna de la începutul lui 1917 s-a dovedit extrem de grea şi geroasă, supunând populaţia la sacrificii şi degradare. Odată cu iarna şi cu penuria de combustibil, ocupanţii au introdus noi măsuri de restricţii la consumul de curent electric, de gaz aerian şi apă.

       Miniştrii plenipotenţiari ai SUA şi Olandei au fost obligaţi să părăsească capitala, cel al Greciei rămânând numai până în vară.

           Desfiinţarea aproape în întregime a tramvaielor electrice a readus în actualitate pe cele cu tracţiunea cailor. Caii mici de munte duceau cu greu povara vagoanelor supraîncărcate. La început ocupanţii au ordonat ca conducătorii să nu pornească dacă numărul fixat de călători era depăşit. In final s-a interzis folosirea tramvaielor de către civilii fără permis special (era vorba de lucrători din industrie şi ateliere). Cu puţin înainte s-a trecut la cartelarea pâinii şi a făinii. Acesta fusese în prima etapă rostul recensământului de la începutul lunii ianuarie.

         Conform unui anunţ oficial, transmis în presă la 11 ianuarie 1917, capitala avea atunci 308.987 de locuitori, din care 119.960 (38,82%) bărbaţi şi 189.027 (61,19%) femei. Din date comparative cu 1916 rezulta că din Bucureşti se refugiaseră 86.992 de locuitori, adică 21,96%, din care 77.995 bărbaţi.

           Lipsa dezastroasă de lemne şi suferinţele populaţiei nu a impresionat pe ocupanţi, deşi în preajma căilor ferate din apropierea capitalei se găseau mari cantităţi de lemn. In loc de a se pune la dispoziţie vagoanele necesare transportului, lui Al. Tzigara-Samurcaş i s-a propus să caute lucrători ca să taie pomii din Cişmigiu. Pe deasupra, la 13 martie, în „Gazeta Bucureştilor“, ziarul oficial, se anunţa că militarii austro-ungari confiscau, cu şi fără acte, lemne de la populaţia civilă. La 6 martie, Titu Maiorescu consemna că i se luaseră 1500 kg de lemne tăiate, iar Ion Bianu a consemnat că s-au ridicat mari cantităţi de lemne de la Academie „cu bilete de poruncă de la Kommandatură“. El a apreciat că i s-au luat din gestiune circa 70-80.000 kg (7-8 vagoane), cu toate că de mai multe ori s-au dat lemne cu sacul, fără dovadă, pentru ofiţeri germani ce locuiau în apropiere. Singura măsură luată de ocupanţi pentru a limita decesele din cauza frigului a fost înfinţarea unor aşa-numite „săli de încălzire“ pe timp de noapte, pentru cei lipsiţi de adăpost.

Situaţia prizonierilor de război români era cu mult mai dezastroasă, ajungând adevărate stafii bolnave şi muribunde.

             Pe lângă faptul că la 1 martie ningea ca „în plin ianuarie“, bucureştenii au suferit şi de lipsa pâinii. Morile, din lipsă de combustibil n-au produs făină. Dar capacitatea de producţie a făinii a scăzut şi din cauza demontării morii Asan, cea mai modernă din România, în scopul transferării ei la Constantinopol. Lipsurile şi frigul au provocat o mare răzmeriţă a femeilor singure care nu a putut fi potolită decât de armata ocupantă şi de unele promisiuni.

             Arestarea de ostatici a continuat în diverse etape, atingând şi pe înaltele doamne din familia Brătianu, care au primit domicilii forţate în afara capitalei. Tot aşa continuau şi rechiziţiile, ele curgeau fără a mai constitui un fapt de surpriză. Spre exemplu, la 1 aprilie 1917, s-a cerut ca în 24 de ore să fie aduse la un anumit punct cel puţin 15.000 de pături sau mantale, 20.000 de cămăşi, pantaloni sau ciorapi, 30.000 de cingătoare de lână sau veste din lână şi cel puţin 1.000 de blănuri. Totul sub ameninţarea pedepselor.
            La 9 aprilie au fost introduse în Bucureşti cartelele de carne. Se acorda pentru fiecare persoană, pe săptămână, o cantitate de 150 gr de carne, sau produse din carne. La restaurante şi bodegi pentru mâncărurile din carne se reţinea un tichet din cartela consumatorilor, pentru câte 50 de grame de carne.

             La 2 aprilie un nou lot de ostatici importanţi au fost reţinuţi câteva zile la Hotel Imperial, după care au fost transferaţi la Săveni, jud. Ialomiţa. Printre ei s-a aflat şi fostul primar al Capitalei, Emil Petrescu. La noile arestări, în care apăreau din nou politicieni apropiaţi sau rude ale lui I.C. Brătianu, a contribuit primarul de atunci, un trădător de neam, Victor Verzea.

         Germanizarea vieţii capitalei se accentua treptat mai ales prin extinderea spectacolelor în limba germană şi a sălilor atribuite acestora, precum varieteu-ul Alhambra şi fostul „Maxim“, devenit „Deutsches Konzert Restaurant“.

              La 29 martie filogermanul Al. Marghiloman nota: „mizeria devine emoţionantă, cantinele Crucii Roşii au ajuns să distribuie 12.000 de raţii zilnice, în afara unor supe populare comune şi a câtorva cantine particulare“.

            La 14 aprilie 1917 s-a anunţat numele celor care primiseră aprobarea Administraţiei militare germane de a conduce unele ministere, în calitate de garanţi: Lupu Kostake (Interne), D.N. Neniţescu (Finanţe), Al. Hinna (Justiţie), Grigore Antipa (Domenii), C. Litzica (Învăţământ). S-a constituit un simulacru de guvern, al cărui şef nedeclarat era de fapt P.P. Carp „cel mai aprig filogerman“.

           Din momentul ocupaţiei toate şcolile fuseseră închise, precum şi unităţile universitare. Şcolile primare şi cea mai mare parte a liceelor s-au redeschis la 11 aprilie 1917, dar nu toate în fostele lor localuri rechiziţionate. In nici unul din liceele de băieţi nu funcţionau ultimele două clase, a VII-a şi a VIII-a, fapt explicabil prin lipsa populaţiei şcolare în vârstă de 17-18 ani, datorită exodului spre Moldova.

          Cu toată rigurozitatea supravegherii germane, mulţi prizonieri au fost ajutaţi să treacă în Moldova, la reţeaua de ajutor participând multe femei de curaj. Contrar dispoziţiilor Kommandaturii „populaţia română a început de a purta, pe cât se putea de ostentativ, tricolorul românesc“.

             Conform unui anunţ din 31 martie se menţiona că o mulţime de foşti lucrători feroviari, deşi se aflau în Bucureşti, nu se prezentaseră în serviciul administraţiei feroviare germane. Aceste persoane erau somate să se prezinte până la 10 aprilie la Gara de Nord pentru a intra în evidenţa şi serviciul german. Nesupunerea atrăgea ameninţări cu represiuni drastice, cu amenzi de până la 10.000 de mărci (nu lei emişi de ocupanţii germani) şi închisoare până la 3 ani. Nesupunerea la lucru, precum şi refuzul de a primi un serviciu public de la ocupanţi au constituit modalitatea cea mai răspândită a rezistenţei populaţiei. Se pedepseau şi cazurile de demisie.

              Ocupanţii căutau să-şi demonstreze cu ostentaţie prezenţa în oraş şi prin ceremonialul aşa-zisei gărzi principale (Hauptwache) care se afla pe terasa Cercului Naţional Militar, local în care au fost ţinuţi şi mulţi prizonieri de război până la transferarea în lagăre. Schimbarea gărzii se făcea zilnic la ora 12. In acest scop, tot la oră fixă, o companie cu fanfară (nu lipseau fluierele din timpul lui Frederic al II-lea) şi cu drapel, trecea pe Calea Victoriei. Schimbarea gărzii se făcea după un anumit ceremonial în faţa unui reprezentant al Kommandaturii. Ceremonia se încheia cu defilarea companiei în „preussischer Parade-Marsch“.

           Pe atunci în oraş se desfăşura campania de ridicare a clopotelor de la biserici de către „Abnahme Kommando der Glocken“ grup constituit în acest scop. Pentru uşurarea jafului şi al transportului clopotele era sparte. Arama lor era necesară fabricării obuzelor.

              In reşedinţa guvernatorului german (Palatul Şuţu), de vis-a-vis de Spitalul Colţea, a avut loc în seara de 26 mai recepţia dată în cinstea arhiducelui Friederich al Austro-Ungariei de către generalul Tülff von Tsheppe un Weidenbach. Clădirea fusese înconjurată de trupe pentru protecţie. In aceleaşi zile de sfârşit de mai au fost arestaţi noi ostateci, „multă lume măruntă, mai ales takişti“ (de la Take Ionescu).

          La 1 iunie a reînceput să funcţioneze poşta pentru populaţia civilă din teritoriul ocupat folosindu-se timbre româneşti sau germane supratipărite cu însemnele ocupantului. Timbrele aveau francare cu iniţialele MViR (Militar Verwaltung in Rumänien).

            In curând avea să înceapă o vară foarte grea pentru bravii ostaşi români şi o ruşinoasă înfrângere a trupelor Puterilor Centrale, care n-au putut străpunge apărarea hotarelor Moldovei libere. După un timp, bucureştenii aveau să vadă coloane impresionante de răniţi ai ocupanţilor aduşi de pe linia frontului cu românii. Speranţa răsărea în toate piepturile deşi propaganda germană căuta să ascundă realităţile frontului.

              In ziua de 5 august Mackensen a plecat pe front pentru a conduce ofensiva ce urma să zdrobească apărarea româno-rusă. La urcare în tren a spus celor care-l conduceau: „Peste două săptămâni la Iaşi“. Soarta şi românii nu i-au satisfăcut această dorinţă.

Verificat ortografic.