ROMÂNIA - Primul Război Mondial – BBB - X - De la glorie la umilinţă cu ajutorul trădării ruşilor

          Soarta a decis ca în marea conflagraţie mondială, dintre 1914-1918, ţara noastră să lupte pe marele front răsăritean alături de Rusia, despărţită la mari distanţe de celelalte mari puteri aliate din Antantă, Franţa, Anglia, Italia şi apoi SUA. Atitudinea Rusiei faţă de intrarea în război a României, în 1916, nu s-a manifestat deloc binevoitor pe perioada neutralităţii noastre, între 1914-1916. Când, după 1916, trupele ruseşti au fost nevoite să lupte umăr la umăr cu cele româneşti, din partea Rusiei au venit multe atitudini, păreri, acţiuni ostile şi întârzieri militare care au prejudiciat grav eforturile armatei române şi apărarea teritoriului său. Aceasta în condiţiile în care odată cu intrarea României în război, Rusiei îi reveneau obligaţii şi sarcini pe care România s-a bazat, sarcini care vizau în primul rând apărarea frontului de sud, de la Dunăre şi din Dobrogea, al României.

          Trupele ruse au participat pe fronturile române cu efective umane mult mai mici decât cele necesare, au întârziat aducerea armatelor, le-au introdus în luptă cu încetineală, și chiar au avut mari unităţi care s-au retras de la intrarea în luptă.

           Peste reticenţele şi planurile ascunse ale politicienilor şi marilor comandanţi ruşi, s-a suprapus nefast, în 1917, degradarea şi dezintegrarea armatei ruse, datorată revoluţiei ruse cu cele trei etape ale ei: etapa burgheză (Milinkov-Gucikov), social-democrată (Kerenski-Cernov) şi comunistă (Lenin-Troţki). Cele trei etape s-au succedat cu repeziciune şi au avut asupra armatei o influenţă continuă şi crescândă de democratizare, de slăbire, de minare a disciplinei şi, în cele din urmă, de disoluţie.

        Pe frontul răsăritean al războiului mondial, degringolada de la Petersburg a avut urmări grave pe ansamblu şi mai ales pentru raporturile româno-ruse. Urmarea catastrofală pentru România a fost aceea că a rămas singură în faţa fronturilor net superioare numeric ale Puterilor Centrale, pe Siret în faţa armatelor lui Mackensen, iar pe linia Carpaţilor Răsăriteni în faţa trupelor austro-ungare, conduse de arhiducele Ioseph August de Austria, ridicat la rangul militar de Generaloberst. 

         Alianţa militară româno-rusă a încetat să mai existe treptat, după sfârşitul marilor bătălii din vara lui 1917, bătălii în care forţele Puterilor Centrale au fost înfrânte prin imposibilitatea de ruperea fronturilor române şi a ocupării Moldovei libere, frântură de pământ ce mai reprezenta Regatul României. De altfel încă din acea perioadă a războiului, iulie-august 1917, trupele ruseşti au dat primele semne de trădare făţişă pe porţiuni ale frontului român.

            După vara victorioasă a frontului român, iulie-august 1917, alianţa ruso-română a încetat vertiginos să existe. Cei doi aliaţi au început şi au ajuns a nu mai avea un scop comun. Rusia revoluţionară nu mai agrea continuarea războiului alături de aliaţi, cu mutarea intereselor către politica internă, către revoluţia socialistă şi consolidarea unei noi orânduiri. De aceea războiul trebuia lichidat cu preţul oricăror sacrificii şi trădări (în viziunea Lenin-Troţki). In schimb România rămânea credincioasă apărării, înţelegea să facă eforturi eroice pentru a înlătura rănile provocate de înfrângerea din 1916 şi de ocupaţia inamică.

            Dată fiind vecinătatea celor două ţări şi întrepătrunderea celor două armate, despărţirea lor urma să ducă la dificultăţi şi chiar să evolueze spre conflicte. Indiferenţa unităţilor militare ruseşti bolşevizate de pe frontul de luptă comun cu românii, desprinderea lor de pe poziţiile ocupate, retragerea lor fără nici o consideraţie pentru golurile provocate, au lăsat trupele române singure împotriva inamicului puternic şi pe o linie de front cu mari întreruperi.

            Aliaţii din Apus nu puteau ajuta cu nimic situaţia militară disperată a României, astfel că se prefigura o catastrofă de proporţii, care să ducă nu numai la pierderea războiului ci şi la pierderea existenţei statului. Trădarea ruşilor era oribilă în ochii tuturor românilor. Puterea de rezistenţă a armatei române se baza pe interesul acut al aliaţilor apuseni, aliaţi care mizau pe menţinerea intactă a forţelor militare române neatinse de virusul disoluţiei revoluţionare a ruşilor.

         Cele două armate s-au aflat curând în tabere ostile, ce au intrat în conflict ideologic şi militar spre sfârşitul anului 1917. Armata rusă a suferit un proces de descompunere şi de sfărâmare. Se dovedea cu fiecare zi o construcţie în ruină cu temelia putrezită, un colos cu temelie de nisip. Şi dacă duşmanul nu-i dădea lovitura de graţie, aceasta se datora din raţiunea economisirii forţelor. Puterile Centrale simţeau că este mai bine ca zidul rusesc de la Marea Baltică la Marea Neagră să fie lăsat să se prăbuşească singur fără nici un efort şi risc din afară. Nu trebuia provocată vreo revigorare a onoarei ruse prin provocări din afară.

          Poziţia geografică şi strategiile războiului mondial legaseră soarta ţării noastre de Rusia. Pe frontul românesc, din Bucovina la Galaţi, şi pe teritoriul Moldovei se aflau peste un milion de soldaţi ruşi în contact strâns cu cei români şi cu populaţia civilă. Revoluţia din februarie 1917 câştigase repede masele de ostaşi ruşi, doritori să întoarcă spatele războiului şi să se ducă spre casă. Conducătorii politici şi militari ai României urmăreau cu nelinişte crescândă dezagregarea fostei armate aliate care se apropia vertiginos spre deznodământul final.

              Lozinca elementelor de stânga din cadrul revoluţiei ruse era „încetarea războiului şi încheierea păcii“ în orice condiţii. Lozinca a avut un răsunet uşor de aşteptat în mintea oştenilor ruşi de rând. Prima lovitură dată ordinii din armată a fost Ordinul nr.1 al Sovietelor Deputaţilor, Lucrătorilor şi Soldaţilor din Petrograd. Ordinul a fost dat sub guvernul Kerenski şi a degradat iremediabil disciplina. El desfiinţa salutul obligatoriu către superior, lăsa libertatea soldaţilor de a lipsi de la unitate fără autorizaţie, de a face comerţ, de a lua parte la întruniri, de a intra în grupări politice, etc. A doua lovitură dată disciplinei ierarhice a fost decizia lui Kerenski de a autoriza constituirea în armată a unor organe administrative autonome, sub forma unor comitete de tot felul. Puterea disciplinară a fost luată din mâna comandanţilor şi a fost dată tribunalelor de regiment şi de companii, formate din soldaţi şi ofiţeri aleşi, în număr egal, de către trupă. A treia etapă, sau lovitură, a fost sosirea pe front a agitatorilor trimişi de comitete centrale, cu sarcina de a lămuri trupa asupra revoluţiei, cu toate avantajele ei reale, sau mincinoase.

           Aşa cum rezultă din corespondenţa diplomatică militară franceză, de la sfârşit de primăvară 1917, generalul Scerbacev, înainte de a se pronunţa asupra preparativele ofensive pe frontul român, a decis să întreprindă o inspecţie de constatare a situaţiei unităţilor, ca şi a posibilităţilor declanşării operaţiilor.  Această inspecţie avea să nemulţumescă Comandamentul Aliat, în special pe francezi, cei care urmăreau să o lege rapid de o nouă ofensivă a Armatei de Orient. In acelaşi timp, în opinia generalului Petain, noul comandant şef francez, "ofensiva ar fi fost cel mai bun mijloc de a reacţiona contra indisciplinei şi efectelor nocive ale propagandei germanofile, care puneau în pericol solidaritatea armatelor ruse de pe frontul român".
             Starea revoluţionară care cuprinsese numeroase mari unităţi ale Armatei ruse, tot mai puţin dispuse să continue lupta alături de Aliaţii din Antantă, ceea ce punea sub semnul întrebării însăşi valoarea cooperării militare ruso-române, stare ce devenea tot mai îngrijorătoare chiar pentru Stavka (Inaltul Comandament rus),. Starea revolționară și de indisciplină fusese recunoscută de generalul D.G. Scerbacev la conferinţa şefilor de front de la Moghilev, din 2/15 mai 1917. Conform aprecierii sale "Această situaţie era dureroasă, în special pe frontul din România, unde războiul este  mai dur decât pe celelalte fronturi [....] Guvernul român şi reprezentanţii Alianţei cunosc şi ţin seama de agitaţia ce domneşte în armata noastră. [....] Nu se mai are încredere în vigoarea armatei ruse [....] Imi apăr încă autoritatea, dar dacă descompunerea armatei nu se opreşte, vom pierde pe aliaţii noştri şi ne vom face din ei duşmasni [....] Armata noastră este bolnavă, dar ea poate fi încă vindecată".

            In pragul încleştărilor din iulie-august 1917, pe când armata română se pregătea pentru victorie şi rezistenţă, armata rusă, cu care era intercalată, se descompunea în sumedenie de comitete de companie, de batalioane, de regimente, până la cele de Corp de Armată, comitete care discutau numai politică prezentă şi viitoare, despre condiţiile păcii, despre schimbul unităţilor din prima linie, despre durata exerciţiilor, despre încrederea în şefi, etc. Românii se încordau, germanii aduceau unităţi noi, iar pe fronturile ruse se vorbea politică. „Numai în Armata a IV-a rusă erau 40.000 de oameni care făceau parte dintr-o oarecare comisie, sau dintr-un oarecare comitet, 40.000 de oameni care nu făceau altceva decât să peroreze“. Aşa se explică de ce Armata a IV-a, compusă din trei corpuri de armată, cu nouă divizii, ajunsese să aibă un efectiv de numai 80.000 de oameni, cât patru divizii româneşti. Unele unităţi ruseşti refuzau să-şi părăsească cantonamentele pentru a schimba pe colegii din linia întâia, sau erau convinse cu greu.

          Propaganda germană a avut un rol mare în demobilizarea morală a ruşilor, ajungându-se, cu aprobare, să li se facă ruşilor promisiuni şi să se facă înţelegeri scrise în care unităţi ruseşti îşi luau angajamentul să nu mai lupte, precum diviziile ruse 13 şi 34. Infanteriştii ruşi au împins trădarea şi mai departe, deconspirând poziţiile artileriei proprii care păstrase o oarecare combativitate. Armatele din faţa lor se obligau să atace artileria rusă cu un număr dublu de proiectile. Pe alte sectoare ale frontului, spre Baltica, precum la Tarnopol, s-a ajuns ca ofiţerii să iasă singuri la atac şi au fost împuşcaţi pe la spate de soldaţii lor rămaşi în tranşee. Ştirea a ajuns şi pe frontul românesc unde soldaţii ruşi s-au exprimat că sunt gata să procedeze la fel. Incadrarea între armatele române disciplinate i-a împiedicat pe ruşi să ajungă la astfel de fapte abominabile, de frica represiunilor şi a depărtării de pământul rusesc.

           In aceste dispoziţii sufleteşti şi politice, cu o armată în dezagregare alături, s-au dat luptele înverşunate din iulie şi august 1917 de pe frontul românesc. Ele trebuiau să aducă prăbuşirea completă a armatei ruse. Trupele române erau ameninţate să fie antrenate în vârtejul nebuniei ruse. Dacă nu s-a produs catastrofa preconizată de von Mackensen, cauza a reprezentat-o rezistenţa dârză şi eroică a românilor. „Numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia“, a declarat istoriograful rus al epocii de dezagregare a armatei ruse, - Monkevitz - „In timpul bătăliei de la Mărăşeşti, spune acelaşi autor, mă găseam lângă trupele române şi luam parte la munca comună a soldaţilor lor şi alor noştri; îmi este, prin urmare, permis să apreciez că în aceste zile tragice, bravura românească a fost minunată“. In contrast cu cele apreciate anterior, generalul rus Monkevitz (Monkevici) a constatat cu amărăciune atitudinea trupelor sale: „In a doua jumătate a lunii august se stinse această serie de lupte, cele mai înverşunate din anul 1917 de pe frontul român şi care dăduseră românilor dreptul de a se socoti învingători. Pentru trupele ruse, în schimb, a fost cântecul lebedei. Chiar în cursul bătăliei, atitudinea unor unităţi a fost cu adevărat criminală. O divizie completă a fugit la primul contact cu inamicul“.

Autorul face aluzie probabil la Divizia 124 rusă care în bătălia de la Ireşti, la 28 august, a fugit de pe front, fără să tragă un foc, imediat ce inamicul a început înaintarea. Aceasta staţionase şase luni în spatele frontului, ocupându-se exclusiv de politică şi semănând panică în populaţie prin insubordonările şi jafurile sale. 
          După încetarea luptelor de pe frontul românesc, dezagregarea armatei ruse a continuat să facă progrese. Haosul, insubordonarea şi ţinuta neglijentă sporeau pe măsură ce veneau de la Petrograd ecourile luptelor politice. Căderea lui Kerenski era iminentă, la orizont ridicându-se coaliţia roşie, dualitatea Lenin-Troţki.

                La 7 noiembrie a izbucnit la Petrograd revoluţia cea mai sângeroasă, cea bolşevică. Noul guvern a debutat prin anularea tuturor tratatelor şi angajamentelor politice luate de guvernele anterioare (Kerenski fugise). La 21 noiembrie, Lenin şi Troţki au adresat „către toţi“ propunerea de încheierea armistiţiului general şi începerea tratativelor de pace.

              Generalul Duhonin, comandantul suprem al armatei ruse a refuzat să încheie armistiţiul, dar o echipă de soldaţi bolşevici, în frunte cu praporcicul Krilenko, a atacat şi ucis pe general în gara Moghilov, unde se afla trenul Marelui Cartier rus. I-au tăiat capul şi l-au aruncat din vagon împreună cu bucăţi din corp.

            Armata rusă a fost lovită mortal de revoluţie. Pe frontul român Comitetul militaro-revoluţionar s-a declarat autoritate supremă şi a convocat un congres al tuturor unităţilor de pe acest front, la Roman. Rezultatul lui a fost bolşevizarea oficială a armatei. Soldaţii au cerut încheierea imediată a păcii, ameninţând că în caz contrar vor părăsi frontul.

             Peste capul Aliaţilor, guvernul de la Petrograd a iniţiat tratative de armistiţiu cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk. Asasinul Krilenko ajunsese generalisim al armatei ruse. Tratativele de armistiţiu au fost lungi şi fracţionate, partea lor esenţială fiind condusă de Lev Davâdovici Troţki. Indiferent de etapele şi prevederile acelor tratative, pe frontul român, generalul Şcerbacev a refuzat să recunoască autoritatea lui Krilenko şi a guvernului sovietic de la Petrograd. Dar soldaţii au început să-şi destituie ofiţerii, să-i degradeze şi să-i aresteze, înlocuindu-i cu comandanţi aleşi dintre ei. Ofiţeri inferiori, sau simpli soldaţi, au fost ridicaţi la rangul de comandanţi de Corp de armată. Insuşi generalul Rogoza, comandantul Armatei a IV-a a fost arestat de propriile trupe. In fruntea unităţilor s-au aşezat comitete revoluţionare. Comandanţii neînlocuiţi samavolnic de bolşevici, au plecat singuri, neputând suporta situaţia.

               Situaţia echivocă a armatelor ruseşti de pe fronturile române nu putea să se mai prelungească. Fără îndoială că la cea mai mică presiune a inamicului trupele ruseşti ar fi refuzat lupta şi ar fi pus armatele române în situaţia de a nu se putea apăra. Şcerbacev, comandantul frontului româno-rus din Moldova, a declarat regelui Ferdinand şi guvernului român că nu mai era în stare să-şi impună voinţa şi că singura soluţie era de a cere armistiţiu inamicului. Poziţia lui a fost înţeleasă de oficialii români. Mai ales că exista posibilitatea ca armatele ruse să semneze un armistiţiu peste capul generalului Şcerbacev.

            La 3 decembrie, Şcerbacev a comunicat feldmareşalului von Mackensen propunerea de a intra în tratative de armistiţiu, menţionând că acţiunea fusese decisă după consultarea cu Marele Cartier Român şi la înţelegere cu comitetul revoluţionar.
            Românii au fost puşi într-o situaţie critică, fiind imposibil ca pe un front comun cu ruşii să fie armistiţiu în sectoarele ruseşti şi să se continue luptele în sectoarele române. Trădarea de natură politică a forţelor ruseşti a atras România pe traseul de la gloria din vară, la umilinţă, la cererea unui armistițiu.
            In ziua de 6 decembrie feldmareşalul Mackensen împlinea şi sărbătorea la Bucureşti vârsta de 68 de ani. In faţa Cercului Militar (CCA de mai târziu), cu prilejul trecerii în revistă a unei gărzi de onoare a adresat elevilor Liceului luteran, prezenţi la festivitate, următoarele cuvinte: „Sper cu siguranţă că şi această ţară, în care voi trăiţi, se va împărtăşi din firea germană“. Numai după unsprezece luni urma să fugă şi el, umilit, din Bucureşti. Intr-o dimineaţă de început de noiembrie 1918 a fost trezit din somn de un sol al generalului român Coandă, care i-a înmânat Ultimatumul de a părăsi capitala României în 24 de ore.

Verificat ortografic.