ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Tensiunile dintre România şi puterile anglo-saxone de la Paris BBB

In a doua jumătate a lunii august 1919, atitudinea Conferinţei de Pace de la Paris faţă de România a suferit o schimbare sensibilă, o polarizare a marilor puteri faţă de România.

Pe de o parte britanicii şi americanii au continuat un ton dur împotriva „rebelilor“ din sud-estul european, iar Italia şi Franţa au devenit mai moderate, încercând să găsească justificări pentru acţiunile române.

Prima replică a lui Brătianu la notele trimise de Consiliul Suprem a sosit la Paris la 14 august 1919.

Textul acelui răspuns denotă faptul că guvernul român nu era deloc impresionat de reproşurile primite, ba chiar manifesta siguranţă de sine şi fermitate, atitudini pe care nici un alt stat „cu interese limitate“ nu şi le îngăduise.

Guvernul român se declara „extrem de neplăcut surprins“ de acuzaţiile pe care considera că nu le „merita“ şi explicita că „România nu şi-a schimbat cererile teritoriale în urma victoriei, dar consideră că noile eforturi militare făcute ca urmare a ofensivei maghiare, ca şi serviciile aduse civilizaţiei o îndreptăţesc din nou să-şi afirme drepturile“.

Brătianu mai afirma că România doreşte să colaboreze cu Aliaţii la Budapesta, dar sublinia că prezenţa reprezentanţilor aliaţi în capitala ungară se datora în exclusivitate victoriei militare româneşti. El îşi exprima şi îndoiala că armistiţiul din noiembrie 1918 mai putea fi valid deoarece maghiarii îl încălcaseră de nenumărate ori, iar Aliaţii propuseseră României colaborarea împotriva bolşevismului ungar. In final, Brătianu şi-a exprimat regretul că „Aliaţii au luat în considerare acuzaţiile mincinoase proferate de un inamic fără scrupule“.

In urma replicii româneşti discuţiile au dovedit că francezii, în lipsa lui Clemanceau erau favorabili României şi chiar englezii au considerat că răspunsul românesc era satisfăcător. Doar americanii îşi manifestau atitudinea antiromânească. In şedinţa din 23 august 1919, Frank Polk a anunţat că ţara sa a tăiat legăturile cu statul român cerând şi obţinând ca şi celelalte puteri să oprească toate livrările către România. La 31 august 1919, Brătianu a declarat că: „Statele Unite, pentru că noi le refuzăm petrolul nostru obligă Conferinţa să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri, fără nici un text care să poată justifica această atitudine“.

Coandă la reîntoarcerea de la Paris pare a fi spus lui Al. Marghiloman că: „America este cea care duce jocul şi care ne strânge de gât!... Dacă am fi vrut să le vindem ce vor să ne ia …“

Tot Coandă ar fi spus că Clemanceau era de partea română şi că ar fi zis: „Dacă aş fi român, aş face ca ei“.

Atitudinea americană nu era determinată numai de interesele economice ci şi de o anumită mentalitate „imperială“. Din motive obscure delegaţia americană la Paris a susţinut în mai multe rânduri pe bulgari. Ei doreau, spre exemplu, să fie cedat Cadrilaterul bulgarilor. Insă ceilalţi Aliaţi s-au opus pe motiv că o cedare de către un stat Aliat a unui teritoriu către un stat inamic ar fi reprezentat un precedent periculos. Americanii au insistat într-o şedinţă din 19 august 1919 ca România să fie obligată să cedeze Cadrilaterul prin şantaj. S-a discutat la început ca şantajul să înceapă cu recunoaşterea unirii Basarabiei, dar s-a ajuns la concluzia că: „nu le putem promite nimic în Basarabia; aceasta aparţine Rusiei şi, de aceea, noi nu vom participa la dezmembrarea Rusiei“. Acestea erau chiar cuvintele unui american, Frank Polk. Americanii au pus pe masa şantajului chiar Transilvania, dar evenimentele nu s-au desfăşurat după voinţa lor.

La începutul lunii septembrie falia dintre anglo-saxoni, pe de o parte şi Franţa şi Italia, pe de altă parte, se adâncise, cu privire la România. Anglo-saxonii presupuneau că una dintre cele patru puteri susţine pe ascuns România.

Clemanceau a respins acuzaţia aceasta subînţeleasă şi pentru a o dovedi a propus trimiterea unui emisar la Bucureşti, care să fie purtătorul unui ultimatum pentru guvernul Român.

Clemanceau nu părea a fi sincer atunci când declara că nu ar fi de partea românilor. El avea un „ghimpe“ pentru „regele neamţ“ şi pentru prea contestatarul Brătianu, dar a dovedit aproape continuu că a urmărit şi provocat cu plăcere ofensiva română în Transilvania și Ungaria.

Subordonaţii lui, în schimb, îşi manifestau mult mai pe faţă simpatia pentru aspiraţiile românilor, militari fiind sau diplomaţi.

Pe de altă parte reprezentanţii anglo-saxoni la Bucureşti se plângeau că românii îi consideră responsabili de vexaţiunile suferite de România la Conferinţa de Pace. Această opinie era stimulată de Saint-Aulaire, ministrul Franţei la Bucureşti.

Brătianu nu scăpase ocazia de a-i spune direct lui Rattingan, că ministrul de externe francez, Pichon, îi declarase lui Mişu că: „Franţa simpatiza cu România, dar nu poate face nimic datorită animozităţii rău voitoare a lui Hoover“. Această informare a fost repetată de Alexandru Vaida-Voevod într-o scrisoare adresată lui Iuliu Maniu, la 17 septembrie 1919. Liderul ardelean participase, alături de Nicolae Mişu, la întrevederea cu ministrul francez de externe Stephen Pichon şi cu colaboratorul acestuia Philippe Berthelot, la 12 septembrie 1919.

Pe de altă parte, Francher d'Esperey discutând cu Victor Antonescu și Alexandru Vaida-Voevod, la 13 septembrie, considera că tot materialul de război şi materialul rulant pe care România îl obţinuse în parcursul său spre Budapesta reprezenta captură de război, fiind deci proprietatea României. Iar în privinţa celorlalte bunuri preluate de români din Ungaria, generalul francez adopta o poziţie de echitate. Adică tot ce reprezenta un echivalent al bunurilor pe care ungurii şi germanii le luaseră din România să treacă în proprietatea statului român, cu condiţia să fie evaluate şi valoarea lor să fie dedusă din reparaţiile de război atribuite României. Numai surplusul să revină „Aliaţilor“.

De altfel şi-a exprimat şi o opinie nu prea flatantă despre americani, aceasta fiind reprodusă de Vaida-Voevod. Se discuta în amănunt problema minorităţilor, aşa că românul a dorit să ştie de ce ne persecutau americanii. Generalul francez ar fi răspuns: „Ce? Dumneata ştii mai bine ca mine că râvnesc bogăţiile dvs. Aceşti «marchands de cochons» (negustori de porci) nu au nimic sfânt, numai banul…. – Dar punctele wilsoniene, care impun obligaţii morale? – Moralitate la aceştia? Principii? Banul şi exploatarea, restul este fariseism“.

Schimbarea de optică a unor factori de decizie francezi a culminat cu reluarea aprovizionării militare a României din partea Franţei.

Colonelul Toma Dumitrescu raporta din Paris, la 24 septembrie 1919: „Ministerul de război francez începe a ne permite transporturile materialelor de război, deocamdată pe sub mână, în aşteptarea hotărârilor Conferinţei de Pace, care să revină asupra deciziei de prohibirea transporturilor materialelor noastre de război“.

Până şi Clemanceau s-a „lăsat“ înduplecat, la insistenţele lui Franchet d'Esperey şi a decis ca 38.000 de tone din materialul de război al Armatei Orientului să fie oferite României.

Tot Victor Antonescu raporta la 25 septembrie 1919, că anglo-americanii erau tot ostili românilor şi cereau ca Saint-Aulaire să fie rechemat. Clemanceau chiar fusese pe punctul de a da curs cererii dar opoziţia influentului Philippe Berthelot s-a dovedit decisivă. Philippe Berthelot era director al Departamentului de relaţii politice şi comerciale din Ministerul de Externe francez şi persoană diplomatică cu mare autoritate.

Şi italienii se apropiaseră de România cu intenţia de a forma un bloc anti-iugoslav împreună cu România Planul lor era fără sorţi de izbândă în faţa lui Brătianu.

Trebuie precizat că Misiunea generalilor aliaţi a zădărnicit colaborarea amicală cu comandanţii români de la Budapesta. Acei generali aliaţi au aplicat strict şi fără elasticitate ordinele primite de la Paris, ne ţinând seama de realitatea lucrurilor. Opera lor de disociaţiune nu putea duce decât la un rezultat negativ.

Constantin Diamandy, Inaltul comisar român la Budapesta, remarca într-o scrisoare către Brătianu, datată 3 septembrie 1919, într-o notă de subsol, că: „Într-o convorbire intimă ni s-a spus că, deşi (sunt) mulţumiţi de relaţiile personale ce le avem cu generalii Aliaţi, ei, totuşi, nu puteau admite ca România să trateze de la «Puissance a Puissance» (adică de la Putere la Putere cu Misiunea). Tot pe un ton intim şi prietenesc am atras atenţia interlocutorului meu că România nu trata de la Puissance a Puissance ci de la Puissance la Impuissance, căci Domniile lor erau 4 generali, musafirii noştri, iar noi aveam o armată întreagă în Ungaria“. Acest fragment reprezintă o confirmare, fie şi parţială, a cuvintelor atribuite generalului Moşoiu de către Gheorghe Brătianu: „La urma urmei, aici noi suntem forţa armată. Dumneavoastră nu vă reprezentaţi decât ordonanţele“.

In aceste condiţii o dezirabilă cooperare româno–Aliată la Budapesta era exclusă, fapt confirmat şi de ministrul britanic la Bucureşti, Frank Rattingan, după o scurtă vizită la Budapesta. El afirma: „există între ofiţerii Aliaţi, sau, mai degrabă, între britanici şi americani, pe de o parte, şi români pe de altă parte, o atmosferă de neîncredere şi suspiciune, influenţată de o semnificativă o sensibilitate personală, care face ca o soluţie a actualelor dificultăţi să fie imposibilă: pe de o parte, românii exagerează rechiziţiile iar, pe de altă parte, în cercurile «anglo-saxone» «poveştile… despre necinstea românească par a fi acceptate», nefiind deloc verificate“.

De altfel, unul dintre promotorii atitudinii neamicale a Misiunii Aliate la Budapesta faţă de România a fost generalul american Harry Bandholtz, cel care telegrafia la Paris că: „Mărdărescu … şi Holban sunt înfiorător de mincinoşi, încât este dificil să rămâi calm“. Aceluiaşi personaj i s-a publicat ulterior un jurnal plin de jigniri incalificabile la adresa ofiţerilor români, cu care a intrat în contact la Budapesta.

Bandholtz avea să ajungă la începutul lui septembrie la Bucureşti pentru a se lămuri personal asupra opiniilor guvernului român.

Această călătorie nu-i intra în atribuţii şi nici nu era autorizată de şefii săi. Cu toate acestea cu onoruri care excedau statutul său de colonel, urcat temporar la gradul de general, pentru a nu fi mai prejos ca ceilalţi trei colegi ai săi de la Budapesta.

S-a întâlnit cu regele Ferdinand şi cu primul ministru al ţării şi le-a ascultat toate argumentele în sprijinul cauzei române. A fost chiar decorat de către autorităţile româneşti. Insă nimic din toate aceste gesturi de bună voinţă nu l-au determinat să nu fie dispreţuitor faţă de oamenii cu care a stat de vorbă şi faţă de opiniile lor, în raportul pe care l-a trimis delegaţiei americane la Paris.

Era un om simplu dintr-o ţară fără istorie şi nu putea înţelege nimic dintr-o Europă milenară. Pe acest nefiot nu l-a împiedicat obrazul ca la plecare să ceară autorităţilor timbre pentru colecţia sa personală.

In acea perioadă a apărut la Budapesta şi un personaj neoficial, într-o poziţie incertă, care nu s-a stăpânit să se încolăcească prin politica locală. Era de fapt Ioan Erdely, cumnatul lui Iuliu Maniu, fost reprezentant la Budapesta al Consiliului Naţional Român, în noiembrie 1918. In 1919 s-a reîntors şi a încercat să se implice în formarea unui guvern maghiar potrivit ideilor sale, dar fără nici o atribuţie din partea guvernului României. Prin acţiunile sale şi prin comportament nu aducea decât neajunsuri politicii române la Budapesta aşa că Brătianu a avut grijă să-l „potolească“ printr-un emisar special, Nicolae Petrescu.

Trecând peste acest amănunt neînsemnat, trebuie afirmat cu tărie că anglo-americanii din Consiliul Suprem au avut mereu o atitudine brutală şi ostilă faţă de România şi că ar fi fost un dezastru ca părerile lor să aibă putere în vederea semnării Tratatului de Pace final.