ROMANIA - Primul Război Mondial – I.I.C. Brătianu şi Conferinţa de pace de la Paris BBB X

           Premierul român Brătianu a avut nenumăraţi oponenţi politici în România, pe timpul războiului româno-ungar şi pe „toţi“ diplomaţii şi politicienii pe care i-a întâlnit la Paris. Aceştia din urmă şi-au exprimat opinii nefavorabile despre personalitatea şi politica sa. Brătianu a fost, practic, liderul necontestat al României în acele momente şi aproape toţi care l-au criticat au fost nevoiţi să recunoască că el şi-a atins cele mai multe din ţeluri. In plus, politicienii care i-au urmat la conducerea ţării au făcut relativ puţine schimbări în obiectivele şi mijloacele politicii externe româneşti.

             Incă din toamna anului 1918, mediile politice occidentale erau în consens cu privire la faptul că Take Ionescu era de preferat lui I.I.C. Brătianu la conducerea guvernului român, datorită maleabilităţii. Atât francezii cât şi britanicii l-ar fi dorit pe Take Ionescu să conducă delegaţia românească la Conferinţa de Pace. Documente şi memoriile stau mărturie în privinţa faptului că la forumul păcii de la Paris şeful delegaţiei române era detestat de către mulţi dintre participanţi. Unul dintre membrii delegaţiei americane, maiorul Stephen Bonsal, scria în jurnalul său: „Una din neplăcerile marcante ale preşedintelui Wilson era aversiunea faţă de Brătianu, sprâncenatul prim-ministru al României, cu caracterul său bizantin notoriu“. Americanii îl porecleau pe liderul român „Taurul“. Diplomatul britanic Harold Nicolson îl considera: … o femeie cu barbă, un impostor de forţă, un intelectual de Bucureşti, un om dintre cei mai neplăcuţi. Ministrul britanic la Bucureşti, Rattigan, îi scria şefului său, lordul Curzon, la 8 octombrie 1919: „D-l Brătianu este cu siguranţă un patriot, dar caracterului său, îi lipseşte adaptibilitatea necesară unei asemenea activităţi (cea de la Conferinţa de Pace) şi se pare că a reuşit să-i exaspereze pe toţi cei cu care a intrat în contract prin caracterul excesiv al pretenţiilor sale şi prin maniera cumva arogantă şi nesupusă în care le-a prezentat“.

              Fără a se lăsa copleşit de opiniile nefavorabile împărtăşite de occidentali, Brătianu a fost, mai presus de orice, un realist în spiritul „Principelui“ lui Niccolo Machiavelli. S-a aflat în permanenţă la antipodul ideilor Wilsoniene. A făcut parte, cu certitudine, din acea categorie de diplomaţi care i-a oferit preşedintelui american etalonul pentru ceea ce se numea „vechea diplomaţie“. Liderul român s-a situat întotdeauna la o distanţă semnificativă de exaltarea celor care propovăduiau necesitatea noii ordini mondiale bazate pe „cele 14 puncte“ ale lui Wilson. Pentru el, idealurile oricât de nobile ar fi ele, nu reprezentau nimic dacă nu erau însoţite de forţa aferentă concretizărilor. „Societatea internaţională a ordinii şi dreptăţii“, întemeiată pe „raţiune şi forţă morală“ nu era, în opinia lui Brătianu, decât un concept lipsit de conţinut. Alternativa înaintată de el era una, în primul rând, eficientă. Mai întâi şi-a pus în aplicare deciziile şi apoi a căutat principiile care să le justifice. Doar în acest fel ideile lui Wilson căpătau o relevanţă. Era un splendid veşmânt pentru obiectivele imediate şi de perspectivă ale României. Se pretau perfect la rolul de argumente justificative redutabile.

             Conflictul aproape permanent dintre premierul român şi liderii marilor puteri, l-a supărat şi la dezamăgit pe Brătianu, dar indignarea nu l-a orbit în aşa măsură încât să nu vadă că această Conferinţă de Pace nu era omnipotentă. Aliaţii nu aveau alte mijloace de a-şi pune în practică deciziile privind Europa Centrală şi Răsăriteană, pentru că, pur şi simplu, nu ocupaseră regiunea, deşi ar fi putut să o facă după încheierea armistiţiilor. Cu toate pretenţiile celor de la Paris de a dirija totul, harta jumătăţii orientale a Europei s-a trasat pe teren şi nu în palatele din preajma Parisului. Conferinţa de Pace nu a putut decât să ratifice ori să regularizeze frontiere deja înfăptuite, în special de către România, dar şi de alte state de la periferia Austro-Ungariei.

               Situaţia politică şi militară existentă în iarna 1918/1919 a limitat libertatea de acţiune a Aliaţilor. Până atunci, eliberarea şi unificarea tuturor românilor fuseseră proclamate. Frontierele detaliate trebuiau fixate prin negocieri, dar nu se poate nega faptul că: „România Mare“ era deja stabilită.

            Disensiunile dintre Aliaţi i-au oferit premierului român tot mai multe pârghii de a controla evenimentele anului 1919. Abilitatea cu care a încurajat disputele dintre liderii puternici şi abilitatea de a utiliza în favoarea sa urmările acelor divergenţe, arăta că liderul român era deosebit de înzestrat în manevrele diplomatice. Când Aliaţii au înţeles, în sfârşit, că au nevoie de ajutorul lui, nu se mai aflau într-o poziţie care să le permită stabilirea amănuntelor. Brătianu a manevrat în aşa fel, încât să ocupe militar Transilvania, apoi teritoriul până la Tisa şi, în final, cea mai mare parte a Ungariei propriu-zise. Fără aceste acţiuni militare, evenimentele care au influenţat trasarea frontierei româno-maghiare, stabilirea zonei neutre la 26 februarie 1919, finalizarea frontierei de către experţi în aprilie 1919, comunicarea expresă şi repetată că hotarul este final (13 iunie – 12 octombrie 1919), etc., ori nu ar fi avut loc, ori s-ar fi transformat în altceva, ori urmările lor ar fi fost mult mai modeste.

                   In privinţa Tratatului cu Ungaria, singura modificare obţinută a fost cea privitoare la art. 181 prin eliminarea menţiunii că operaţiunile militare întreprinse împotriva Ungariei bolşevice s-au realizat prin consimţământul Aliaţilor. Era, în realitate, o recunoaştere, indirectă a previziunilor lui I.I.C. Brătianu şi a gloriei antibolşevice româneşti.

              In decembrie 1919, la o şedinţă a Adunării Deputaţilor, I.I.C. Brătianu a sintetizat cu precizie esenţa relaţiilor pe care le-a avut cu cei care conduceau Conferinţa de Pace: „Consiliul Suprem, cu hotărârile sale, este o instituţie vremelnică. Peste el, pe deasupra lor, stă interesul superior şi permanent al unui popor civilizat, care vrea în aceste ţinuturi ale lumii să se aşeze şi să dezvolte un stat puternic, puternic prin ceea ce reprezintă, puternic prin ceea ce este, puternic prin constituirea lui internă, puternic mai presus de toate prin conştiinţa care o are despre înalta lui misiune…“

                 Realitatea crudă de după primul război mondial a dat o lovitură dură speranţelor maghiare, dar ea nu a reuşit să schimbe un tip de gândire care se raporta doar la „Regatul Sfântului Ştefan“, o structură care dispăruse de pe harta Europei după 1526, dar care păruse aproape de a se transforma în realitate înainte de 1914. Ungaria a avut şi dezavantajul suplimentar că Tratatul ei a fost definitivat târziu într-un moment, aşa cum remarca un oficial, când Aliaţii erau „cumplit de plictisiţi de întreaga Conferinţă de Pace“ şi „intraseră într-un labirint din care nu mai găseau calea de ieşire“.

Tratatul de la Trianon a adus de partea maghiară o deziluzie a „naţionalismului“ sau un „naţionalism al frustrării“. In relaţiile cu românii, maghiarii nu au putut uita că Ungaria cedase României mai mult teritoriu decât cel cu care a rămas, adică 36,2% faţă de 32,7%.

ROMANIA - Primul Război Mondial – Tratatul de la Trianon BBB X

Tratatul de la Trianon dintre principalele puteri Aliate şi Ungaria, semnat la 4 iunie 1920 este un act internaţional deosebit prin importanţă şi complexitate. Cuprinde 364 de articole ale căror urmări pot fi identificate şi în prezent. De aceea este de ajuns să se comenteze acele prevederi care făceau referire directă la România, la relaţiile, pe diverse planuri, dintre statul român şi cel maghiar şi care au influenţat semnificativ raporturile bilaterale, dar şi pe cele ale celor două state cu alte state din regiune şi marile puteri, în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Alcătuit din 12 părţi, Tratatul de la Trianon începea, aidoma celorlalte tratate semnate la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, cu Pactul Societăţii Naţiunilor, organism internaţional ce trebuia să simbolizeze „noua ordine mondială“, adică materializarea ideii preşedintelui Woodrow Wilson.

Partea a doua era dedicată frontierelor noii Ungarii. Hotarele erau cele pe care le stabiliseră comisiile de experţi ale Conferinţei de Pace încă din primăvara anului 1919. Cu alte cuvinte nici interludiul bolşevic din Ungaria, nici ocupaţia românească din vara şi toamna lui 1919, nici eforturile maghiare din 1020 n-au influenţat decisiv fruntariile statului maghiar. Singura modificare semnificativă viza teritoriul numit Bürgenland, atribuit Austriei.

Practic această componentă a Tratatului a dovedit cea mai mare durabilitate. Practic şi în prezent graniţele Ungariei sunt extrem de asemănătoare cu cele stabilite la Trianon.

Din partea a treia a Tratatului, intitulată „Clauze politice europene“ trebuie reliefat art. 45: „Ungaria renunţă, în ceea ce o priveşte, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii Austro-Ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei“. In art. 46 erau stabilite componentele Comisiilor de Delimitare a graniţelor, în cazul României cinci Aliaţi, un român şi un ungur. Prin art. 47, România se angaja să semneze un tratat privind protejarea minorităţilor de rasă, de limbă şi de religie, ceea ce făcuse deja din decembrie 1919, precum să şi ocrotească „libertatea tranzitului şi să aplice un regim echitabil comerţului cu alte naţiuni“.

Articolele 54-60 reprezentau angajamentele statului maghiar pentru protejarea minorităţilor, iar articolele 61-66 erau clauze privind naţionalitatea şi cetăţenia, cele care ulterior aveau să dea naştere la complicata „afacere a optanţilor“. Prin art. 74, Ungaria recunoştea în totalitate frontierele Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Jugoslaviei şi Cehoslovaciei, iar prin art. 77, Ungaria se angaja să remită fără întârziere guvernelor Aliate şi Asociate interesate toate arhivele, registrele, titlurile şi documentele de orice natură ce aparţineau administraţiilor civile, militare, financiare sau judecătoreşti din teritoriile cedate.

Partea a cincia, cu articolele 102-143, era intitulată „Clauze militare, navale şi aeriene“. Era dedicată dezarmării, în termen de trei luni de zile a Ungariei învinse. Este segmentul, nu unicul, dar poate unul dintre cele mai importante, din Tratatul de la Trianon, care nu s-a aplicat complet niciodată. Era desfiinţat serviciul militar obligatoriu, instituindu-se o armată bazată pe voluntariat (art. 103). Ea trebuia să cuprindă maxim 30.000 de oameni din care 1/20 ofiţeri, şi 1/15 subofiţeri (art. 104). Era interzisă mobilizarea şi existenţa vreunor organisme militare paralele, limitându-se efectivele, numărul jandarmilor şi al agenţilor de poliţie la numărul celor ce activaseră pe teritoriul „actual“ al Ungariei în 1913 (art. 107).

Articolul 113 stabilea cotele de armament atribuite Ungariei, iar art. 114 preciza că stocul de muniţii urma a fi sub control Aliat.

Statul ungar era obligat să producă armament într-o singură uzină de stat, nu avea voie să importe sau să exporte material militar (art. 118) şi îi erau interzise unele arme: aruncătoare de flăcări, gaze de luptă, blindatele (art. 119) marina militară (art. 120, 122, 124) şi aviaţia militară (art. 128). Articolele 133-136 erau dedicate înfiinţării Comisiei Interaliate de Control, organism cu sediul la Budapesta. Statului maghiar îi erau interzise misiunile militare în străinătate, cetăţenii unguri neavând voie să intre în vreo armată străină.

Partea a opta a Tratatului de la Trianon, numită „Reparaţii“ debuta cu afirmarea responsabilităţii Ungariei pentru declanşarea războiului mondial, de unde decurgea şi responsabilitatea ei pentru „pierderi şi pagube“ (art. 161).

In partea a noua, intitulată „Clauze financiare“, prin art. 180 „se stabilea un privilegiu de rangul întâi asupra tuturor bunurilor şi veniturilor Ungariei pentru plata reparaţiilor şi a altor sarcini“. Articolul 181 stabilea că Ungaria urma să achite costul total al întreţinerii tuturor armatelor Aliate şi Asociate aflate pe teritoriile ungare după armistiţiul din 3 noiembrie 1918, iar art. 183 preciza ordinea în care statul maghiar urma să facă plăţile. La articolul 186 se făceau referiri la aşa-numita „cotă de eliberare“. „Statele succesoare“ ale Monarhiei Austro-Ungare trebuiau să ia o cota parte din datoria ungară de la 28 iulie 1914, ca şi din datoriile publice datorate de Austro-Ungaria. Aceste cote trebuiau scăzute din datoriile pe care Ungaria le avea faţă de statele respective.

De asemenea deoarece statele succesoare moşteneau toate bunurile şi proprietăţile statului ungar şi ale Coroanei maghiare aflate pe teritoriile ce le preluaseră prin Tratat, valoarea acestor bunuri şi proprietăţi (cu excepţia şcolilor şi spitalelor) trebuia scăzută din reparaţiile datorate de Ungaria.

Prin articolul 199 se stabilea ca statul ungar nu urma să asigure pensiile cetăţenilor trecuţi la alte state.

In partea a zecea a documentului, numită „Clauze economice“, se statua principiul egalităţii de tratament vamal în privinţa comerţului ungar (articolele 200-202), ca şi faptul că orice favoare acordată de Ungaria vreuneia dintre statele Aliate trebuia extinsă imediat la toate statele Aliate (art. 203). In art. 207 se stabilea că în următoarele şase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului, statele succesoare (Polonia, România, Jugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria) trebuiau să negocieze convenţii comerciale bilaterale. In art. 216 se stabilea că, dacă Ungaria va face comerţ internaţional, ea nu putea să se bucure de „drepturile, privilegiile sau imunităţile suveranităţii“.

Articolul 225 anula toate tratatele, convenţiile şi înţelegerile semnate de către Monarhia Austro-Ungară cu celelalte state care făcuseră parte din Coaliţia Puterilor Centrale, iar art. 227 anula actele semnate de Austro-Ungaria cu Rusia sau România înainte de 1914 şi în perioada 1914-1920.

In cadrul părţii a douăsprezecea, numită „Porturi, căi pe apă şi căi ferate“, art. 275-291 reprezentau clauze privitoare la Dunăre, care se declara internaţională de la Ulm până la vărsare (art. 275). Erau stabilite o Comisie Internaţională provizorie a Dunării (Franţa, Italia, Marea Britanie şi SUA) şi una europeană (Marea Britanie, Franţa, Italia şi România) (art. 284 şi 285). Prin art. 294 i se asigura Ungariei „ieşire la Marea Adriatică“, adică libertatea de tranzit pe anumite drumuri comerciale ce traversau statul Jugoslav. Articolul 302 permitea României să utilizeze, vreme de 10 ani, tronsonul din calea ferată Salonta-Arad, ce intra pe teritoriul maghiar.

„Mai bine un sfârşit cu groază, decât o groază fără de sfârşit“, spune un proverb francez. Pentru unguri ceea ce s-a stabilit la Trianon a părut şi încă pare un blestem nemeritat, un cataclism incredibil de brutal, un coşmar care trebuie să se încheie cândva. Din punct de vedere românesc Tratatul de la Trianon nu a stârnit un entuziasm fără limite, deoarece nu era însoţit de mijloacele care să-l facă intangibil. Totuşi, românii au înţeles că Tratatul era fundamental pentru ei şi că trebuia apărat chiar dacă nu conţinea ceea ce ar fi dorit în totalitate.

ROMANIA - Primul Război Mondial – BBB X Dezbaterea Tratatului de la Trianon dintre România şi Ungaria

Tratatul cu Ungaria a fost semnat cu întârziere, deşi textul era gata încă de la sfârşitul anului 1919. A trebuit să treacă o jumătate de an pentru ca, la 4 iunie 1920, ungurii să primească verdictul cu care s-a încheiat, în cazul lor, primul război mondial, ei fiind nevoiţi să-şi asume, cel puţin pe hârtie, responsabilitatea înfrângerii.

Amânarea s-a datorat unor aprinse controverse în sânul Consiliului Suprem, datorate unor atitudini subiective pro-maghiare şi a lăsat timp ungurilor să treacă la maşinaţiuni diplomatice la vedere şi în culise. Ei s-au folosit de relaţiile marilor familii nobiliare refugiate în Occident şi chiar de promisiuni economice pentru unii din diplomaţii ce luau decizii.

Tergiversarea încheierii Tratatului cu Ungaria a fost primită bine şi fructuos de noul regim de la Budapesta dar a stârnit îngrijorare justificată la Bucureşti, Praga, Belgrad şi Viena.

Relevant pentru situaţia confruntărilor diplomatice este un memoriu ungar redactat în octombrie 1919, înainte chiar de retragerea românilor pe Tisa. Memoriul se referea la politica externă ce trebuia urmată de Ungaria şi provenea din cercul apropiaţilor amiralului Miklos Horthy, viitorul conducător al ţării timp peste două decenii.

În acel document se aprecia că inamicul principal al noii Ungarii era România. Aceasta pentru că România era cea mai puternică dintre ţările vecine, ea deţinea cele mai multe teritorii foste „ungureşti“, se afla în stare conflictuală cu Bulgaria, Jugoslavia şi Rusia sovietică şu, nu în ultimul rând, părea ameninţată de o instabilitate politică internă. Ca urmare, Horthy şi anturajul său, preconizau că se vor afla în situaţia de a ataca România după circa doi ani, prin 1921, timp în care statul român trebuia izolat diplomatic, iar organizaţiile iredentiste din Transilvania trebuiau încurajate să submineze România Mare.

Ungurii mai preconizau relaţii temporar paşnice cu statul Jugoslav şi utilizarea în interes propriu a conflictelor interne din Jugoslavia, în special prin intermediul separatismului croat. Deşi Tratatul de pace era numai în fază de proiect, ungurii îşi propuneau să nu-l respecte, mai ales în privinţa clauzelor militare. Horthy mai avea în vedere o apropiere polono-maghiară, materializată eventual printr-o frontieră comună, încurajarea mişcărilor separatiste ale germanilor din cadrul Cehoslovaciei şi ale „autonomiştilor“ slovaci. Mai dorea transformarea Ungariei într-o ţară de avanpost antibolşevic a Occidentului în Europa Centrală. Obiectivele maximale privind refacerea aşa-zisei „Ungarii istorice“ nu au putut fi atinse niciodată.

Deşi liderii maghiari nu erau dornici să încheie o pace care să confirme situaţia nefavorabilă în care se afla statul lor, ei au fost nevoiţi să-şi trimită reprezentanţii la Conferinţa de pace de la Paris, unde fuseseră invitaţi de Clemenceau încă de la 1 decembrie 1919, când controversele acute cu România se rezolvaseră. Ulterior, alegerile parlamentare din Franţa şi cele prezidenţiale, din ianuarie 1920 au determinat pe Clemenceau să părăsească scena politică, noul premier al Franţei devenind Alexandre Millerand, el preluând şi funcţia de ministru de externe.

Cumulul de funcţii l-au determinat să reacţioneze, cu noi valenţe, funcţia de secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, cel care urma să conducă, în fond, politica externă a Franţei. Poziţia a fost ocupată cu rol semnificativ de Maurice Paleologne.

În această atmosferă a sosit la Paris delegaţia maghiară. La 16 ianuarie 1920, adică a doua zi după ce a primit proiectul de Tratat, contele Albert Apponyi a rostit, în limbile engleză şi franceză un discurs a cărui temă era că Ungaria se afla în poziţie singulară între ţările învinse, deoarece ea pierdea două treimi din teritoriu şi trei milioane şi jumătate de maghiari, adică o parte consistentă din totalul populaţiei. A avut şi impertinenţa să submineze inferioritatea culturii raselor care ocupau fostul teritoriu maghiar şi a cerut plebiscite în toate regiunile pierdute. Nu a uitat să insiste în termeni foarte duri despre acţiunile românilor în teritoriul ocupat, căutând să abată atenţia de la mârşăvia stăpânirii maghiare pornită din instinctele ei barbare poleite sub influenţa germanică austriacă. S-a dresat pe scurt şi delegaţilor maghiari în limba lor.

Apoi i s-a cerut delegaţiei ungare să formuleze un răspuns până la 10 februarie 1920. În replica generală de 12 februarie 1920 s-au regăsit paragrafe resentimentare şi vindicative: „Noi credem cu tărie că am dovedit că în fundamentele Tratatului, aşa cum a fost el propus, există erori serioase, ceea ce face necesară respingerea proiectului în totalitate“.

Prima şi principala obiecţie era legată de noile hotare care ruinau o naţiune a cărei coeziune fuse întărită de zece secole.

A doua parte a replicii generale conţinea o prezentare a „chestiunilor vitale“. Era vorba de maghiarii din proximitate care fuseseră livraţi unor forţe străine ostile, că oraşele din afara graniţei stabilite şi din apropiere ei erau „aproape în exclusivitate maghiare“. De asemenea s-a cerut ca teritoriul secuilor să fie legat de Ungaria printr-un coridor cu populaţie mixtă. Ungurii sperau ca astfel să salveze şi Clujul „cu vechile lui instituţii maghiare“.

În al doilea rând, replica maghiară comenta „dezorganizarea economică a Ungariei ca urmare a dezmembrării plănuite“ propuneau o soluţie provizorie a menţinerii unei uniuni economice pentru câţiva ani.

În al treilea rând, se cereau garanţii serioase în privinţa protecţiei minorităţilor, susţinând că aceste probleme ar dispărea dacă „le-ar fi dată posibilitatea de a-şi decide soarta prin referendum“.

Aceste solicitări maghiare, numai schiţate în replica generală, aveau să fie suplimentate, completate şi repetate în zeci de memorii şi note adresate Conferinţei de pace. În acelaşi timp, statele afectate de cererile Ungariei, Cehoslovacia, România şi Regatul Sârbilor, croaţilor şi slovenilor, au răspuns şi ele printr-o multitudine de adrese, documente şi memorandumuri, pentru a contracara ofensiva maghiară. Au fost şi multe note comune ale acestor state.

Pe parcursul lunilor următoare în cadrul Consiliului Suprem au avut loc o multitudine de discuţii de controverse, de încercări de a se da ungurilor unele satisfacţii. Unii dintre politicienii de prim rang şi-au schimbat părerile pe parcurs sau au încercat să tergiverseze.

În general revendicările ungare găseau mai multă înţelegere de la delegaţia britanică şi italiană şi intransigenţă din partea franceză. Între timp la 19 martie 1920 Senatul american a dat vot negativ păcii cu Germania, anulând speranţele că SUA se va mai implica în chestiunile politice europene.

Premierul Alexandru Vaida Voevod s-a implicat activ în dezbaterile privind Tratatul cu Ungaria, folosindu-se de două lungi deplasări în străinătate, la Paris şi de două ori la Londra. Deşi nu a luat parte la adoptarea propriu-zisă a deciziilor premierul român nu s-a mulţumit numai cu poziţia de observator, el încercând să coaguleze în opinia publică britanică şi în presă o opinie favorabilă.

Principalul rezultat al eforturilor depuse la Londra de către delegaţia lui Vaida-Voevod a constat într-un schimb tacit între România şi marile puteri. Trupele române urmau să fie retrase cât mai repede de pe Tisa, iar marile puteri urmau să recunoască unirea Basarabiei cu România.

Se pare că atitudinea pro-britanică a supărat pe francezi şi stârnit aprehensiunile unor forţe politice de la Bucureşti. În consecinţă, aflat încă la Londra, Vaida a fost schimbat de la conducerea guvernului, fiind înlocuit cu un guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu, ministru de externe fiind în perioada martie – iunie 1920, Duiliu Zamfirescu, urmat de Take Ionescu.

Într-o scrisoare însoţitoare din 6 mai 1920, redactată de către Secretarul General al Conferinţei Ambasadorilor, Puterile Aliate şi Asociate au declarat că „ele erau animate de dorinţa sinceră de a lua decizii conforme cu justiţia şi cu interesele superioare pe care le promovează“. Dacă acele decizii nu erau în acord cu principalele contrapuneri formulate de delegaţia maghiară, aceasta se datora faptului că Aliaţii nu puteau accepta punctul de vedere maghiar. Erau accentuate: responsabilitatea declanşării războiului ce revenea Ungariei, acţiunile maghiare de dinaintea începerii conflagraţiei (în special anexarea Bosniei şi Metecovinei) şi continuitatea din fruntea elitei politice (cu aluzie la contele Apponyi) maghiare ce făcea imposibilă delimitarea bruscă de trecut. Se respingea modificarea frontierelor decise deoarece orice schimbare ar fi putut determina apariţia unor probleme şi mai neplăcute decât cele denunţate de delegaţia maghiară.

După semnarea Tratatului s-ar putea face unele modificări minore de frontieră de către Comisiile pentru Delimitarea Frontierelor (numite în 15 zile de la semnarea actului). Orice element de frontieră care „nu corespundea cu necesităţile etnice şi economice“ urmau a se prezenta Ligii Naţiunilor care putea încerca o modificare amicală. Drept urmare, Tratatul trebuia semnat în cel mai scurt timp.

Termenii finali ai păcii, puţin schimbaţi de cei din ianuarie, au fost înmânaţi delegaţiei ungare la 6 mai 1920.

În perioada următoare, mai mult din interese economice, francezii au imaginat o „confederaţie economică danubiană“ şi au făcut promisiuni de bune intenţii maghiarilor, după semnarea Tratatului cu multe speranţe de viitor Tratatul de pace a fost semnat la 4 iunie 1920 de către delegaţia ungară. Modificările minore pe care le conţinea faţă de cel conceput iniţial nu se refereau la frontiere.