ROMANIA - Primul Război Mondial – Despăgubiri de război nedrepte pentru România BBB X

Moştenirea financiară lăsată României de Primul Război Mondial s-a clasat în trei mari părţi: despăgubirile de război, datoria de război faţă de statele străine şi datoria flotantă.

           Problema despăgubirilor de război a fost una din cele mai importante şi dificile sarcini ce a avut-o Conferinţa de Pace de la Paris. In privinţa pagubelor care urmau a fi reparate de puterile înfrânte a triumfat teza americană, expusă de Wilson în numeroasele sale puncte de principiu. Conform acesteia cheltuielile de război propriu-zise nu au intrat în această parte, ci numai pagubele pricinuite populaţiei civile şi publice. Cu multă greutate s-a admis să se cuprindă în despăgubiri şi pensiile pe care statele urmau să le plătească victimelor războiului şi urmaşilor acestora. 
           Cel mai mare interes l-a ridicat problema determinării capacităţii de plată a Germaniei şi modalităţile de plată a despăgubirilor. Sistemul fixării unui total de plată, propus de americani a fost respins. S-a lăsat această sarcină a despăgubirilor Comisiei de Reparaţii, care avea să colecteze pretenţiile diferitelor state beligerante şi să fixeze cotele la care erau îndreptăţite, pe baza unui sistem de compensaţii. Germania urma să plătească până la limita maximă a capacităţii sale, considerându-se că oricât de mare ar fi acea capacitate, ea urma a fi inferioară totalului pagubelor produse şi de care era făcută răspunzătoare.

           In favoarea Belgiei s-a stabilit o prioritate, Germania trebuind să-i restituie toate sumele pe care Belgia fusese nevoită să le ia cu împrumut de la Aliaţi, în urma violării tratatului din 1839, adică aproximativ 500 de miliarde de dolari.

               In articolul 259, aliniat 6, se stabilea că Germania renunţa la beneficiul tuturor stipulaţiilor inserate în tratatele de la Bucureşti şi Brest Litivsk. Ea „era angajată să transfere respectiv fie României fie principalelor Puteri Aliate şi Asociate, toate instrumentele monetare, numerarul, valorile şi instrumentele negociabile sau produsele pe care le-a primit prin executarea acestor tratate“.

Acordul de la Spa, semnat la 16 iulie 1920 de guvernele Angliei, Franţei, Belgiei, Italiei, Japoniei şi Portugaliei, a dispus ca sumele ce urmau a fi primite ca reparaţii de la Germania, să se distribuie astfel:

Anglia                 22%

Franţa                 52%

Italia                   10%

Belgia                 14%

Japonia               0,75%

Portugalia            0,75%

           Un procent de 6,5% a fost rezervat pentru Grecia, România, Jugoslavia şi pentru celelalte puteri nesemnatarie ale acordului. Din acea cotă s-a acordat României numai 1%. Repartiţia aceea s-a dovedit cu totul inechitabilă, neţinând cond nici de proporții și nici de lista pagubelor prezentate. S-a fixat înainte chiar de a se stabili totalul datoriei Germaniei.

             Comisia Reparaţiilor a stabilit la 1 mai 1920, cuantumul datoriei germane, cu titlul de reparaţii, la 132 de miliarde mărci aur, plătibili în 30 de ani, ceea ce însemna că României i s-ar fi cuvenit, în trei decenii 1 miliard 320 milioane mărci aur.

               Aceste aranjamente au suferit foarte curând modificări care au ţinut seama de faptul că Germania nu putea plăti ratele fixate.

              Graţie noului plan de plăţi, planul Dawes, situaţia Germaniei a fost mult uşurată. Prima conferinţă a miniştrilor de finanţe Aliaţi a ridicat cota României de la 1,10%, fixând, în acelaşi timp drepturile României din reparaţiile Austriei, Ungariei şi Bulgariei la o primă cotă de 1,10% din prima jumătate din totalul acestor reparaţii şi o a doua cotă de 20% din cealaltă jumătate. După calcule partea de 1,10% a României trebuia să se ridice la 7.200.000 de mărci aur anual până în 1928, când urma să se ridice la 22 milioane.

România a primit până în 1925 din totalul reparaţiilor germane numai 38.951.354 mărci aur pentru perioada dinaintea aplicării programului Dawes, iar în baza acelui program, pentru prima perioadă, cota atribuită României a fost de circa 580.000 mărci aur.

             România a cerut Comisiei de Reparaţii despăgubiri, stabilite prin sentinţe judecătoreşti şi ale Curţilor de constatare, în valoare de 31 miliarde lei aur. La acestea s-a adăugat emisiunea de monedă impusă de ocupanţi Băncii Generale pe teritoriul ocupat, de 2.173.000.999 lei, precum şi sumele şi valorile în materiale plătite de România duşmanului, prin punerea în vigoare anticipată a Tratatului de la Bucureşti, tratat impus cu arma.

              Distrugerea industriei petroliere private, pe timpul retragerii germane, s-au ridicat la 10 milioane lire sterline. Confiscarea tezaurului dus la Moscova şi garantat de Aliaţi, reprezenta mai mult de un miliard lei aur.

Tratatele de la St. Germain şi Trianon au impus, pe de altă parte, României, o cotă de 230 milioane franci aur în folosul Austriei şi Ungariei (pentru teritoriile anexate de România). S-a adăugat o cotă-parte ce se aplica României din datoria publică a statului austro-ungar, în valoare de aproape 500 de milioane coroane de aur, peste un miliard coroane hârtie, 35 milioane mărci şi o anuitate de 653.950 coroane de aur; valoarea bunurilor statului austro-ungar în România şi transferate ei, peste un miliard coroane de aur şi despăgubiri speciale pentru proprietăţile expropriate de la supuşii englezi şi francezi, în Basarabia, un milion de lire sterline. Această ultimă sumă s-a impus României odată cu recunoaşterea alipirii acestei provincii.

              Datoria contractată de statul român în timpul războiului s-a ridicat la 2.057.972.899 lei aur, către Franţa, Anglia, SUA, Italia şi Belgia. Datoria s-a referit în cea mai mare parte pentru armament şi o parte pentru alimentele livrate de SUA.

              România s-a aflat într-o situaţie dublă, pe de o parte creditoare faţă de statele învinse şi pe de altă parte debitoare atât faţă de statele învinse, cât şi faţă de statele aliate.

             Ţinând cont de această situaţie se poate afirma că România a fost tratată în mod nedrept de Comisia de Reparaţii Interaliată, care a atribuit, prin acordul de la Spa coeficientul derizoriu de 1% din despăgubirile datorate de Germania, principalul şi cel mai solvabil debitor.

               Constatând, totuşi, nedreptatea evidentă făcută României, Marii Aliaţi au acordat, în compensaţie, o cotă mai mare din reparaţiile Austriei, Ungariei, Bulgariei şi Turciei. Această cotă a fost iluzorie deoarece Austria şi Ungaria nu au fost obligate să facă plăţile iar, pe de altă parte, au obţinut anumite avantaje care au răsturnat complet rolurile.

               Adunând toate sumele care s-ar fi datorat României, după compensările creditelor cu debitele, s-a ajuns la suma modică de 5.000.000.000 lei aur, o sumă cu totul nesemnificativă faţă de pierderile suferite şi comunicate situate între 31 şi 40 miliarde lei aur.

                In anii ce au urmat lucrurile în domeniul plăţilor s-au deteriorat, atât datorită retragerii SUA din ce în ce mai mult din politica aplicării tratatelor, cât şi datorită faptului că între Franţa şi Anglia au apărut divergenţe adânci privind plăţile Germaniei. Aceasta a fost încurajată să opună o rezistenţă crescândă în domeniul plăţilor. Statele inamice Austria şi Ungaria au fost uşurate la plăţi prin aplicarea unui moratoriu pentru 20 de ani (până în 1943). Ele au cerut, însă, plăţile care trebuiau făcute de statele moştenitoare. Astfel s-a ajuns în situaţia anormală, că statele duşmane învinse să fie uşurate de plata despăgubirilor şi să aibă pretenţia să obţină drepturile lor înainte ca Aliaţii învingători să fi primit reparaţiile ce li se cuveneau.

In plus, Turcia a fost eliberată cu totul de plata oricărei despăgubiri prin tratatul de la Lausanne din 1926.

              Guvernul român a răspuns Comisiei Reparaţiilor şi guvernelor Marilor Puteri Aliate, demonstrând că nu se putea urma această cale din urmă. Nu era de acord să dea sarcinilor ce incubau ca stat moştenitor al Austro-Ungariei, fără să fi primit în schimb reparaţiile la care avea dreptul. In calitatea ei de învingătoare în război (alături de Aliaţi) şi devastată prin ocupaţia germană, România trebuia să aibă un sold activ pentru a se putea trece la refacerea ţării.

          Guvernul român a protestat împotriva coeficientului de la Spa, care nu corespundea pagubelor materiale şi morale suferite de România şi care nu ţinea cont de sacrificiile făcute pentru cauza comună. Guvernul a pretins a nu plăti nici o obligaţie care i s-a impus, până nu-şi va primi drepturile. Altfel, ar fi însemnat că România, care a ieşit învingătoare în război, ar fi rămas învinsă din punct de vedere material. Opera de refacere internă ar fi împiedicată, pe când aceea a statelor foste inamice, Austria şi Ungaria, ar fi ajutată de Aliaţi şi chiar de România.

              In ceea ce priveşte datoriile interaliate, România, ca şi alte state, a reglat plăţile prin aranjamente speciale. Datoriile faţă de Marea Britanie şi SUA au urmat a se stinge în 62 de ani prin cote crescătoare. Cu Italia s-a făcut un alt aranjament, ca şi cu Franţa. Toate aceste datorii şi aranjamente au fost măturate foarte curând de izbucnirea celui de al doilea război mondial.

               Guvernul român şi-a îndreptat atenţia spre cea de a treia parte a moştenirii financiare a războiului, imensa datorie flotantă internă a statului. Aceasta a constat în bonuri de tezaur interne în valoare de 1,575 milioane, în creanţe datorate îndeosebi pentru refacerea căilor ferate, în valoare de 3 miliarde lei şi în datoria de la Banca Naţională, care în 1921 se ridica la 12.309.690.643 lei, dintre care 5.282.987.385 lei valoarea hârtiei emisă de Bancă pentru nevoile statului, iar restul de 7.026.703.258 lei pentru unificarea monetară, adică pentru retragerea din circulaţie a coroanelor, rublelor şi a hârtiei Băncii Generale, emise sub ocupaţia germană.

S-au schimbat 9 miliarde de coroane pe 4,5 miliarde lei, 1.300.000.000 ruble pe 1.300.000.000 lei şi 2,178 miliarde lei ai Băncii Generale din timpul ocupaţiei. Ca acoperire pentru această monedă de hârtie, emisă de Banca Naţională, s-au primit numai 37.000.000 de coroane aur din lichidarea Băncii Austro-Ungare şi 8.416.994 coroane aur de la Reichsbank, care acopereau în parte emisia Băncii Generale în timpul ocupaţiei duşmane.

La datoria flotantă internă s-a adăugat şi datoria flotantă externă care se ridica la 1 ianuarie 1922 la 40.649.240.260 lire sterline, sau 1.176.493.835 lei aur. Sumele au fost consolidate în mod treptat şi prin aranjamente speciale.

In afară de datoria flotantă internă şi externă, statul român a mai avut şi următoarele datorii consolidate: a) datoria constând din vechile împrumuturi dinainte de război, în valoare de 1.521.024.000 lei; b) datoria din împrumuturi interne de după război, 4.675.000.000 lei; c) datorii constând din titluri de rentă 5% din expropriere a pământurilor luate de la marea proprietate, pentru aplicarea reformei agrare (care urma a se ridica la 15 miliarde lei).

Tabloul obligaţiilor băneşti ale statului român mărit s-a completat cu pensiile şi alocaţiile invalizilor, orfanilor şi văduvelor din ţinuturile eliberate, pensiile funcţionarilor civili şi militari din aceste teritorii, care au optat pentru cetăţenia română, obligaţii faţă de colectivităţi şi fundaţii precum case de economii, de asigurare, Crucea Roşie, etc., despăgubiri ale populaţiei, obligaţiile statului către cetăţenii români deţinători ai titlurilor de împrumut austro-ungar dinainte de război. Acest capitol din urmă, urma a reprezenta aproximativ 3 miliarde de lei.

O mare cheltuială urma a o cere adaptarea economică şi culturală a teritoriilor eliberate la noua viaţă economică şi culturală a României Mari.

Se poate deduce ce jertfă economică a constituit pentru România Unirea postbelică. Suportarea unor asemenea poveri economice dincolo de pierderile de vieți omenești este un titlu de glorie şi de mândrie al acelei generaţii de sacrificiu.