Relaţiile de natură politică şi militară ale României cu aliatul rus, atât pe timpul pregătirii intrării în Marele Război a României cât şi pe timpul ducerii lui, au constituit un lung şir de dificultăţi de tot felul, de preocupări din partea română, de decepţii şi de necazuri. Atitudinea guvernului şi a comandamentului rus ţarist a contribuit la dezastrul nostru militar în prima parte a războiului. Detronarea ţarului şi începerea procesului revoluţionar din februarie 1917 a condus la dezmembrarea progresivă a alianţei ruso-române.
Cele trei etape ale revoluţiei din Rusia, în 1917: cea burgheză (Milinkov-Gucicov), cea social-democrată (Kerenski-Cernov) şi cea comunistă (Lenin-Troţki) au avut asupra armatei ruse o influenţă crescândă de democratizare degradantă, apoi de minare a disciplinei şi, în cele din urmă de disoluţie a armatei însăşi.
In prima parte a anului 1917, s-au scurs zile negre pentru guvernul român, privind exigenţele de tot felul ale ruşilor, în perioada refacerii armatei române în Moldova liberă. O neîncredere crudă domnea în sânul guvernului, armatei şi opiniei publice, asupra intenţiilor cercurilor diriguitoare ruse în privinţa României. Sinceritatea colaborării ruse era pusă, pentru motive întemeiate, la îndoială.
Pe teritoriul Moldovei se aflau la începutul anului 1917, când frontul se oprise pe Siret datorită epuizării ambelor părţi, dar şi datorită unei ierni de excepţie, o jumătate de milion de militari ruși, care trăgeau după ele un număr egal de trupe de etape, servicii, spitale, etc. Această mulţime de ruşi roiau prin oraşe şi sate, înghesuind şi dislocând pe români. Pe deasupra, se manifestau pe faţă anumite intenţii. In Iaşi, ruşii închiriau, sau cumpărau, case pe perioade de până la cinci ani. In Delta Dunării au dislocat autorităţile române, au arestat pe toţi jandarmii, au cerut evacuarea populaţiei române şi au păstrat numai pe lipoveni. Au organizat un vast „serviciu hidrotehnic“ care, de fapt, a pus stăpânire pe întreaga Deltă. Acestea erau măsuri care trezeau bănuiala privind vechiul plan politic rusesc de stăpânirea gurilor Dunării.
Tot în acea perioadă de început a anului 1917, Comandamentul armatei ruse, care îşi avea centrul său de aprovizionare la Odesa şi ale cărui etape se întindeau de la Nistru până la Carpaţi, pe tot trupul liber al Moldovei, a început să se plângă guvernului român că prezenţa şi organizarea serviciilor de stat şi ale armatei române în primele sale linii de etape îi îngreunează propria organizare. Marele Cartier General rus a avut şi indolenţa să ceară ca toate căile ferate române să fie puse sub autoritatea comandamentului rus, atitudine cu nimic deosebită de a trupelor germane care ocupaseră Muntenia.
Pe deasupra, guvernul şi Inaltul Cartier General rus au început să ceară cu insistenţă din ce în ce mai puternică evacuarea guvernului român în Rusia, a armatei române în reorganizare şi a populaţiei civile refugiate. Printre mijloacele de presiune ruşii au folosit şi înfometarea. Aproape zilnic autorităţile de la Odesa, însărcinate cu expedierea aprovizionărilor la Iaşi, se plângeau de activitatea înceată de descărcare a trenurilor la Socola şi ameninţau cu oprirea expedierilor. Ţinta ruşilor era retragerea armatei române în Rusia, dar intervenţia unui ofiţer francez delegat, însărcinat cu supravegherea, a pus capăt situaţiei.
Guvernul rus lipsit de loaialitate şi dorind să își atingă scopul, nu se dădea înapoi nici de la presiuni morale. El insinua, pe lângă guvernele Antantei, că guvernul român ar refuza evacuarea în sudul Rusiei în mod intenţionat, ca să înlesnească prin căderea Parlamentului român în mâinile germanilor şi să încheie o pace separată cu Puterile Centrale. Reprezentanţii puterilor aliate au cedat pe moment insistenţelor ruseşti, socotind că situaţia din Moldova ar fi nesigură. O astfel de hotărâre din partea română ar fi însemnat o abandonare a României, lăsând-o ca o anexă a Rusiei, un simplu teritoriu de etape al armatei ruseşti. Ar fi însemnat, pe de altă parte, apariţia unui guvern fără ţară şi a unei ţari legate de mâini şi de picioare de Rusia.
Unii parlamentari evacuaţi de la Bucureşti s-au mutat totuşi la Odessa, iar la Cherson s-a amenajat o găzduire a guvernului, a Casei regale şi a ministerelor române viitoare. In mod particular, unii români au acceptat să se refugieze în Rusia, dar în nici un caz guvernarea română cu toate sectoarele ei organizatorice.
Dând expresie sentimentului adevăraţilor patrioţi, care priveau cu groază planul evacuării, Nicolae Iorga a citat în Camera Deputaţilor cuvintele lui Gheorghe Vodă Ştefan, care, în 1650, într-un moment asemănător de restrişte exclamase: „Decât să plec pentru totdeauna de aici, mai bine să mă mănânce câinii pământului acestuia“.
S-au evacuat câteva autorităţi, care trebuiau puse la adăpost şi de care nu se simţea mare nevoie la Iaşi. Marea greşeală istorică a fost acceptarea evacuării la Moscova a tezaurului Băncii Naţionale, aceasta chiar în situaţia atât de nesigură a izbucnirii revoluţiei ruse.
Revoluţia rusă a potenţat neîncrederea română în aliaţii ruşi şi bănuielile referitoare la ipocrizia lor. Totul a evoluat pe alte baze decât cele ale unei alianţe oneste, alianţa căpătând nuanţe politice din ce în ce mai antagoniste. Alianţa s-a transformat treptat într-o duşmănie făţişă, pornind de la una ascunsă. S-au schimbat treptat, dar radical, premizele iniţiale ale politicii ruse, anulând de fapt convenţia militară româno-rusă. Colaborarea armatelor celor două ţări a încetat aproape total în numai câteva luni. Ele evoluau în două direcţii politice diferite, la început opuse şi în final vrăjmaşe.
In 1917, s-au deosebit două faze în raporturile statului rus revoluţionar cu România. Prima fază s-a scurs pe timpul guvernului rus burghezo-socialist (etapa burgheză şi cea social-democratică), între martie-octombrie 1917, guvernele Milinkov-Kerenski. Cea de a doua etapă a corespuns guvernării regimului comunist-bolşevic, Lenin-Troţki, cu începere de la revoluţia bolşevică din octombrie 1917.
In prima perioadă alianţa dintre Rusia şi puterile aliate, inclusiv România, s-a menţinut, uneori chiar cu tendinţe de consolidare şi cu încercări ofensive, cum a fost cea din vara anului 1917. Dar agitaţia bolşevică s-a întins repede atât la suprafaţă cât şi în adâncime. Ideea ruperii alianţei, a încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, a părăsirii frontului şi a schimbărilor sociale a câştigat teren neaşteptat de repede. Războiul nu putea fi popular pentru nici unul dintre inamici, dar negarea lui s-a manifestat mai întâi la ruşi, poporul cel mai înapoiat şi rudimentar.
Din cauza degringoladei ruse, raporturile ruşilor cu românii, atât pe plan politic, cât şi pe cel al colaborării militare pe frontul comun, au început să dea naştere la conflicte din ce în ce mai grave. O lună întreagă, românii au trăit cu teama că trupele ruse vor părăsi frontul. Apoi s-a intensificat propaganda pentru pace separată a ruşilor cu Puterile Centrale, fraternizarea cu inamicul în tranşee, au început dezertările în masă ale unor unităţi ruse în toiul luptelor, acţiuni care au pus pe români în situaţii extrem de critice. Reprezentanţii curentului bolşevic, care vroiau pacea cu orice preţ, au început să vadă în România un centru de rezistenţă, care încuraja continuarea războiului şi în care trupele ruse se contaminau de spiritul războinic al românilor.
Agitatorii bolşevici au avut obrăznicia, şi chiar îndrăzneala, să înceapă o propagandă aprinsă pentru schimbarea regimului din România. Comitetele de soldaţi şi lucrători ruşi au început să se amestece în problemele interne ale României. Străzile Iaşului erau parcurse de manifestanţi ruşi, ce desfăşurau steaguri roşii şi cu pancarte duşmănoase faţă de statul român „burghez“. La 1 mai 1917, soldaţii manifestanţi au pătruns în arestul unde erau deţinuţi două căpetenii revoluţionare cu legături în România: Racovski adeptul lui Troţki şi Bujor, pe care i-au eliberat, i-au purtat în triumf pe străzi, i-au dus în mijlocul comitetelor revoluţionare din Iaşi şi i-au expediat apoi la Odesa, unde aceştia s-au aşezat în fruntea campaniei anti- române.
Chtistu Rakovski, medic de profesie, de origine bulgar de graniţa vechii Dobroge, fusese unul dintre conducătorii politicii socialiste din Romania, căreia îi imprima un caracter internaţional. In timpul stagiului său de medic militar în corpul marinei militare, el a jucat un rol de intermediar între marinarii ruşi de pe vasul Potemkin şi guvernul român. Mai târziu, pe timpul activităţii Partidului Social-Dmocrat din România, fiind considerat de guvernul Brătianu ca agitator periculos, a fost expulzat din ţară, ca cetăţean străin, dar a fost readus de Marghiloman, ca măsură de represalii împotriva lui Brătianu. In străinătate fiind, s-a răzbunat tipărind o carte în franţuzeşte: La Roumanie des Boyards (Romînia Boierilor), care cuprindea adevăruri despre exploatarea crudă a ţăranilor de către nişte proprietari şi arendaşi hrăpăreţi, dar şi o mulţime de exagerări şi generalizări nedrepte, în definitiv un pamflet violent şi injurios, scris cu lipsă de obiectivitate şi cu ură. Pe când era arestat ca agitator la Iaşi, în 1917, a fost eliberat cu forţa de soldaţii ruşi manifestanţi, în ziua de 1 mai 1917.
Zilnic se produceau diverse provocări ruseşti la adresa românilor; înalţi funcţionari români erau insultaţi şi chiar arestaţi pe propriul nostru teritoriu. Incă de la început, soldaţii români au fost sfătuiţi să facă şi ei revoluţie, să detroneze pe rege şi să ceară pace. Să trădeze propria ţară. Poziţia rezervată şi dispreţuitoare a românilor îi irita pe ruşi. De teama atentatelor şi a unor posibile lovituri revoluţionare, românii erau nevoiţi să stea de pază şi în alertă. Guvernul român şi comandamentele militare ordonaseră sever ca militarii români să aibă atitudinea cea mai politicoasă faţă de brutele ruse, pentru a se evita orice conflict, oricât de jicnitoare ar fi fost, faţă de ei, purtarea agitatorilor şi a soldaţilor ruşi. Exista temerea că primul foc de armă tras de un ostaş român împotriva unui rus, să se transforme în conflict şi, mai ales, în pretext pentru părăsirea frontului de luptă comun. Românii nu au scăpat de ce le-a fost frică. Părăsirea frontului de către ruşi s-a produs ca rod al propagandei bolşevice şi, mai ales, mai târziu, ca urmare a armistiţiului încheiat, peste voinţa sa, de generalul Şcerbacev, comandantul frontului.
Incă din timpul marilor lupte din vară, dintre iulie-august şi septembrie 1917, atitudinea unor unităţi ruseşti a fost criminală. O divizie aproape completă a fugit din faţa inamicului la primul contact ( Divizia 124 rusă) divizia fiind una dintre cele ce se odihniseră şase luni în spatele frontului. „Numai patriotismul înălţător al trupelor române a salvat situaţia“ a declarat Monkevici (Monkevitz), şeful de stat major al Armatei a IV-a ruse. Tot el, făcând comparaţie între calităţile celor două armate aliate şi intercalate pe front, a mai adăugat: „… îmi este prin urmare permis de a spune că în aceste zile tragice, bravura românească a fost minunată“. Tot generalul a adăugat: „In a doua jumătate a lunii august se stinse această serie de lupte, cele mai înverşunate, din anul 1917, de pe frontul român, şi care au dat românilor dreptul de a se socoti învingători. Pentru trupele ruse, în schimb, a fost cântecul lebedei“.
Luna decembrie 1917 a însemnat desfiinţarea armatei ruse regulate şi părăsirea frontului de către ruşi. Trădarea alianţei s-a definitivat, iar vrăjmăşia a ieşit la suprafaţă. Toate drumurile Moldovei erau străbătute de soldaţi ruşi fugari de pe front, frânturi de unităţi fără şefi, sau cu şefi aleşi din ofiţeri inferiori, sau dintre soldaţi, ducând cu ei arme, cai, tunuri, vehicule şi fondurile statului. Unii luau cu asalt trenurile, stând chiar pe acoperişuri, pe scări sau tampoane. Devastau gările şi vagoanele, ameninţau cu armele pe maşinişti şi pe funcţionari. Alţii mergeau în coloane mari sau mici pe şosele, dedându-se la nelegiuiri şi excese, vânzând în unele sate, prăzile luate din satele anterioare. Tot pentru bani, unii vindeau efectele militare, arme, cai şi chiar tunuri. Retragerea unei armate complet dezorganizate era o calamitate pentru ţară, iar Comandamentul rus nu mai avea posibilitatea să o oprească, sau să o pedepsească.
Retragerea catastrofală a ruşilor a pus guvernului român probleme ce necesitau precizie şi rapiditate. Trebuia completat frontul părăsit de ruși, uneori umplut cu armament, şi trebuia apărată populaţia ţării, maltratată de hoarde fără nici un respect. S-au luat măsuri de poliţie în deplină înţelegere cu comandamentul rus, care nu mai putea stăpâni oastea.
Linia frontului părăsită de ruşi a trebuit ocupată cu trupe româneşti. Unităţile au fost întinse pe lungime şi subţiate în adâncime. Pe măsură de ce ruşii părăseau un sector, românii le luau locul. Tot frontul românesc a fost acoperit numai cu trupe române, cu toate că, în principiu, inamicul dispunea de circa 45 de divizii, iar românii de numai 20 de divizii de infanterie şi una de cavalerie. Din Bucovina până la Bicaz frontul era ocupat de Corpul I de armată, de la Bicaz la Muscel, de Armata a II-a şi apoi urma Armata I-a până la Prut. De la Prut până la mare, în lungul braţului Sfântul Gheorghe, frontul era format din detaşamentele marinei. In spatele frontului se mai găseau numai Corpul IV de armată, precum şi rezerva generală a Marelui Cartier român.
Recapitulând, trebuie menţionat că în Corpul I de armată (Bucovina-Bicaz) erau cuprinse diviziile 9, 7, 15 şi Regimentul 1 călăraşi, că Armata a II-a (Bicaz-Muscel) era compusă din Corpurile II şi IV, cu diviziile 1, 3, 6, 8, 12 şi brigada 2 călăraşi, că Armata I-a (până la Prut) era compusă din Corpurile III şi V, cu diviziile 2, 4, 5, 10, 14 şi brigăzile 1 şi 6 roşiori descălecate. In spatele frontului, Corpul VI era format din diviziile 11 şi 13 de infanterie, 1 şi 2 de cavalerie şi Regimentul 5 călăraşi. Rezerva generală a Marelui Cartier era constituită din unităţile noi: diviziile 1 şi 2 vânători, 16 infanterie şi brigada de voluntari ardeleni.
Interiorul ţării a fost împărţit în zone de securitate sub forma unor fâşii paralele, de la nord la sud, întinzându-se fiecare de la linia frontului (la vest, în Munţii Răsăriteni) până la Prut. Erau opt zone cu centrele în Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podu Iloaiei , Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad. Fiecare zonă era dată în grija unei divizii române care să supravegheze unităţile ruse din zona respectivă, să împiedice dezertarea lor cu armele şi să împiedice încercările de brigandaje. Posturi militare puternice, aşezate la încrucişările drumurilor, prin staţiile importante de CFR, la podurile peste Siret, opreau cetele de ruşi, le dezarmau, le confiscau obiectele prădate şi le îndrumau apoi pe drumuri programate spre Basarabia şi Rusia. Dezertorii au încercat să se opună dar românii nu glumeau şi au fost nevoiţi să se supună lor.
Timpul cuibărise un adânc resentiment împotriva soldaţilor ruşi în simţirile române. Românii îi vedeau fugind de la datorie şi îşi aminteau că suferiseră nenumărate ofense de la acei trădători. Când bandele ruse s-au dedat la nelegiuiri şi acte ostile armatei resentimentul s-a transformat în mânie. In condiţiile exceselor trupelor ruseşti, Comandamentul lor general din Rusia, a cerut ca toate trupele ruse, în formaţii complete, să părăsească teritoriul României, pe care îl puneau în pericol şi să fie conduse în Basarabia, sau la Cherson şi imediat demobilizate. Generalul Şcerbacev a refuzat acea pretenţie, deoarece prevedea că plecarea simultană a fostelor mari unităţi ar fi provocat o mulţime de dezordini şi complicaţii în spatele frontului, fără a vorbi de greutăţile organizării aprovizionării şi transportului celor evacuaţi. Iritaţi peste măsură de acest refuz, soldaţii şi căpeteniile revoluţionare isterizate au luat două decizii: prima viza organizarea revoluţiei române şi suprimarea lui Şcerbacev, iar cea de a doua viza organizarea armatelor în formaţii de luptă, pentru a-şi face loc cu forţa printre liniile române.
In Moldova centrul agitaţiilor ruseşti era cuibărit în tabăra de la Socola. Aici în sudul Iaşului, ruşii îşi construiseră o gară şi mulţime de magazii cu imense depozite de materiale şi muniţie. Tabăra lor de la Socola era apărată de o brigadă rusească de căi ferate, cu peste 3.000 de oameni. Socola ajunsese punctul central al traficului militar rus, fiind vizitată asiduu de agitatorii sosiţi din Rusia. Trenurile ce veneau de la Odesa, prin Chişinău, aduceau uneori grupuri importante de soldaţi bolşevici. In mijlocul lunii decembrie 1917 (după armistiţiul de la Focşani) se stabilise aici un stat-major bolşevic din revoluţionari proveniţi dintre cei ai fortăreţei Kronstadt, de la începutul revoluţiei, apoi bolșevicul Reisson, comisarul Armatei a IV-a ruse, Rech, Hermann, etc. Aceştia veneau pe rând la Iaşi pentru a organiza cu ajutorul armatei ruse de aici, suprimarea lui Şcerbacev, detronarea regelui Ferdinand şi instituirea regimului comunist în România.
Generalul Şcerbacev a încercat o manevră, instituind la Iaşi un comitet de coaliţie, compus din toate naţionalităţile de pe front. In urma cererii stăruitoare a comitetului bolşevic de a se încerca o înţelegere între cele două comitete, cel bolşevic şi cel legal, generalul Şcerbacev le-a convocat la 21 decembrie 1917, la reşedinţa sa, unde era apărat de o gardă personală de cazaci ucraineni, şi unde, în curtea casei şi în împrejurimi, se afla şi o gardă română de vânători. Roşal s-a declarat preşedinte al întrunirii, dar comisarii naţionali au protestat şi cele două comitete s-au despărţit în încăperi separate unde au lucrat individual. La un moment dat câţiva bolşevici au plecat spre Socola pentru a aduce armată. Doi ofiţeri bolşevici, Aksenov şi Kornev au intrat în camera generalului Şcerbacev, scoţând revolverele, dar au fost dezarmaţi de ucrainenii din gardă. Atunci a intervenit armata română şi a arestat întreg comitetul de acţiune.
Ca urmare, comandantul rus generalul Şcerbacev, a cerut în scris să se pună capăt situaţiei intolerabile şi să se spargă cuibul bolşevic de la Socola, ocupându-se gara şi dezarmând trupele. In caz că nu ar primi sprijinul român anunţa că va părăsi comanda oştirii, deoarece, singur nu putea să-i extermine pe bolşevici şi să devină stăpân pe situaţie.
Miniştrii Antantei acreditaţi la Iaşi au înţeles situaţia lui Şcerbacev şi au cerut guvernului român să dea tot concursul. In caz afirmativ situaţia devenea extrem de gravă, pentru că această acţiune însemna deschiderea oficială a ostilităţilor împotriva armatelor guvernului sovietic. Dezarmarea unei armate cu care cea română luptase cot la cot, urma a provoca un conflict cu guvernul de la Petrograd, care ar fi găsit legitimitatea unei purtări duşmănoase oficiale.
In noaptea de 21-22 decembrie între ora 1 şi 4 dimineaţa s-a ţinut o şedinţă a Consiliului de Miniştri. Take Ionescu a considerat actul drept catastrofal şi şi-a prezentat demisia din guvern. Situaţia generală nu lăsa loc de tărăgăneală. Dinspre vest se anunţa apropierea unor bande răzvrătite din ce în ce mai numeroase, plecate spre rusia de pe frontul carpatic. In final adunătura de bolșevici de la Socola a fost anihilată de români, iar în zilele următoare s-au dus lupte cu o parte din gloatele de soldați care nu voiau să se dezarmeze și au încercat să treacă de liniile române prin forța armelor. In toate cazurile românii au avut câștig de cauză și bolșevicii au fost nevoiți să suporte umilința aruncării lor peste Prut. Toate acestea se petreceau pe timp ce frontul Siretului era apărat numai de români în fața trupelor germane ale lui von Mackensen, dar era stare de armistițiu.
