Tratatul cu Ungaria a fost semnat cu întârziere, deşi textul era gata încă de la sfârşitul anului 1919. A trebuit să treacă o jumătate de an pentru ca, la 4 iunie 1920, ungurii să primească verdictul cu care s-a încheiat, în cazul lor, primul război mondial, ei fiind nevoiţi să-şi asume, cel puţin pe hârtie, responsabilitatea înfrângerii.
Amânarea s-a datorat unor aprinse controverse în sânul Consiliului Suprem, datorate unor atitudini subiective pro-maghiare şi a lăsat timp ungurilor să treacă la maşinaţiuni diplomatice la vedere şi în culise. Ei s-au folosit de relaţiile marilor familii nobiliare refugiate în Occident şi chiar de promisiuni economice pentru unii din diplomaţii ce luau decizii.
Tergiversarea încheierii Tratatului cu Ungaria a fost primită bine şi fructuos de noul regim de la Budapesta dar a stârnit îngrijorare justificată la Bucureşti, Praga, Belgrad şi Viena.
Relevant pentru situaţia confruntărilor diplomatice este un memoriu ungar redactat în octombrie 1919, înainte chiar de retragerea românilor pe Tisa. Memoriul se referea la politica externă ce trebuia urmată de Ungaria şi provenea din cercul apropiaţilor amiralului Miklos Horthy, viitorul conducător al ţării timp peste două decenii.
În acel document se aprecia că inamicul principal al noii Ungarii era România. Aceasta pentru că România era cea mai puternică dintre ţările vecine, ea deţinea cele mai multe teritorii foste „ungureşti“, se afla în stare conflictuală cu Bulgaria, Jugoslavia şi Rusia sovietică şu, nu în ultimul rând, părea ameninţată de o instabilitate politică internă. Ca urmare, Horthy şi anturajul său, preconizau că se vor afla în situaţia de a ataca România după circa doi ani, prin 1921, timp în care statul român trebuia izolat diplomatic, iar organizaţiile iredentiste din Transilvania trebuiau încurajate să submineze România Mare.
Ungurii mai preconizau relaţii temporar paşnice cu statul Jugoslav şi utilizarea în interes propriu a conflictelor interne din Jugoslavia, în special prin intermediul separatismului croat. Deşi Tratatul de pace era numai în fază de proiect, ungurii îşi propuneau să nu-l respecte, mai ales în privinţa clauzelor militare. Horthy mai avea în vedere o apropiere polono-maghiară, materializată eventual printr-o frontieră comună, încurajarea mişcărilor separatiste ale germanilor din cadrul Cehoslovaciei şi ale „autonomiştilor“ slovaci. Mai dorea transformarea Ungariei într-o ţară de avanpost antibolşevic a Occidentului în Europa Centrală. Obiectivele maximale privind refacerea aşa-zisei „Ungarii istorice“ nu au putut fi atinse niciodată.
Deşi liderii maghiari nu erau dornici să încheie o pace care să confirme situaţia nefavorabilă în care se afla statul lor, ei au fost nevoiţi să-şi trimită reprezentanţii la Conferinţa de pace de la Paris, unde fuseseră invitaţi de Clemenceau încă de la 1 decembrie 1919, când controversele acute cu România se rezolvaseră. Ulterior, alegerile parlamentare din Franţa şi cele prezidenţiale, din ianuarie 1920 au determinat pe Clemenceau să părăsească scena politică, noul premier al Franţei devenind Alexandre Millerand, el preluând şi funcţia de ministru de externe.
Cumulul de funcţii l-au determinat să reacţioneze, cu noi valenţe, funcţia de secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, cel care urma să conducă, în fond, politica externă a Franţei. Poziţia a fost ocupată cu rol semnificativ de Maurice Paleologne.
În această atmosferă a sosit la Paris delegaţia maghiară. La 16 ianuarie 1920, adică a doua zi după ce a primit proiectul de Tratat, contele Albert Apponyi a rostit, în limbile engleză şi franceză un discurs a cărui temă era că Ungaria se afla în poziţie singulară între ţările învinse, deoarece ea pierdea două treimi din teritoriu şi trei milioane şi jumătate de maghiari, adică o parte consistentă din totalul populaţiei. A avut şi impertinenţa să submineze inferioritatea culturii raselor care ocupau fostul teritoriu maghiar şi a cerut plebiscite în toate regiunile pierdute. Nu a uitat să insiste în termeni foarte duri despre acţiunile românilor în teritoriul ocupat, căutând să abată atenţia de la mârşăvia stăpânirii maghiare pornită din instinctele ei barbare poleite sub influenţa germanică austriacă. S-a dresat pe scurt şi delegaţilor maghiari în limba lor.
Apoi i s-a cerut delegaţiei ungare să formuleze un răspuns până la 10 februarie 1920. În replica generală de 12 februarie 1920 s-au regăsit paragrafe resentimentare şi vindicative: „Noi credem cu tărie că am dovedit că în fundamentele Tratatului, aşa cum a fost el propus, există erori serioase, ceea ce face necesară respingerea proiectului în totalitate“.
Prima şi principala obiecţie era legată de noile hotare care ruinau o naţiune a cărei coeziune fuse întărită de zece secole.
A doua parte a replicii generale conţinea o prezentare a „chestiunilor vitale“. Era vorba de maghiarii din proximitate care fuseseră livraţi unor forţe străine ostile, că oraşele din afara graniţei stabilite şi din apropiere ei erau „aproape în exclusivitate maghiare“. De asemenea s-a cerut ca teritoriul secuilor să fie legat de Ungaria printr-un coridor cu populaţie mixtă. Ungurii sperau ca astfel să salveze şi Clujul „cu vechile lui instituţii maghiare“.
În al doilea rând, replica maghiară comenta „dezorganizarea economică a Ungariei ca urmare a dezmembrării plănuite“ propuneau o soluţie provizorie a menţinerii unei uniuni economice pentru câţiva ani.
În al treilea rând, se cereau garanţii serioase în privinţa protecţiei minorităţilor, susţinând că aceste probleme ar dispărea dacă „le-ar fi dată posibilitatea de a-şi decide soarta prin referendum“.
Aceste solicitări maghiare, numai schiţate în replica generală, aveau să fie suplimentate, completate şi repetate în zeci de memorii şi note adresate Conferinţei de pace. În acelaşi timp, statele afectate de cererile Ungariei, Cehoslovacia, România şi Regatul Sârbilor, croaţilor şi slovenilor, au răspuns şi ele printr-o multitudine de adrese, documente şi memorandumuri, pentru a contracara ofensiva maghiară. Au fost şi multe note comune ale acestor state.
Pe parcursul lunilor următoare în cadrul Consiliului Suprem au avut loc o multitudine de discuţii de controverse, de încercări de a se da ungurilor unele satisfacţii. Unii dintre politicienii de prim rang şi-au schimbat părerile pe parcurs sau au încercat să tergiverseze.
În general revendicările ungare găseau mai multă înţelegere de la delegaţia britanică şi italiană şi intransigenţă din partea franceză. Între timp la 19 martie 1920 Senatul american a dat vot negativ păcii cu Germania, anulând speranţele că SUA se va mai implica în chestiunile politice europene.
Premierul Alexandru Vaida Voevod s-a implicat activ în dezbaterile privind Tratatul cu Ungaria, folosindu-se de două lungi deplasări în străinătate, la Paris şi de două ori la Londra. Deşi nu a luat parte la adoptarea propriu-zisă a deciziilor premierul român nu s-a mulţumit numai cu poziţia de observator, el încercând să coaguleze în opinia publică britanică şi în presă o opinie favorabilă.
Principalul rezultat al eforturilor depuse la Londra de către delegaţia lui Vaida-Voevod a constat într-un schimb tacit între România şi marile puteri. Trupele române urmau să fie retrase cât mai repede de pe Tisa, iar marile puteri urmau să recunoască unirea Basarabiei cu România.
Se pare că atitudinea pro-britanică a supărat pe francezi şi stârnit aprehensiunile unor forţe politice de la Bucureşti. În consecinţă, aflat încă la Londra, Vaida a fost schimbat de la conducerea guvernului, fiind înlocuit cu un guvern prezidat de generalul Alexandru Averescu, ministru de externe fiind în perioada martie – iunie 1920, Duiliu Zamfirescu, urmat de Take Ionescu.
Într-o scrisoare însoţitoare din 6 mai 1920, redactată de către Secretarul General al Conferinţei Ambasadorilor, Puterile Aliate şi Asociate au declarat că „ele erau animate de dorinţa sinceră de a lua decizii conforme cu justiţia şi cu interesele superioare pe care le promovează“. Dacă acele decizii nu erau în acord cu principalele contrapuneri formulate de delegaţia maghiară, aceasta se datora faptului că Aliaţii nu puteau accepta punctul de vedere maghiar. Erau accentuate: responsabilitatea declanşării războiului ce revenea Ungariei, acţiunile maghiare de dinaintea începerii conflagraţiei (în special anexarea Bosniei şi Metecovinei) şi continuitatea din fruntea elitei politice (cu aluzie la contele Apponyi) maghiare ce făcea imposibilă delimitarea bruscă de trecut. Se respingea modificarea frontierelor decise deoarece orice schimbare ar fi putut determina apariţia unor probleme şi mai neplăcute decât cele denunţate de delegaţia maghiară.
După semnarea Tratatului s-ar putea face unele modificări minore de frontieră de către Comisiile pentru Delimitarea Frontierelor (numite în 15 zile de la semnarea actului). Orice element de frontieră care „nu corespundea cu necesităţile etnice şi economice“ urmau a se prezenta Ligii Naţiunilor care putea încerca o modificare amicală. Drept urmare, Tratatul trebuia semnat în cel mai scurt timp.
Termenii finali ai păcii, puţin schimbaţi de cei din ianuarie, au fost înmânaţi delegaţiei ungare la 6 mai 1920.
În perioada următoare, mai mult din interese economice, francezii au imaginat o „confederaţie economică danubiană“ şi au făcut promisiuni de bune intenţii maghiarilor, după semnarea Tratatului cu multe speranţe de viitor Tratatul de pace a fost semnat la 4 iunie 1920 de către delegaţia ungară. Modificările minore pe care le conţinea faţă de cel conceput iniţial nu se refereau la frontiere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu