incepând cu anul războiului româno-ungar pentru preluarea Transilvaniei de către Regatul român şi până la începutul celui de al doilea război mondial s-a vorbit şi s-au făcut planuri dinspre partea maghiară, despre o potenţială uniune a celor două ţări vecine. Se gândeau variante de uniune politică, economică, vamală, personală sau dinastică româno-maghiară. Ideile despre o uniune au început în anul 1919, la sfârşitul anului 1920, la finele lui 1921, apoi la mijlocul anilor '20, la începutul anilor '30 şi chiar în timpul celui de al doilea război mondial.
Zvonurile privind acţiunile promotorilor unei astfel de minuni au circulat în diverse medii şi au pătruns în rapoartele diplomaţilor acreditaţi la Budapesta, Bucureşti, Belgrad, Praga, Paris, Londra, Roma şi alte capitale europene, dar şi în paginile ziarelor.
Sursele despre astfel de tratative sunt puţine deoarece era vorba de domeniul diplomaţiei secrete.
Ideile de unire par a fi fost răspândite pentru prima dată de Ioan Erdelyi, cumnatul lui Iuliu Maniu, foarte implicat în viaţa Budapestei, dar fără o legătură cu guvernul de la Bucureşti.
In realitate, sursa ideilor privind o posibilă uniune româno-maghiară trebuie căutată în cadrul emigraţiei maghiare de dreapta.
In primăvara şi vara anului 1919, un grup eterogen de maghiari reuniţi sub sigla „Szegedi gondolat“ (Ioleea Szeged), având reprezentanţi la Viena, Berna, Graz, Belgrad, Sibiu, etc., era dispus la orice compromis pentru a obţine sprijin extern pentru preluarea puterii în Ungaria. Unii dintre ei le-au promis sârbilor o alianţă împotriva italienilor şi românilor, alţii le-au oferit românilor tovărăşia împotriva pericolului slav şi pentru cucerirea Banatului, iar unii păreau a avea o dorinţă fierbinte ca „să vadă pe Regele României încoronat ca rege al Ungariei“.
Asemenea acţiuni pseudo-diplomatice erau semne ale unei disperări ajunse la paroxism.
Alexandru Vaida Voevod a amintit că unii oameni politici de dreapta maghiari le făceau românilor în iulie 1919 oferte de apropiere, mergându-se până la o uniune dinastică. Informaţia a putut fi confirmată şi de alte surse. Diplomatul Nicolae Petrescu Comnen a relatat despre o astfel de propunere, care i-a fost adresată pe când lucra la Biroul român de presă de la Berna, Elveţia. Folosindu-se de un ziarist polonez ca intermediar, câţiva politicieni maghiari, toţi foşti miniştri, Gyula Andrassy, Vilmos Vaszonyi, Ludovic Windischgrantz, l-au contactat pe Comnen, s-au întâlnit cu el şi cu ministrul român în Elveţia, Pâcleanu, în mai multe runde de-a lungul lunii iulie 1919 şi i-au propus o colaborare româno-maghiară, concretizată în ocuparea Budapestei şi înlăturarea bolşevicilor, precum şi susţinerea de către români a guvernului de la Szeged.
În aceeaşi perioadă premergătoare ocupării Budapestei de către români acţiona de la Viena, în direcţia unei apropieri de România şi Istvan Bethlen, liderul maghiar originar din Transilvania. El l-a trimis la Bucureşti pe Imre Csaky, tot originar din Transilvania, cu obiectivul de a discuta cu Brătianu ideea unei uniuni româno-maghiare. Tot în iulie 1919, Berthlen însuşi a negociat la Viena cu Ioan Ederlyi, român ardelean, cumnat cu iuliu Maniu, fost avocat la Budapesta şi parlamentar în Ungaria, din partea Partidului Naţional Român, înainte de război. Se pare că Ederlyi a negociat cu Bethlen şi alţi maghiari aflaţi la Viena, promiţând sprijin românesc politic, economic şi financiar, sub forma unei uniuni economice, în cazul în care partea maghiară accepta unirea Transilvaniei şi Banatului cu România şi noi modificări ale frontierei în zona Bekescsaba şi în zona vărsării Mureşului în Tisa. De altfel Ederlyi nu avea nici o atribuţie oficială. Zvonurile despre astfel de tratative au stârnit aprehensiuni şi proteste la Praga şi la Belgrad.
După cucerirea Budapestei, reprezentanţii oficiali politici şi militari ai României, generalii Mărdărescu, Holban, Panaitescu, Moşoiu şi trimisul special al lui I.I.C. Brătianu, Constantin Diamandy, nu se alăturau emisarilor semioficiali sau chiar particulari ai Consiliului Divergent din Transilvania, precum Ioan Ederlyi şi Teodor Mihali.
Ultimii nu reprezentau la Budapesta interesele guvernului României, ci eventual pe cele regionale ale românilor ardeleni, dornici de afaceri fructuoase cu proprietăţile pe care le vindeau pe atunci maghiarii din Transilvania.
Din partea guvernului maghiar, se pare că existau anumiţi membri ai cabinetului care susţineau o uniune personală între România şi Ungaria, sub sceptrul regelui Ferdinand. Era vorba de ministrul apărării Ferenc Schnetzer şi de cel de externe, Marton Lovaszy. Guvernul maghiar a încercat să joace dublu: pe de o parte a negociat cu Ederlyi, iar pe de altă parte s-a adresat guvernului iugoslav ca să solicite Parisului retragerea românească din Ungaria, armata română putând fi înlocuită de cea iugoslavă.
Oricum, ideea unei minuni româno-ungare intrase în circuitul european, ceea ce a determinat Londra să ceară lămuriri reprezentantului ei în România, Frank Rattigan. Răspunsul a fost cel preluat de la Brătianu: „nici un om serios nu o poate lua în consideraţie nici o secundă“ (uniunea).
Grupul de lideri maghiari originari din Transilvania (Bethlen şi Teleki) a continuat, la finele lunii august 1919, să poarte discuţii cu Diamandy şi Ederlyi.
Din partea Înaltului Comisar român la Budapesta ei au obţinut decât o atitudine rezervată şi politicoasă, spre deosebire de cea a lui Ederlyi. Emisarul Consiliului Dirigent şi-a găsit un susţinător neaşteptat în persoana prinţului Carol, moştenitorul coroanei României.
Aflat în Ungaria, ca ofiţer în armata română, impetuosul Carol fusese trimis pe „front“ pentru a fi îndepărtat de ecourile aventurii maritale cu Zizi Lambrino.
Acolo s-a implicat sau a fost implicat de negocierile promovate de Ederlyi pentru apropierea româno-ungară. Este greu de descoperit care a fost rolul lui Carol de Hohenzoller, însă numele lui a apărut în mai multe rânduri în legătură cu proiectele de „uniune dinastică“.
În octombrie 1919, premierul Brătianu a trimis la Budapesta pe Nicolae Petrescu Comnen pentru a studia diferendele dintre Înaltul Comisar român la Budapesta, Constantin Diamandy şi Ioan Ederlyi. Cu acea ocazie Comnen a constatat că cei doi se antipatizau reciproc şi s-a arătat favorabil lui Diamandy care nu făcea promisiuni deşarte.
Tot el a constatat că dintre toate personalităţile politice ungare cu care s-a întâlnit la Budapesta, singurul care s-a exprimat explicit în favoarea unei uniuni româno-ungar a fost Vilmos Vazsonyi, un evreu asimilat (Weiss), a fost ministru de justiţie în diverse guverne în ultima fază Imperiului Austro-Ungar. El susţinea uniunea personală, în persoana regelui Ferdinand şi afirma avantajele pentru ambele părţi.
Comnen a convenit cu maghiarii o întâlnire la Arad a acestora cu Iuliu Maniu, dar aceasta nu a mai avut loc din cauza eschivării celui din urmă, care ar fi avut să aibă aprobarea Consiliului Dirigent, al guvernului de la Bucureşti şi pe cel de al delegaţiei române la Conferinţa de pace de la Paris.
De altfel, în acel moment Iuliu Maniu se opunea ferm unei uniuni româno-maghiare: „O asemenea unire este pentru noi absolut inacceptabilă. Ea ar însemna dictatura ungurilor asupra noastră. Dacă ungurii ajunseseră să îngenuncheze Austria şi să-i impună voinţa lor, ne putem închipui ce s-ar întâmpla cu noi, care nu avem nici instituţiile, nici tradiţiile seculare, nici aparatul de stat pe care îl avea Austria. Noi, cei din Ardeal, cunoaştem mai bine pe unguri decât dumneavoastră şi ştim să ne ferim de ei“.
El era de părere că propunerile ungare veneau prea târziu atunci când se pregătea retragerea armatei române. În plus, considera că o politică de uniune ar fi aprins paie în cap românilor nu numai în raport cu Consiliul Suprem de la Paris, ci şi cu sârbii şi cehoslovacii.
Brătianu a apreciat poziţia lui Iuliu Maniu, considerând ca problema uniunii, s-ar putea pune mult nai târziu. România trebuia, mai întâi, să-şi consolideze poziţia de stat naţional unitar, să-şi unifice instituţiile, legile şi, mai ales, sufletele, ce timp de secole au suferit influenţe turceşti, greceşti, ungureşti, nemţeşti sau ruseşti. România trebuia să formeze cadre administrative, militare şi intelectuale îndestulătoare pentru toate noile provincii.
Este interesant de remarcat că fiind primit în audienţă de regele Ferdinand, Comnen a observat că suveranului i s-au părut „extrem, extrem de interesante“ propunerile ungare de uniune dinastică cu toate că şi el considera că ar fi prea devreme să se concretizeze. Considera că propunerile puteau aduce o schimbare de viitor.
O informaţie asemănătoare a emis şi Mihail Sturza. In amintirile sale afirma că Majestăţile lor priveau propunerile cu favoare, dar a adăugat că: „Vă iubim prea mult şi ne temem că aţi fi prea des la Budapesta“.
În acea perioadă tulbure din sfârşitul anului 1919, sursa gândurilor privind o uniune româno-maghiară provenea indubitabil din spaţiul politic maghiar. Originea acestor planuri nu putea fi românească. Câtă vreme românii din Transilvania şi din Vechiul Regat aveau prea puţine lucruri de câştigat şi prea multe de pierdut de pe urma unui proiect atât de ambiţios.
In fruntea oamenilor politici maghiari care susţineau o uniune se aflau cei proveniţi din Transilvania şi încă aveau proprietăţi acolo, precum Miklos Banffy, Pal Teleki, Imre Csaky, Istvan Bethlen şi Lajos Varjassy. Probabil erau mai mulţi, dar cei amintiţi erau cei mai importanţi şi singurii care-şi puteau permite iniţierea unui proiect atât de ambiţios.
Acelor oameni politici li s-au alăturat şi evreii unguri, adică cei asimilaţi pentru că simpatizau cu formarea unui stat multi etnic.
In anul următor, 1920, zvonurile despre uniunea proiectată au inflamat Belgradul şi au satisfăcut Parisul.
Astfel de informaţii au circulat în mediile politice, diplomatice şi de presă europeană şi în anul 1922. În martie 1922, rapoartele diplomaţilor străini au consemnat o vizită a lui Anton Mocsonyi (Mocioni) la Budapesta, unde ar fi discutat cu Bethlen despre varianta ca prinţul Nicolae să acceadă la tronul ungar. Alte zvonuri indicau faptul că Ion I.C. Brătianu, aflat în Italia în acea perioadă, la conferinţa de la Genova, tatona posibilitatea căsătoriei lui Nicolae cu o prinţesă italiană, ca o precondiţie pentru asistenţa italiană în favoarea preluării de către primul român al tronului ungar.
În octombrie 1922, Traian Stârcea, ministrul român la Budapesta a trimis un amplu raport ministrului de externe I.G. Duca, în care relata, printre altele şi despre un plan de uniune româno-maghiară în care Transilvania ar fi căpătat autonomia şi regele Ferdinand ar fi preluat coroana Ungariei. Stârcea mai raporta că la baza planului, s-ar afla probabil Germania „deoarece suveranul nostru fiind un Hohenzollern, pe acolo (via Budapesta) se va putea duce un Hohenzollern pe tronul Germaniei“. Stârcea mai adăuga că după părerea sa „contele Bethlen nu ar fi străin de aceste proiecte dar aşteaptă să vadă în ce direcţie se îndreaptă evenimentele europene“.
Mai adăuga şi constatarea că existau şi foarte mulţi adversari ai uniunii, mai ales cei fideli dinastiei de Habsburg şi că adversitatea româno-maghiară era mult prea pronunţată.
În ciuda dezminţirilor maghiare şi române, zvonurile privind o federaţie româno-maghiară au continuat să circule în Europa. Nicolae Iorga a trebuit să răspundă în primăvara lui 1923, la Paris, la întrebarea pusă de un ziarist polonez cu privire la o eventuală uniune personală dintre cele două state. Marele istoric a exprimat un punct de vedere oficios: „Asuprirea milenară a populaţiei române din Transilvania nu a lăsat în inimile noastre urme de ură contra Ungariei. Admirăm chiar calităţile ungurilor, care ne-au mijlocit în mare parte civilizaţia occidentală. Avem deci toată bunăvoinţa de a trăi în pace cu Ungaria, însă regentul Horthy nu reprezintă în concepţia noastră naţiunea ungară. În orice caz vom apăra frontierele noastre actuale cu cea mai mare energie. Ungariei naţionaliste, ce a luat locul imperiului medieval ungar, nu avem de dat nimic, nici [chiar] un rege“.
O nouă intensificare a dezbaterilor, despre o minune s-au reluat în presă şi în forurile reprezentative ale celor două ţări în vara şi toamna anului 1926 pe fondul dorinţei lui Mussolini care dorea să-şi întărească poziţia în Europa Centrală şi răsăriteană. Presa din cele două ţări ca şi mediile diplomatice au înregistrat cu uimire, în vara lui 1926, o acţiune paradoxală a unui important om politic ungur. Miklos Banffy, fost ministru de externe şi fost ambasador ungar la Paris, a renunţat la cariera sa din Ungaria, s-a întors în Transilvania, a solicitat şi a obţinut cetăţenia română. Primit de Horthy şi decorat înainte de înainte de a părăsi şi Ungaria, Banffy a fost întâmpinat bine în România, regele Ferdinand oferind chiar o recepţie în onoarea sa. Multă lume a interpretat gestul lui Banfy ca având o semnificaţie politică specială, cea de a contribui la materializarea mai vechiului proiect de uniune personală între România şi Ungaria.
Un raport al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei din Ministerul de Interne român, raport întemeiat pe informaţii provenite din surse maghiare consemna că Banffy a tratat cu regele Ferdinand şi cercurile din preajma Curţii Regale timp de două săptămâni, la reşedinţa de vară de la Sinaia. Dinastia şi întreaga Curte simpatizează cu uniunea personală cu Ungaria, care ar însemna o mărire a puterii Casei de Hohenzollern. Împotriva acestei soluţii, spunea raportul, se manifestau ţăranii ardeleni, boierii şi cei mai de vază politicieni liberali. Informaţiile cuprinse în acest raport pot fi greu confirmate sau infirmate de alte surse. Oricum în continuarea anului 1926 opiniile române şi maghiare împotriva uniunii personale s-au manifestat negativ. S-a vorbit la Budapesta şi de o presupusă căsătorie a principesei Ileana a României cu Albrecht de Hasburg, intermediar fiind acela şi Banffy. Se zvonise la Bucureşti că tronul României urma să revină descendenţilor principesei Ileana.
După moartea regelui Ferdinand şi criza dinastică din România, venirea tânărului şi dinamicului rege Carol al II-lea, pe tronul de la Bucureşti, în vara anului 1930, avea să retrezească interesul unor oameni politici maghiari faţă de chestiunea aducerii unui monarh român la Budapesta.
În decembrie 1931 a avut loc, la Timişoara, o întâlnire neoficială între regele României şi fostul prim ministru maghiar, Istvan Bethlen. Zvonurile au vorbit de discutarea unei uniuni vamale, instituirea unei apăsări comune împotriva comunismului şi, în special, înfăptuirea unei uniuni personale româno-maghiare. Guvernul condus de Nicolae Iorga a dezminţit imediat şi categoric informaţiile de acest gen.
Ultimele informaţii cu privire la o uniune româno-maghiare provin din timpul celui de al doilea război mondial. În iulie 1940 – cu o lună mai înainte de „Dictatul de la Viena“, când Hitler şi Mussolini au oferit Ungariei o parte a Transilvaniei, ministrul român la Lisabona, Ioan Pangal, a purtat o discuţie cu reprezentantul Ungariei în capitala Portugaliei şi cu omul politic maghiar Tibor Eckhardt Schema prezentată de cel din urmă arăta astfel: asumarea de către Carol al II-lea a titlului de principe pe al Transilvaniei, recunoaşterea de drepturi egale pentru români, unguri şi saşi; constituirea unui consiliu restrâns al naţionalităţilor din Transilvania, care ar funcţiona ca organ de administraţie, sub egida guvernului regal român; instituirea unei uniuni vamala şi în cele din urmă, realizarea „uniunii celor două coroane“ în persoana lui Carol al II-lea. Diplomatul maghiar intuia că o soluţie germană dată diferendului în privinţa Transilvaniei „nu poate fi decât o soluţie provizorie“, dar, după cum se ştie, ea avut loc, şi caracter trecător. La câteva zile după „Dictatul de la Viena“ din 30 august 1940, Carol al II-lea a abdicat. În schimb ungurii au continuat să caute un dinast în vara şi toamna lui 1941. Pentru refacerea „Regatului lui Sf. Ştefan“ s-au gândit la monarhul croat Zvonimir sau la un principe italian din Casa de Savoia. Războiul a anulat însă toate planurile maghiare şi ale lui Mussolini în această direcţie.
