ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Relaţii tensionate între România şi Marile Puteri în toamna anului 1919. Demisia lui I.I.C. Brătianu de la Conferinţa de Pace de la Paris BBB

            După şocul cuceririi Budapestei, la 3 august 1919, cele patru mari puteri de la Conferinţa de Pace de la Paris şi-au demarcat uşor poziţiile faţă de România. Anglo-americanii s-au menţinut ostili, iar francezii şi italienii au început să arate o oarecare bunăvoinţă faţă de aspiraţiile României. Relaţiile dintre România şi Conferinţa de Pace au evoluat în continuare negativ, atunci când la Bucureşti, la sfârşitul lunii august 1919, a ajuns proiectul de tratat referitor la protecţia minorităţilor document pe care românii îl criticaseră vehement şi îl respinseseră încă de la început. Tratatul fusese respins de I.I.C. Brătianu încă din luna iulie, când refuzase să-l semneze şi părăsise reuniunea de la Paris.

          Respectivul proiect de tratat conţinea unele prevederi incompatibile cu statutul de independenţă al României. Conform lui, marile puteri erau singurele care puteau să decidă ulterior măsurile ce trebuiau adoptate pentru protejarea minorităţilor de rasă, de limbă sau religie (termen impus de Comitetul evreilor de pe lângă Conferinţa de Pace). Evreilor din România li se asigura o situaţie specială, fiind astfel separaţi de masa populaţiei majoritare şi chiar de celelalte minorităţi.

Al. Vaida Voevod

         In plus textul proiectului lăsa impresia de constrângere a României, obligată să se supună unor comandamente superioare. 
            Diplomaţia română făcuse demersuri fără succes pentru modificarea unor articole din respectivul tratat şi din cel cu Austria. In tratatul cu Austria era controversată problema tranzitului şi se cerea reformularea art. 59, care nu recunoştea explicit că Bucovina era un teritoriu ce aparţinea României.

            In tratatul minorităţilor se făceau referiri la faptul că Tratatul de la Berlin, din 1878, care condiţionase independenţa României, fapt depre care guvernul nu voia să se mai amintească fiind o prevedere jignitoare.

            In august 1919, francezii şi italienii inițiaseră unele tentative de a se desolidariza de anglo-americani în chestiunea minorităţilor, dar opoziţia putea să ducă la deteriorarea Alianţei. Victor Antonescu scria la Bucureşti, la 3 septembrie 1919, că avusese o convorbire cu Philippe Berthelot şi că acela îi spusese că: „intransigenţa Americii faţă de noi, a dus Franţa la această politică nedreaptă faţă de România“.

In final, liderii de la Bucureşti au decis de a nu semna cele două tratate, cel cu Austria şi cel referitor la protejarea minorităţilor, protejare condiţionată şi modificarea art. 60 din tratatul cu Austria. In cadrul Consiliului Suprem, România a propus ca organismul de supervizare a protecţiei minorităţilor să fie Consiliul Ligii Naţiunilor, nu „Puterile Aliate şi asociate“, dar propunerea nu a fost acceptată de colegii din Consiliul Suprem. Ca urmare s-a decis semnarea tratatului de pace cu Austria fără participarea României. România nu era singurul stat care refuzase să cedeze, în aceeaşi postură găsindu-se şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.

             Deşi România nu a acceptat Tratatul cu Austria pe de-a întregul, act în care se recunoştea unirea Bucovinei cu ţara, Clemenceau s-a exprimat: „este indubitabil faptul că românii vor locui în regiunea Bucovina şi fără consimţământul marilor puteri“.

              Premierul I.I.C. Brătianu practica un joc al nervilor, în speranţa unei sciziuni a marilor puteri pe baza intereselor divergente, ca poziţia şi opoziţia Italiei să devină paroxistică în raport cu celelalte puteri, ca Wilson să eşueze în a convinge Congresul american în privinţa recunoaşterii actelor semnate de el la Paris, etc. Pe deasupra, în România trebuiau să aibă loc primele alegeri pe baza votului universal, pe tot cuprinsul statului reîntregit.

           Această combinaţie de calcule şi de poziţii, alături de rezistenţa guvernului român în soluţionarea cererilor sale, au influenţat relaţiile tensionate dintre România şi Conferinţa de Pace din toamna 1919.

De altfel poziţia anti-românească la Conferinţa de Pace nici nu poate fi explicată logic, deoarece România fusese singură în lupta cu focarul de bolşevism din Ungaria, tot ea declara că ocuparea Ungariei era numai trecătoare şi că nu ridica noi pretenţii teritoriale. Poziţiile antiromâneşti în acea formă de pace aveau numai izvoare subiective şi probabil, influenţe ale comunităţii bogătaşilor maghiari, sau iudeo-maghiari.

           Guvernul român a adoptat, în acea perioadă fierbinte de la Paris, atitudinea de a pretinde că nu primeşte comunicările trimise de la Paris, evitând astfel răspunsuri precise şi mizând pe tergiversarea luării unor hotărâri la Paris. De aceea, la 4 septembrie 1919, liderii de la Paris s-au decis să contracareze această stare de fapt prin trimiterea unui emisar la Bucureşti. Cel mandatat a fost diplomatul britanic George Russel Clerk, deja nominalizat ca ambasador al Regatului Unit în Cehoslovacia.

            Clerk urma să ducă un mesaj al Conferinţei redactat în termeni categorici de către ministrul de externe britanic, lordul Balfur. Mesajul transmitea că prezenţa română în Ungaria nu mai era necesară, cerea imperios încetarea rechiziţiilor şi acuza România pentru lipsa de replici la dispoziţiile adoptate de Conferinţa de la Paris. De altfel părerea americanilor era fermă în a susţine că România dispreţuia deciziile luate la Paris şi care nu corespundeau cu interesele naţionale, lucru foarte adevărat în politica lui I.I.C. Brătianu.

Prin mesajul dus de Clerk se cerea ca guvernul român să răspundă la patru întrebări esenţiale:

a) Dacă se vor retrage trupele române din Ungaria la o dată ce va fi stabilită la Paris;

b) Dacă vor fi oprite imediat rechiziţiile;

c) Dacă vor fi predate Comisiei Reparaţiilor bunurile deja luate din Ungaria;

d) Dacă România va colabora alături de Puterile Aliate şi Asociate, sub conducerea acestora, pentru reinstaurarea ordinii în Ungaria şi pentru a permite unui guvern responsabil să negocieze pacea.

In mesaj se transmiteau şi ameninţări privind consecinţe din cele mai nefericite dacă România nu vroia să răspundă la vreun punct din cele patru solicitate.

            România ştia că în acel moment Conferinţa de Pace nu dispunea de forţe armate care să le înlocuiască pe ale ei în Ungaria, că o intervenţie aliată nu era agreată şi că, o ocupare colectivă a românilor, cehoslovacilor şi a sârbilor nu era deloc agreată şi considerată mult mai periculoasă. Pe deasupra România mai ameninţa voalat că ar putea să treacă la o retragere brutală din Ungaria lăsând-o într-o deplină debandadă şi în pragul unui război civil între bolşevici şi contrarevoluţionarii lui Horthy, care se concentraseră militar în părţile sudice neocupate de români.

               George Clerk a ajuns la Bucureşti pe 11 septembrie şi s-a întâlnit cu Brătianu a doua zi, adică exact în momentul când guvernul său şi-a prezentat dimisia motivată cu ostentaţie astfel: „Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a înlocuit Conferinţa de Pace a Statelor Aliate n-a ţinut seama de Tratatul semnat în 1916 cu România şi a decis să impună României condiţii inacceptabile cu independenţa sa“.

             Ca atare, Brătianu i-a transmis lui Clerk că nu poate răspunde oficial la întrebările cuprinse în ultimatumul adus de el de la Paris, deoarece nu mai dispune de autoritatea politică necesară. A fost de acord să răspundă neoficial. De pe această poziţie a afirmat că îşi asuma responsabilitatea pentru ocuparea Budapestei, operaţiune pe care o considera executată „pentru securitatea României şi a Europei“. Privind atitudinea trupelor române a explicat că „acte izolate de abuz poate s-au întâmplat pe timpul înaintării româneşti, dar ele contraveneau ordinelor date, iar dacă ar fi fost dovedite, urmau a fi pedepsite“.

Privind cele patru întrebări ale Conferinţei a răspuns tot neoficial:

a) Era nu doar pregătit ci şi dornic să-şi retragă armata.

b) Nu se va mai face nici o rechiziţie în afară de materialul militar, cel de cale ferată şi provizii pentru armată, totul urmând a fi plătit în bani sau cu bonuri de rechiziţie.

c) Era de acord să coopereze cu Comisia Rechiziţiilor, dar solicita ca să fie cooptat în ea şi un reprezentant român.

d) Era cu totul de acord cu instalarea unui guvern responsabil la Budapesta, care să aducă ordinea în Ungaria, dar cerea ca să se ceară şi acceptul guvernului român la instalarea unui nou cabinet la Budapesta.

             Brătianu a mai comunicat prin Clerk şi ce revendicări teritoriale mai avea România ca urmare a victoriei obţinute împotriva Ungariei: punctul de confluenţă al Mureşului cu Tisa, nodul de cale ferată Bekeşcsaba şi o fâşie de 20 de km lăţime la vest de calea ferată Oradea-Satu Mare, pentru a-i asigura securitatea strategică.

            Clerk care a stat două săptămâni la Bucureşti, a asistat şi la instalarea guvernului condus de generalul Arthur Văitoianu, cabinet ataşat cu totul liderului Brătianu şi a plecat din România cu un mesaj neconcludent. Guvernul nu accepta Tratatul minorităţilor, dar era dispus să colaboreze în privinţa rechiziţiilor din Ungaria.

Pe drumul de întoarcere, Clerk s-a oprit şi la Budapesta. Acolo s-a întâlnit atât cu generalii Aliaţi cât şi cu Inaltul Comisar român, Constantin Diamandy. Despre generali a spus: „că trăiesc într-un nor de minciuni politicoase“. Despre acţiunile românilor în Ungaria a remarcat că: „în realitate românul, care este în fond balcanic, şi de aceea oriental, şi care a fost deposedat şi jefuit de către inamic şi de către aliatul rus, vede aici, în ocupaţia Ungariei, o ocazie pe care s-ar considera tâmpit s-o rateze“, iar pe de altă parte: „până la urmă, ţăranul maghiar este la fel de capabil ca şi alţii să-şi ascundă bunurile, iar românul are rivali mult mai destoinici în arta rechiziţiilor“. In final, sugestiile lui Clerk au fost că românii trebuiau să se retragă, dar după ce se reglementa problema forţelor de ordine din Ungaria.

            In problema rechiziţiilor, considera că trebuia trimisă o subcomisie a rechiziţiilor, „nesubordonată generalilor“ Aliaţi, dar care să cuprindă şi membri români. De asemeni Clerk credea că forumul păcii trebuia să comunice României ce a decis privind ajustările teritoriale cerute de Brătianu, „altfel acesta va sprijini acele forţe maghiare care vor face concesii“.

            Rezultă că liderul român I.I.C. Brătianu a „pescuit în apele Aliate“ spre a le „tulbura“ şi a prinde „mulţi peşti excelenţi“. El încercase să speculeze disensiunile dintre Aliaţi şi să se bazeze pe problemele din zona Adriaticii şi din Turcia. Se observa cu câtă încântare privea Brătianu acţiunea lui D'Annunzio la Fiume, acţiune în forţă. Clerk considera că forumul de la Paris nu se putea impune în faţa opoziţiei româneşti decât prin realizarea unui front unit decizional. Insă acest lucru era greu de îndeplinit în acel moment deoarece interesele marilor puteri erau conflictuale.

          Oricum, opiniile lui George Clerk şi a însoţitorului său expert, Allen Leeper au influenţat deciziile Conferinţei. A fost cerută o subcomisie a reparaţiilor în Ungaria, cu un delegat român în componentă, numai cu rol deliberativ. Această deizie s-a adoptat la 10 octombrie 1919. A doua zi, la 11 octombrie, s-a trimis o telegramă guvernului român, precizându-se că nu se accepta nici o modificare teritorială faţă de linia comunicată la 11 iunie 1919. Această veste punea capăt sperantelor lui Brătianu că victoria asupra ungurilor îi putea aduce noi extinderi teritoriale, dar reconfirma, la 11 octombrie, aceeaşi graniţă româno-maghiară decisă anterior. Această reconfirmare a avut o importanţă deosebită privind Tratatul de pace cu statul maghiar, devenind o bază sigură a discuţiilor purtate în februarie–martie 1920 şi desfăşurate în jurul schimbării de frontieră în favoarea Ungariei.

            In aceeaşi telegramă Consiliul Suprem spunea românilor că după semnarea Tratatului cu Austria, se puteau negocia aşa-numitele „clauzele minoritare“, fapt ce era pe placul românilor şi constituia o cedare a Conferinţei de Pace în faţa intransigenţei române. In finalul notei–telegramă din 11 octombrie 1919 nu se mai cerea retragerea imediată a armatei române, ci doar după ce s-ar fi restabilit ordinea în Ungaria şi s-ar fi organizat alegeri libere pentru un guvern care să negocieze pacea. In plus românilor li se cereau arme pentru trupele de poliţie şi jandarmerie ungare, care trebuiau să asigure o viaţă paşnică pentru respectivul guvern.

             Luând act de neputinţa generalilor Aliaţi aflaţi la Budapesta, Conferinţa l-a trimis din nou pe Clerk în capitala ungară. Din cauza divergenţelor dintre francezi şi anglo-americani, Clerk a ajuns în situaţia de a nu mai reprezenta Conferinţa de Pace în ansamblul ei, ci doar interesele anglo-americane. El şi-a schimbat o parte din vechile opinii, ajungând să simpatizeze, aidoma generalilor Aliaţi, cu forţele maghiare grupate în jurul amiralului Horthy.

          Apogeul discuţiilor din Consiliul Suprem în privinţa situaţiei din Ungaria a fost atins la 3 noiembrie 1919. Anglo-americanii, au susţinut că numai ei au jucat corect, iar francezii au dezarmat activitatea misiunii Clerk și, pe total, a misiunii celor 4 generali aliaţi. Ei au propus o ocupaţie militară interaliată a Ungariei formată din români, sârbi şi cehi dar această soluţie a fost respinsă de italieni. Aceştia se opuneau unei ocupaţii cu cehi şi sârbi, americanii nu aveau încredere în români, iar britanicii susţineau pe Clerk care recomanda pe Horthy ca om de cuvânt.

             Până la urmă, Clerk a obţinut din partea românilor promisiunea că vor pleca din Budapesta în a doua decadă a lunii noiembrie, chiar dacă nu se instituie un guvern de încredere în Ungaria.

            La 11 noiembrie a ajuns la Paris şi răspunsul guvernului Văitoianu la telegrama–notă din 11 octombrie 1919. Guvernul român saluta intenţia înfiinţării unei comisii Interaliate la Budapesta cu participare românească. Era de acord ca la Szolnok şi Csongrad să existe puncte de control şi verificare între Ungaria și România (fără drept de a se descărca mărfurile). Afirma că se dăduseră deja ordinele de retragere până la Tisa, începând cu 10 noiembrie 1919. Teritoriul dintre Tisa şi noua frontieră urma să fie evacuat „de îndată ce guvernul ungar va fi în măsură să dea garanţiile necesare pentru securitatea acestuia“.

          Răspunsul românesc denota în continuare o inflexibilitate, datorată atât contradicţiilor care mai domneau la Paris, datorită faptului că ţara se afla în campanie electorală şi datorită faptului că ştirile din SUA indicau o potenţială înfrângere a lui Woodrow Wilson, care s-a adeverit la 19 noiembrie 1919. Atunci Congresul american nu ratificase Tratatul de la Versailles.

               Discuţiile la Paris au continuat şi s-au acutizat deoarece răspunsul generalului Arthur Văitoianu era o reconfirmare a opiniilor lui I.I.C. Brătianu. Reacţia de la Paris a devenit concertată. Americanii au cerut chiar neacordarea Transilvaniei şi Basarabiei. S-a discutat chiar despre trimiterea de trupe aliate în Transilvania, dar până la urmă s-a convenit doar trimiterea unui „ultimatum real“ guvernului român. Dezbaterile privind ultimatumul au continuat în zilele de 13 şi 14 noiembrie, iar sâmbătă pe 15 noiembrie 1919, trecându-se peste opoziţia italienilor, s-a decis expedierea lui la Bucureşti. Era primul mesaj cu adevărat tranşant trimis românilor. In el se comenta politica de tergiversare practicată de guvernele de la Bucureşti şi atitudinea românească de a încerca să trateze de pe poziţii de egalitate cu forumul parizian. Se cerea României să se conformeze imediat deciziilor adoptate de Conferinţa de Pace în privinţa retragerii din Ungaria, a încetării rechiziţiilor şi a semnării Tratatului cu Austria şi a celui referitor la protecţia minorităţilor.

România avea la dispoziţie 8 zile pentru a se supune deciziilor venite de la Paris. In caz contrar ea urma a fi exclusă de Conferinţa de Pace şi din rândul Aliaţilor, iar misiunile diplomatice ale marilor puteri urmau a fi retrase de la Bucureşti.

            Prima reacţie a generalului Văitoianu a fost aceea de a respinge condiţiile impuse de cei de la Paris şi a redactat un răspuns ferm. Acesta a fost înaintat chiar miniştrilor Aliaţi de la Bucureşti, la 29 noiembrie 1919. La insistenţele acestora, a renunţat să-l expedieze, lăsând sarcina replicii pentru cabinetul ce urma să fie alcătuit în următoarele zile.

            Tot în a doua jumătate a lunii noiembrie, regele Ferdinand a adresat o scrisoare preşedintelui Franţei, regelui Marii Britanii şi regelui Italiei, protestând împotriva tratamentului la care era supus statul român de Conferinţă şi solicitând intervenţia acelor şefi de state pe lângă guvernele lor. Mesajul suveranului român a avut darul de a mânia pe cei din Consiliul Suprem, aşa că încercarea regelui s-a dovedit infructuoasă–era totuşi un rege german.

         Pe de altă parte, acea scrisoare a regelui nu a fost adresată şi preşedintelui american Woodrow Wilson, ceea ce era o impoliteţe şi un indiciu că românii nu aşteptau nimic din partea SUA, date fiind animozitatea etalată mereu de delegaţii americani faţă de România şi neratificarea de către Congresul american a actelor semnate la reuniunea păcii de la Paris.

           Termenul limită stabilit de ultimatumul de la 15 noiembrie 1919 a fost prelungit de mai multe ori, din cauza crizei de guvern de la Bucureşti, precum şi din pricina ofensivei bolşevice din Ucraina care reactiva ameninţarea comunistă împotriva României.

           Când a devenit clar că I.I.C. Brătianu nu va mai avea o poziţie oficială în următorul cabinet român. Georges Clemenceau a renunţat la vehemenţa sa împotriva Bucureştiului şi a acţionat pentru prelungirea termenului ultimatumului, împreună cu reprezentantul italian. In plus, la 4 decembrie 1919, într-o convorbire cu Victor Antonescu, ministrul plenipotenţiar al României la Paris, Clemenceau s-a declarat „un mare prieten al românilor“. Victor Antonescu nu a pierdut ocazia de a solicita o modificare a graniţei cu Ungaria în favoarea României. A obţinut chiar o vagă promisiune din partea lui Clemenceau: „poate la discuţia Tratatului cu Ungaria“, dar la acea dată el nu a mai fost premier al Franţei.

             La 6 decembrie 1919, Consiliul Suprem a fost informat în plen că transilvăneanul Alexandru Vaida Voevod urma să formeze guvernul român şi să accepte condiţiile decise la Paris. Guvernul condus de Vaida fusese alcătuit cu o zi înainte.

             Mesajul trimis de Vaida la Paris a satisfăcut pe liderii de acolo, deşi în mare urma aceleaşi planuri ca cele ale lui Brătianu, numai că oferea aparenţa supunerii şi era mai onctuos. Nu era tăios în replici ca Brătianu şi nu mai trata de la egal la egal cu Conferința de Pace. El a preferat să semneze actele păcii, pentru a putea negocia atunci mai târziu, spre deosebire de Brătianu care dorea să obţină cât mai multe concesii înainte de a semna Tratatele.

         Ca urmare a răspunsului venit de la Bucureşti, la 9 decembrie 1919, liderii Conferinţei au purtat discuţia finală despre modificările acceptate pentru aşa-numitul Tratat al minorităţilor. S-a ajuns la concluzia că trebuiau omise din preambul acele referiri la independenţa României şi la Tratatul de la Berlin din 1878. S-a adăugat o propoziţie că Tratatul a fost pregătit de comun acord cu România, iar articolele 10 şi 11 trebuiau eliminate. Acelea făceau referiri speciale la evreii români.

In consecinţă, la 10 decembrie 1919, generalul Constantin Coandă, delegat al României la Conferinţa de Pace, a semnat Tratatele cu Austria, Bulgaria şi cel privitor la protecţia minorităţilor.

           Americanul Frank Polk din aversiune faţă de români, a semnat Tratatul minorităţilor cu o zi înainte, pe 9 decembrie 1919, neacceptând să stea la masă cu delegaţia românească.

          După retragerea trupelor române din Budapesta pe linia Tisei, vidul de putere din centrul Ungariei a fost imediat umplut de către unităţile anticomuniste ale amiralului Miklos Horthy, unităţi ce aveau să treacă imediat la un val de teroare împotriva tuturor potenţialilor adversari politici.

           Condiţiile impuse de liderii marilor puteri noului guvern maghiar, condus de Karoly Huszar, încropit cu ajutorul lui Clerk, nu au fost îndeplinite niciodată. Faptul relevă eşecul lamentabil al Conferinţei de Pace faţă de complexul de probleme româno-maghiare.

CEAUSESCU SI COLECTIVIZAREA

Nicolae Ceauşescu le-a predat specialiştilor din agricultură „lecţii“ de cultivat grâul. Pleda cu uşurinţă că prin folosirea metodelor străvechi, dacice şi a îngrăşămintelor chimice moderne, se puteau lesne obţine producţii mari, susţinea secretarul CC.

In primii ani ai carierei politice, Nicolae Ceauşescu a fost direcţionat de conducerea partidului spre domeniul agriculturii. Mai întâi, a fost şef al secţiei centrale ţărăneşti a CC (1946). Apoi, a fost adjunctul lui Vasile Vaida, la Ministerul Agriculturii (1948-1950). Curând  Gheorghiu-Dej şi ceilalţi fruntaşi ai partidului s-au dumirit că tânărul înalt activist n-avea chemare.

Socotit necorespunzător pentru un asemenea domeniu, a fost mutat la Ministerul Forţelor Armate, ca şef al Direcţiei Politice Superioare a Armatei. Dar el a rămas cu impresia că se pricepea la agricultură mai bine decât cei şcoliţi. In anii '60, Ceauşescu era secretarul Comitetului Central al PMR, cu multiple sarcini de partid, inclusiv preocuparea pentru agricultură. Aşa încât a fost ales într-un comitet restrâns care a reorganizat conducerea acestui domrniu economic. Un rol important a avut şi la încheierea colectivizării, anunţată triumfal de regimul de la Bucureşti în primăvara anului 1962.

Mândri de colectivizare

In lagărul est-comunist, procesul colectivizării s-a desfăşurat într-un ritm inegal. După ce s-au instalat la putere, sub influenţa şi după modelul sovietic, regimurile comuniste au declanşat „transformarea socialistă a agriculturii".  Până în 1953 s-a mers cu avânt. Apoi, în primii trei ani de conducere ai lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), ritmul s-a domolit. S-a reluat mai înteţit din 1956. Iar în 1957, Bulgaria a „raportat" că încheiase colectivizarea.

Polonia abandonase cursa încă din 1956, când „colectivele" abia acopereau 10 la sută din suprafaţa agricolă. In România, colectivizarea s-a încheiat în 1962, fapt prevăzut în planul economic de şase ani adoptat la Congresul al III-lea al PMR, desfăşurat în 1960.

Chiar dacă în România procesul a fost îndelungat, fruntaşii partidului erau convinşi că se descurcaseră cel mai bine din lagărul comunist. Acestei idei i-a dat glas chiar Ceauşescu, într-una dintre şedinţele Biroului Politic (26-27 februarie 1963). „Nu în toate ţările socialismul a învins definitiv în toate sectoarele", a afirmat Ceauşescu.

„Se poate vorbi că în Polonia cu 3% colectivizare a învins socialismul? (datele se referă la întreaga suprafaţă a Poloniei, n.r.) Sigur, este şi de neînţeles cum se poate ca în documente ale PCUS să se afirme că socialismul a învins definitiv în toate ţările socialiste. In definitiv, era oare justă teza lui Lenin care susţinea că existenţa proprietăţii particulare în agricultură, a micii producţii de mărfuri, generează capitalism"? Incă o dată, Ceauşescu combătea teoriile politico-economice ale sovieticilor, citând din Vladimir Ilici Lenin. Secretarul CC a criticat şi alte democraţii populare, Republica Democrată Germană, în care sectorului socialist al agriculturii îi revenea 70% din suprafaţă.

11.000, ca la Răscoală

Oficial, încheierea colectivizării a fost marcată la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (MAN), organizată în Pavilionul Expoziţiei Economiei Naţionale din Bucureşti (27-28 aprilie 1962). Alături de deputaţi, la lucrări au participat şi 11.000 de ţărani, număr simbolic, în amintirea ţăranilor ce se spunea c-au fost ucişi în Răscoala din 1907.

Au fost invitaţi preşedinţi de gospodării agricole colective, specialişti din agricultură, lucrători din Gospodării Agricole de Stat (GAS) şi Staţiuni de Maşini şi Tractoare (SMT), ingineri, muncitori, intelectuali de vază, activişti. Pentru a spori prestigiul evenimentului, au fost prezenţi inclusiv şefii misiunilor diplomatice acreditaţi la Bucureşti şi corespondenţi ai presei străine.

Model sovietic cu mici inovaţii

In prezidiu, în dreapta sălii, s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu, alături de alţi membri ai Biroului Politic. In lojele din stânga au fost plasaţi membrii Consiliului de Stat. In tribună s-au aşezat membrii plini şi supleanţi ai Comitetului Central şi miniştrii.

Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu (de la dreapta la stânga), ascultând indicaţiile „preţioase“ ale lui Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Prim-secretar al CC al PMR şi preşedinte al Consiliului de Stat, a raportat încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii. In paralel, s-au anunţat în  „Scînteia", oficiosul PMR, comisiile pentru agricultură şi silvicultură, administrativă şi juridică ale Marii Adunări Naţionale „S-a redactat" legea înlocuirii Ministerului Agriculturii cu Consiliul Superior al Agriculturii şi înfiinţarea consiliilor agricole regionale şi raionale.

Acestea erau compuse din specialişti, directori de Gospodării Agricole de Stat (GAS), de Staţiuni de Maşini şi Tractoare (SMT), preşedinţi de Gospodării Agricole Colective (GAC), specialişti din institute de cercetare. Biroul Politic avizase de mult textul. Nicolae Ceauşescu a făcut parte din comisia care studiase „problema".

Instituţiile nou-create au reprodus modelul sovietic, cu unele diferenţe, ce-i drept. Sovieticii n-au slăbit nicio clipă controlul partidului asupra agriculturii. Consiliile agricole regionale erau coordonate de prim-secretarul sovietic local. In România le conduceau vicepreşedinţii sfaturilor populare.

Pe hârtie, colectivizarea era un succes. In realitate, au rămas multe probleme de rezolvat. In comparaţie cu alte state comuniste, României îi lipseau tractoarele. Chiar dacă se lăuda cu mecanizarea agriculturii, conducerea PMR căuta încă soluţii. Nici cadre temeinic pregătite nu existau în număr suficient.

Nicolae Ceauşescu a vorbit în a doua zi a sesiunii, în deschiderea discuţiilor de după-amiază. Cu câteva ore înainte, 600 de pioneri le-au oferit participanţilor flori şi cravate roşii. Momentul festiv a fost întregit de Gheorghiu-Dej, prin acordarea unor titluri şi ordine ale RPR.

N-a uitat de Ana Pauker

O parte a discursului rostit de Nicolae Ceauşescu a fost reprodusă în paginile „Scînteii". Secretarul CC a expus „condiţiile în care s-a desfăşurat munca pentru construirea socialismului la sate". Cu alte cuvinte, a enumerat realizările regimului comunist. „Se schimbă văzând cu ochii înfăţişarea patriei", a declarat Ceauşescu.

„Pe harta ţării au apărut uzine şi fabrici noi, înzestrate cu maşini şi utilaj modern, care asigură creşterea continuă a producţiei industriale, dezvoltarea armonioasă a întregii economii naţionale". Inevitabil, a evocat şi „acţiunea provocatoare" a trioului Pauker-Luca-Georgescu.

Întâmpinată cu „puternice aplauze", după cum nota stereotip cronicarul evenimentului, cuvântarea lui Ceauşescu s-a încheiat mobilizator: „Îndeplinirea sarcinilor va duce la întărirea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, a unităţii moral-politice a întregului popor în jurul partidului şi guvernului - chezăşia a noii victorii în desăvârşirea construcţiei socialismului şi trecerea treptată la comunism". Ceauşescu a uitat să aminteascăde revoltele ţărăneşti împotriva colectivizării...

"Nu în toate ţările socialismul a învins definitiv în toate sectoarele.''

Nicolae Ceauşescu secretar al CC

"Pe harta ţării au apărut uzine şi fabrici noi, înzestrate cu maşini şi utilaj modern.''

Nicolae Ceauşescu secretar al CC

11.000 de ţărani au fost invitaţi să participe la lucrările Marii Adunări Naţionale.

Sfaturi de viaţă pentru agronomi

Cadrele în care partidul îşi punea speranţele pentru o agricultură performantă l-au cunoscut pe Ceauşescu la o „întâlnire de lucru" desfăşurată în 2 aprilie 1962, în aula Universităţii din Bucureşti. Din ţară au venit ingineri agronomi, zootehnicieni, mecanizatori, medici veterinari. „Scînteia" a reprodus câteva intervenţii. Mai pe larg, desigur, discursul vorbitorului cu rangul cel mai înalt, Nicolae Ceauşescu.

Printre altele, secretarul CC a lăudat realizările gospodăriilor colective. Potrivit cifrelor, în medie, pe ţară, se realizaseră 1.400 de kilograme la hectar, la grâu, şi 2.000 de kilograme la hectar, la porumb. Apoi, le-a mulţumit public invitaţilor pentru „aportul lor de seamă la obţinerea succeselor de până acum". Şi le-a cerut să petreacă mai mult timp pe teren, printre ţărani. „Ce este mai frumos pentru cei care ani de zile au învăţat cum să smulgă pământului roade mai mari, decât să pună în valoare ceea ce au învăţat?", a întrebat retoric Ceauşescu. „Se poate oare mândri un inginer agronom că s-a ocupat numai cu întocmirea de referate?"

Toamna - la muncă, iarna - la horă

In 18 septembrie 1961, într-o şedinţă cu prim-secretarii Comitetelor regionale de partid, Ceauşescu a acuzat specialiştii din agricultură că plimbau hârtii din birou în birou, „dar nu fac nimic". Al treilea Congres al PMR (1960) ridicase ştacheta recoltelor agricole. Ca să se adapteze cerinţelor, prim-secretarii au primit planuri de însămânţări la sfârşitul verii calendaristice.

Vremea fusese prielnică însămânţărilor. Plouase peste medie, de-a lungul lunii august. Rezultatele întârziau să apară totuşi. Motiv pentru Ceauşescu să-şi umfle muşchii faţă de „tovarăşii" cu funcţii mai mici. Şi să le predea specialiştilor lecţii despre arat şi semănat.

Lecţiile de agricultură ale „tovarăşului"

„Maşinile, tovarăşi, nu sunt folosite cum trebuie şi nu se poate înţelege ce gând au tovarăşii despre această problemă. (...) Dacă nu ar la o adâncime de 20-30 cm unde ai şi unde să însămânţezi, ai şi umezeală, nu ai rezultate bune. Să ari la această adâncime, să pui sămânţă bine selectată - astea sunt lucruri elementare pentru care nu trebuiesc prea mari studii. 1.200-1.300 kg grâu la hectar se pot obţine cu metode de pe vremea lui Decebal, că şi atunci se cultiva grâu, şi apoi, dacă mai adaugi şi îngrăşăminte, poţi ajunge la 2.000 kg".

In timpul concediului pe care îl petrecuse în provincie, se mai plângea Ceauşescu, prim-secretarii l-au abordat mai degrabă pe teme fotbalistice, decât pe teme agricole. „Despre însămânţări nu mi-a vorbit nimeni, a trebuit să-i întreb eu", a adăugat Ceauşescu. Nici pe tractorişti nu i-ar fi menajat. „Să muncească nu 8 ore pe zi, ci 16 ore, să fie liberi la iarnă. La iarnă să meargă la horă, nu acum".

După experienţa pe teren, pe meleagurile a şase regiuni, Ceauşescu a decretat mobilizarea generală. Şi pentru că mulţi tractorişti urmau să fie încorporaţi, secretarul CC a cerut să se lucreze zi şi noapte. I-a „tăiat" pe activiştii Comitetelor regionale de partid, UTM, sindicatelor şi ai comitetelor de femei din provincie şi de la concedii. „In decembrie să meargă în concediu", a dictat el.

Când biciul, când zăhărelul

La începutul anului 1962, sectorul socialist din agricultură însuma 96% din terenul arabil. Dar PMR dorea să-ncheie rapid colectivizarea. Astfel că, în câteva luni, activiştii au bătut în lung şi-n lat comunele şi satele, ca să înfrângă rezistenţa ţăranilor indecişi.

Bunăoară, la 20 ianuarie 1962, în comuna Darabani (jud. Botoşani), doar 22,7% din ţărani erau colectivizaţi („Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România. 1949-1962", Polirom, 2005). In săptămânile următoare, activiştii Sfaturilor Populare i-au „prelucrat" pe ţărani în şedinţe interminabile. S-au folosit şi nenumărate metode mai dure. Părinţilor care aveau copii înscrişi la şcoli la oraşe li s-a spus că vor fi exmatriculaţi.

Până şi preoţii au fost mobilizaţi. „Hai, hai, nea Costică, hai, nea Vasile, hai să mergem, de amu aista-i drumu', aiasta-i cărarea! De-amu unde poţi să o mai iei? N-o poţi lua nici la stânga, nici la dreapta. Aista-i drumu', ăsta-i drumul comunismului, ca toţi să trăim egal, să nu mai fie unul mai bogat şi altul mai sărac. Toţi să fim egali!", i-ar fi îndemnat „părintele" din comună, conform unuia dintre enoriaşii săi.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Tensiunile dintre România şi puterile anglo-saxone de la Paris BBB

In a doua jumătate a lunii august 1919, atitudinea Conferinţei de Pace de la Paris faţă de România a suferit o schimbare sensibilă, o polarizare a marilor puteri faţă de România.

Pe de o parte britanicii şi americanii au continuat un ton dur împotriva „rebelilor“ din sud-estul european, iar Italia şi Franţa au devenit mai moderate, încercând să găsească justificări pentru acţiunile române.

Prima replică a lui Brătianu la notele trimise de Consiliul Suprem a sosit la Paris la 14 august 1919.

Textul acelui răspuns denotă faptul că guvernul român nu era deloc impresionat de reproşurile primite, ba chiar manifesta siguranţă de sine şi fermitate, atitudini pe care nici un alt stat „cu interese limitate“ nu şi le îngăduise.

Guvernul român se declara „extrem de neplăcut surprins“ de acuzaţiile pe care considera că nu le „merita“ şi explicita că „România nu şi-a schimbat cererile teritoriale în urma victoriei, dar consideră că noile eforturi militare făcute ca urmare a ofensivei maghiare, ca şi serviciile aduse civilizaţiei o îndreptăţesc din nou să-şi afirme drepturile“.

Brătianu mai afirma că România doreşte să colaboreze cu Aliaţii la Budapesta, dar sublinia că prezenţa reprezentanţilor aliaţi în capitala ungară se datora în exclusivitate victoriei militare româneşti. El îşi exprima şi îndoiala că armistiţiul din noiembrie 1918 mai putea fi valid deoarece maghiarii îl încălcaseră de nenumărate ori, iar Aliaţii propuseseră României colaborarea împotriva bolşevismului ungar. In final, Brătianu şi-a exprimat regretul că „Aliaţii au luat în considerare acuzaţiile mincinoase proferate de un inamic fără scrupule“.

In urma replicii româneşti discuţiile au dovedit că francezii, în lipsa lui Clemanceau erau favorabili României şi chiar englezii au considerat că răspunsul românesc era satisfăcător. Doar americanii îşi manifestau atitudinea antiromânească. In şedinţa din 23 august 1919, Frank Polk a anunţat că ţara sa a tăiat legăturile cu statul român cerând şi obţinând ca şi celelalte puteri să oprească toate livrările către România. La 31 august 1919, Brătianu a declarat că: „Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru obligă Conferinţa să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri, fără nici un text care să poată justifica această atitudine“.

Coandă la reîntoarcerea de la Paris pare a fi spus lui Al. Marghiloman că: „America este cea care duce jocul şi care ne strânge de gât!... Dacă am fi vrut să le vindem ce vor să ne ia …“

Tot Coandă ar fi spus că Clemanceau era de partea română şi că ar fi zis: „Dacă aş fi român, aş face ca ei“.

Atitudinea americană nu era determinată numai de interesele economice ci şi de o anumită mentalitate „imperială“. Din motive obscure delegaţia americană la Paris a susţinut în mai multe rânduri pe bulgari. Ei doreau, spre exemplu, să fie cedat Cadrilaterul bulgarilor. Insă ceilalţi Aliaţi s-au opus pe motiv că o cedare de către un stat Aliat a unui teritoriu către un stat inamic ar fi reprezentat un precedent periculos. Americanii au insistat într-o şedinţă din 19 august 1919 ca România să fie obligată să cedeze Cadrilaterul prin şantaj. S-a discutat la început ca şantajul să înceapă cu recunoaşterea unirii Basarabiei, dar s-a ajuns la concluzia că: „nu le putem promite nimic în Basarabia; aceasta aparţine Rusiei şi, de aceea, noi nu vom participa la dezmembrarea Rusiei“. Acestea erau chiar cuvintele unui american, Frank Polk. Americanii au pus pe masa şantajului chiar Transilvania, dar evenimentele nu s-au desfăşurat după voinţa lor.

La începutul lunii septembrie falia dintre anglo-saxoni, pe de o parte şi Franţa şi Italia, pe de altă parte, se adâncise, cu privire la România. Anglo-saxonii presupuneau că una dintre cele patru puteri susţine pe ascuns România.

Clemanceau a respins acuzaţia aceasta subînţeleasă şi pentru a o dovedi a propus trimiterea unui emisar la Bucureşti, care să fie purtătorul unui ultimatum pentru guvernul Român.

Clemanceau nu părea a fi sincer atunci când declara că nu ar fi de partea românilor. El avea un „ghimpe“ pentru „regele neamţ“ şi pentru prea contestatarul Brătianu, dar a dovedit aproape continuu că a urmărit şi provocat cu plăcere ofensiva română în Transilvania și Ungaria.

Subordonaţii lui, în schimb, îşi manifestau mult mai pe faţă simpatia pentru aspiraţiile românilor, militari fiind sau diplomaţi.

Pe de altă parte reprezentanţii anglo-saxoni la Bucureşti se plângeau că românii îi consideră responsabili de vexaţiunile suferite de România la Conferinţa de Pace. Această opinie era stimulată de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti.

Brătianu nu scăpase ocazia de a-i spune direct lui Rattingan, că ministrul de externe francez, Pichon, îi declarase lui Mişu că: „Franţa simpatiza cu România, dar nu poate face nimic datorită animozităţii rău voitoare a lui Hoover“. Această informare a fost repetată de Alexandru Vaida-Voevod într-o scrisoare adresată lui Iuliu Maniu, la 17 septembrie 1919. Liderul ardelean participase, alături de Nicolae Mişu, la întrevederea cu ministrul francez de externe Stephen Pichon şi cu colaboratorul acestuia Philippe Berthelot, la 12 septembrie 1919.

Pe de altă parte, Francher d'Esperey discutând cu Victor Antonescu și Alexandru Vaida-Voevod, la 13 septembrie, considera că tot materialul de război şi materialul rulant pe care România îl obţinuse în parcursul său spre Budapesta reprezenta captură de război, fiind deci proprietatea României. Iar în privinţa celorlalte bunuri preluate de români din Ungaria, generalul francez adopta o poziţie de echitate. Adică tot ce reprezenta un echivalent al bunurilor pe care ungurii şi germanii le luaseră din România să treacă în proprietatea statului român, cu condiţia să fie evaluate şi valoarea lor să fie dedusă din reparaţiile de război atribuite României. Numai surplusul să revină „Aliaţilor“.

De altfel şi-a exprimat şi o opinie nu prea flatantă despre americani, aceasta fiind reprodusă de Vaida-Voevod. Se discuta în amănunt problema minorităţilor, aşa că românul a dorit să ştie de ce ne persecutau americanii. Generalul francez ar fi răspuns: „Ce? Dumneata ştii mai bine ca mine că râvnesc bogăţiile dvs. Aceşti «marchands de cochons» (negustori de porci) nu au nimic sfânt, numai banul…. – Dar punctele wilsoniene, care impun obligaţii morale? – Moralitate la aceştia? Principii? Banul şi exploatarea, restul este fariseism“.

Schimbarea de optică a unor factori de decizie francezi a culminat cu reluarea aprovizionării militare a României din partea Franţei.

Colonelul Toma Dumitrescu raporta din Paris, la 24 septembrie 1919: „Ministerul de război francez începe a ne permite transporturile materialelor de război, deocamdată pe sub mână, în aşteptarea hotărârilor Conferinţei de Pace, care să revină asupra deciziei de prohibirea transporturilor materialelor noastre de război“.

Până şi Clemanceau s-a „lăsat“ înduplecat, la insistenţele lui Franchet d'Esperey şi a decis ca 38.000 de tone din materialul de război al Armatei Orientului să fie oferite României.

Tot Victor Antonescu raporta la 25 septembrie 1919, că anglo-americanii erau tot ostili românilor şi cereau ca Saint-Aulaire să fie rechemat. Clemanceau chiar fusese pe punctul de a da curs cererii dar opoziţia influentului Philippe Berthelot s-a dovedit decisivă. Philippe Berthelot era director al Departamentului de relaţii politice şi comerciale din Ministerul de Externe francez şi persoană diplomatică cu mare autoritate.

Şi italienii se apropiaseră de România cu intenţia de a forma un bloc anti-iugoslav împreună cu România Planul lor era fără sorţi de izbândă în faţa lui Brătianu.

Trebuie precizat că Misiunea generalilor aliaţi a zădărnicit colaborarea amicală cu comandanţii români de la Budapesta. Acei generali aliaţi au aplicat strict şi fără elasticitate ordinele primite de la Paris, ne ţinând seama de realitatea lucrurilor. Opera lor de disociaţiune nu putea duce decât la un rezultat negativ.

Constantin Diamandy, Inaltul comisar român la Budapesta, remarca într-o scrisoare către Brătianu, datată 3 septembrie 1919, într-o notă de subsol, că: „Într-o convorbire intimă ni s-a spus că, deşi (sunt) mulţumiţi de relaţiile personale ce le avem cu generalii Aliaţi, ei, totuşi, nu puteau admite ca România să trateze de la «Puissance a Puissance» (adică de la Putere la Putere cu Misiunea). Tot pe un ton intim şi prietenesc am atras atenţia interlocutorului meu că România nu trata de la Puissance a Puissance ci de la Puissance la Impuissance, căci Domniile lor erau 4 generali, musafirii noştri, iar noi aveam o armată întreagă în Ungaria“. Acest fragment reprezintă o confirmare, fie şi parţială, a cuvintelor atribuite generalului Moşoiu de către Gheorghe Brătianu: „La urma urmei, aici noi suntem forţa armată. Dumneavoastră nu vă reprezentaţi decât ordonanţele“.

In aceste condiţii o dezirabilă cooperare româno–Aliată la Budapesta era exclusă, fapt confirmat şi de ministrul britanic la Bucureşti, Frank Rattingan, după o scurtă vizită la Budapesta. El afirma: „există între ofiţerii Aliaţi, sau, mai degrabă, între britanici şi americani, pe de o parte, şi români pe de altă parte, o atmosferă de neîncredere şi suspiciune, influenţată de o semnificativă o sensibilitate personală, care face ca o soluţie a actualelor dificultăţi să fie imposibilă: pe de o parte, românii exagerează rechiziţiile iar, pe de altă parte, în cercurile «anglo-saxone» «poveştile… despre necinstea românească par a fi acceptate», nefiind deloc verificate“.

De altfel, unul dintre promotorii atitudinii neamicale a Misiunii Aliate la Budapesta faţă de România a fost generalul american Harry Bandholtz, cel care telegrafia la Paris că: „Mărdărescu … şi Holban sunt înfiorător de mincinoşi, încât este dificil să rămâi calm“. Aceluiaşi personaj i s-a publicat ulterior un jurnal plin de jigniri incalificabile la adresa ofiţerilor români, cu care a intrat în contact la Budapesta.

Bandholtz avea să ajungă la începutul lui septembrie la Bucureşti pentru a se lămuri personal asupra opiniilor guvernului român.

Această călătorie nu-i intra în atribuţii şi nici nu era autorizată de şefii săi. Cu toate acestea cu onoruri care excedau statutul său de colonel, urcat temporar la gradul de general, pentru a nu fi mai prejos ca ceilalţi trei colegi ai săi de la Budapesta.

S-a întâlnit cu regele Ferdinand şi cu primul ministru al ţării şi le-a ascultat toate argumentele în sprijinul cauzei române. A fost chiar decorat de către autorităţile româneşti. Insă nimic din toate aceste gesturi de bună voinţă nu l-au determinat să nu fie dispreţuitor faţă de oamenii cu care a stat de vorbă şi faţă de opiniile lor, în raportul pe care l-a trimis delegaţiei americane la Paris.

Era un om simplu dintr-o ţară fără istorie şi nu putea înţelege nimic dintr-o Europă milenară. Pe acest nefiot nu l-a împiedicat obrazul ca la plecare să ceară autorităţilor timbre pentru colecţia sa personală.

In acea perioadă a apărut la Budapesta şi un personaj neoficial, într-o poziţie incertă, care nu s-a stăpânit să se încolăcească prin politica locală. Era de fapt Ioan Erdely, cumnatul lui Iuliu Maniu, fost reprezentant la Budapesta al Consiliului Naţional Român, în noiembrie 1918. In 1919 s-a reîntors şi a încercat să se implice în formarea unui guvern maghiar potrivit ideilor sale, dar fără nici o atribuţie din partea guvernului României. Prin acţiunile sale şi prin comportament nu aducea decât neajunsuri politicii române la Budapesta aşa că Brătianu a avut grijă să-l „potolească“ printr-un emisar special, Nicolae Petrescu.

Trecând peste acest amănunt neînsemnat, trebuie afirmat cu tărie că anglo-americanii din Consiliul Suprem au avut mereu o atitudine brutală şi ostilă faţă de România şi că ar fi fost un dezastru ca părerile lor să aibă putere în vederea semnării Tratatului de Pace final.