În urmă cu mai bine de două secole oraşul de astăzi era numai un sat mare şi binişor populat. Dacă cineva l-ar fi privit de sus ar fi avut parte de un peisaj extrem de pestriţ dominat de verdele grădinilor întinse şi de dârele de praf din lungul drumeagurilor şerpuite la întâmplare. În peisaj se amestecau teribile bordeie construite din lemn şi paianta, cu conace luminate de lumânări fabricate din ceara cea mai mirositoare, conace ale unei boierimi tradiţional balcanică şi a uneia începătoare ce colindase prin Occident şi întoarsă cu frac cu coada până la glezne, pantaloni verzi strânşi pe picior, jiletcă vărgată, cravată liliachie şi guler scrobit tare ce trecea peste urechi. Totul făcea din aceste personaje noi un fel de brazi de Crăciun, de care, la început lumea râdea în hohote şi îşi dădea coate, dar pe care mai târziu i-au imitat pe toţi cei cu dare de mână, aşa cum se întâmplă când se schimbă moda. Trăiau alături pentru un timp noii filfizoni alături de boierii apelpisiţi şi anacronici.
Mizeria cea mai cumplită – statornicea alături de carnavalurile cele mai deocheate, cârciumi sordide pentru neajutoraţi, în care se bea holerca, şi taverne cu jocuri şi altele mai deocheate unde lăutarii cereau părerea celor mai bine dispuşi:
- Cum să-i zicem boierule, cu perdea sau făr-de?
Imaginea panoramică a uliţelor centrale era înveselită de muzicanţi solitari „la tambură“ şi „forte piano“ după moda capitalei Valahiei Mari, pentru că la Craiova era capitala Valahiei Mici. Gureşii simigii greci îşi lăudau marfa pe sub perdele colorate, pline de praf, iar argintarii ţigani făceau din cositor un metal preţios. În oraşul-sat se purtau, ca şi în alte capitale europene, mănuşi Jacman, zise Sacme, oţet de toaletă care ar corespunde în cremurile noastre unui fel de after shave, praf de dinţi, parfum gardenia, roz de obraz, praf pentru poleitul unghiilor – toate ridicând bugetul unui bărbat la frumoasa sumă de 1300 de galbeni lunar.
Atmosfera era completată cu pitoreşti şandramale în care se ţineau balurile. În ele petreceau cojocarii de subţire, târgoveţii din afară, ba chiar şi boiernaşii scăpătaţi, negustorii şi fete din popor, amăgiţi toţi de lumina şi strălucirile unor petreceri ce îi scoteau din efemeridele zilelor.
În saloanele celor avuţi se jucau: Nucile, Iaşicul, Tura, O para la cinci şi Stus pe despuiate.
Erau puţine localuri emancipate, deţinute aproape numai de străini. Acelea erau schimbătoare cu vremurile, dar serveau fineţuri de genul licurinilor, salate de târi, zumaricale, zacuscă, raci, sardele ruseşti cu ardei, alături de votcă sau de Grasă de Odobeşti. În aceste localuri cânta câte o voce de pivniţă, adică vreun dascăl decăzut din postul de cântăreţ la vreo biserică.
Lumea era interesată şi de diverse evenimente de peste an, precum Ţeremonia Învierii sau Citirea Sfântului Acatist Cântările evlavioase însoţeau sărutarea oaselor celor morţi, adică dezgroparea după 7 ani şi ungerea lor cu vin şi mir.
Circurile mărunte care apăreau din când în când erau o mare atracţie, cu animalele lor, cu dresurile lor şi cu fete cam dezbrăcate pentru o epocă evlavioasă.
Deşi un sat mare şi fără urmă de sistematizare, Craiova era bizantină şi apuseană, trândavă şi vioaie, zâmbitoare şi posomorâtă, dornică de schimbări şi înfiptă în trecut. După anotimpuri era înflorită ca Rumola, bătută de vânturi cu Ringul vienez, troienită ca bulevardul Nevski din Petersburg şi fierbinte ca Toledo.
În lungul şi în latul ei, fără orânduială, aproape fără rost se presărau conace boiereşti şi magherniţe, toate ca nişte case de ţară, curţi şi grădini, morminte şi biserici.
Străzile sau, mai ales, uliţele, erau chinuite şi mişcătoare în silinţele lor de a face din atâtea contraste puţină armonie.
Din Piaţa Elca şi din uliţa Madona Dudu s-au întins pe platoul de răsărit traseele comerciale înghesuite. În afara lor s-au întins cartiere de locuit cu uliţe întortocheate, cu grădini livezi, vii şi chiar câmpuri de cultură cerealieră. În acest fel oraşul avea întindere mare şi aspect rural. Terenul era sănătos şi bun pentru orice construcţie.
Pe terenuri cât o moşie s-au ridicat cu timpul case boiereşti. Erau case încăpătoare şi cu acareturi, cu nimic deosebite de cele pe care le posedau la ţară, căci abia spre mijlocul sec. al 19-lea au început să vină în ţară arhitecţi străini. Constructorii cei vechi ridicau clădiri după obiceiul ţării, aşa cum apucaseră din părinţi. Prin părţile comerciale îşi spuneau cuvântul constructori balcanici cu o arhitectură străină semiorientală simplistă şi meschină.
Clădirile boiereşti erau simple şi armonioase, perfect adaptate climei noastre cu veri fierbinţi şi ierni încărcate de nămeţi.
Casele boiereşti erau înconjurate cu ziduri ca de cetate, cu tinda care apăra iarna de crivăţ, vara de călduri dogoritoare, cu pridvoare şi sacnasii cu zăbrele, unde era mai mare dragul cu stăpânii şi oaspeţii să tragă un somnişor după masă.
Peste ziduri se întindea acoperişul de şindrile, mai înalt decât casa, sub care se cuibăreau rândunelele şi alte păsări. Jos, la nivelul curţii, sau afundate în pământ (cum am spune azi „la demisol“) se afla sufrageria şi canţelaria, unde îşi făcea boierul socotelile. O scară dreaptă de lemn, suia spre pridvor şi sala de sus, împrejurul căreia erau odăile. Sala dădea în pridvor, printr-o săliţă, unde coseau femeile şi se jucau copii la aer când vremea era rea.
În general casele boiereşti erau îndreptate către uliţa principală, indiferent dacă păstrau paralelism sau dacă erau mai aproape sau mai departe de uliţă. Înspre curtea din spate se înşirau odăile copiilor, apoi încăperile slugilor şi logofeţilor. Tot acolo se plasau cămări de merinde sau şoproane, grajduri şi alte acareturi care ajungeau până în fundul curţii bătătorite. De acolo începeau grădinile de flori, de zarzavaturi, livezile de pomi sau viţă de vie.
Casa era aşezată pe pivniţe încăpătoare şi robuste, boltite, sprijinite pe stâlpi groşi, ce e din mijloc zugrăvit cu icoana Sfântului sau Sfintei căreia îi fusese dedicase casa. Aici se păstrau buţile pântecoase cu vin şi ţuică, dar şi provizii consecvente pentru iarnă.
Până târziu, spre vremurile noastre în aceste pivniţe coborau boierii să bea adălmaşul la vreo vânzare, cumpărare, bucurie, înaintare în rang, câştig la judecată sau cu alte ocazii mulţumitoare.
Camerele, numite pe atunci „odaie“, erau de obicei pătrate, totdeauna văruite curat înainte de Sfintele Paşti. Podeaua odăilor era făcută din scânduri groase şi late, bine lustruite. Uneori, în anumite încăperi sau în cerdace şi culoare podeaua se realiza din cărămidă bine sclivisită.
Pe podeaua odăilor se rezumau de zid paturi de lemn, acoperite cu saltele de lână şi cu pene. Peste acelea se întindeau macaturi tot din lână, cu ciucuri pe margini.
Până pe vremea ocupaţiilor ruseşti prin casă nu se prea vedea altă mobilă, în afară de vreo masă în mijlocul odăii, vreun sipet mare sau ladă de zestre, legate în fier sau alamă.
Din acea perioadă au început a fi conduse diverse mobile de la Braşov sau Viena.
Pe vreun scăunel era aşezat sfeşnicul pentru lumânare de seu. Lumânarea de spermanțet a fost născocită abia pe la 1850, iar lumânări de ceară ardeau numai marii boieri ai ţării şi desigur, vodă.
Lângă sfeşnic se găseau „mucările“. Exista în curte un ţigan „mucar“, care strângea cu mare grijă toate mucurile de la lumânări, căci cu ele cocoanele îşi făceau sprâncenele şi boierii îşi negreau mustăţile.
In odăi mirosea a busuioc şi iarbă mare. Ca la tot creştinul, pe peretele de la răsărit se agăţau icoanele, având lângă ele sticluţa cu aiasmă, vreo legătură de busuioc uscat, sau un fir, două de salcie de la Florii. Candela ardea zi şi noapte pe colţul icoanelor, aşa cum se cuvenea.
Aşa arătau, în general,, casele mari şi medii din Craiova, asemănătoare cu cele din toată Muntenia şi chiar din Bucureşti, toate ridicate după puterea averilor şi a poziţiei sociale. Un principiu constructiv se vedea în zidăria foarte groasă, ce pornea de la temelie şi până la acoperiş, fără fundaţii speciale. În rest, pentru celelalte elemente ale construcţiei de esenţă tare acoperea toate nevoile. Chiar şi scările ce coborau spre pivniţă erau mărginite de grinzi groase de lemn tăiat în patru laturi. Lemnul, sub formă de şindrilă, servea şi acoperişului înalt al casei şi al scării de acces spre cerdac.
Sunt foarte interesante şi părerile străinilor apuseni, precum cele lăsate de Sulzer, fost „auditor“ în armata imperială austriacă şi care a străbătut ţara pe la 1780.
„Nimic nu se poate închipui pe lume mai sărăcăcios, mai respingător şi nici nepotrivit ca o locuinţă valahă. Şi nu vorbesc de casele valahilor de rând, sărmane colibe făcute din trestie împletită şi lipită cu pământ, dar şi mai des, numai bordeie unde nu găseşti altceva decât un cuptor pentru încălzit şi o laviţă strâmtă pe care doarme întreaga familie. Dar vreau să spun că şi în casele boierilor cei mai bogaţi, întregul mobilier se compune din sofa sau patul de odihnă, care este atât de înaltă şi de largă încât ia jumătatea odăii şi la care nu poţi ajunge decât suind două trepte, ca la altar, dintr-o masă proastă acoperită cu o pânză ordinară şi care stă într-un colţ, dintr-o sobă informă, făcută din cărămizi tencuite cu var şi poate dintr-o icoană mică, care reprezintă pe Sfânta Fecioară sau pe Sfântul Nicolae, la care adăugăm o bancă de lemn care înconjoară odaia, de-a lungul zidurilor goale şi care este acoperită cu o stofă comună, fără perine.
In asemenea încăperi şi pe asemenea sofale stă, mănâncă, aţipeşte, joacă şi doarme boierul şi soţia lui, deşi fiecare în camere deosebite şi aceasta cât este ziua de lungă, fără interes şi fără ocupaţie şi de abia dacă au destulă albitură sau rufărie în averea lor ca să poată întinde noaptea peste perne într-un colţ al sofalei, un cearceaf pentru dormit.
Ferestrele, în afară, de boierii cei mai bogaţi, sunt făcute, în loc de geamuri, din hârtie sau băşică de porc; podeaua este acoperită cu cărămizi (o generalizare complet greşită), iar sobele, uşile, pervazurile ferestrelor atât de prost îngrijite, încât iarna poţi îngheţa în casele lor, luminile se sting adesea pe mese şi sofale fiind descoperite de vânt. Cauza este uşor de ghicit. Nu au nici ferestre, nici scânduri, nici arhitecţi şi trebuie să se ajute cum pot“.
La începutul secolului al 19-lea, un alt elveţian, Francois Recordon, care fusese mulţi ani secretarul lui Vodă Caragea, a descris, şi el, casele boiereşti în lucrarea Lettres sur la Valachie „… Iar boierii sunt la dânşii acasă stăpâni absoluţi şi deoarece nu scapă nimic din ceea ce poate să întărească autoritatea lor, chiar şi locuinţele lor arată semne după care se poate cunoaşte felul stăpânilor. Casa unui asemenea boier este deci mai întotdeauna izolaţia şi închisă într-o curte spaţioasă şi bine îngrădită, în care se poate intra decât printr-o poartă mare. Fundul acestei curţi este de obicei garnisit cu căsuţe sau numai cu cocioabe, unde sunt bucătăriile, grajdurile, şoproanele şi locuinţele robilor întrebuinţaţi la muncile cele mai grele.
Casa stăpânului n-are niciodată decât un etaj peste rândul de jos; încăperile acesteia sunt îndeobşte foarte joase şi destinate copiilor şi numeroaselor slugi. Scările sunt făcute în afara casei, sub o înaintare a acoperişului şi duc la un fel de cerdac acoperit, sau galerie, al cărui tavan este purtat de stâlpi de lemn foarte prost proporţionaţi. Această galerie, care este înconjurată de o bancă largă, pe care se pun perine, de câte ori vrea cineva să se aşeze, pentru a lua aer sau a se bucura de privelişte, această galerie, zic, comunică cu un gang sau o anticameră, care duce într-o sală mare, lipsită de orice ornament şi ale cărei ferestre alcătuiesc faţa casei care dă de obicei în stradă.
Un fel de pat, de sofa mare, larg de 4,5 picioare, ţine toată latura de sus a sălii, o masă mare, câteva cufere groase, aşezate de-a lungul zidurilor, care sunt cu totul albe, alcătuiesc tot mobilierul acestei încăperi, care slujeşte de obicei de sala de mâncare şi de loc de întrunire, când sunt mulţi musafiri. Această sală şi anticameră, împart casa în două apartamente, dintre care unul este locuit de boier, iar celălalt de boieroaică cu slujnicele ei şi cu copii nevârstnici, cu doicile lor. Toate odăile sunt mobilate cam în acelaşi fel ca sala mare, atâta doar că se văd uneori oglinzi între ferestre, şi că în locul unei singure sofale se văd două, care ţin de obicei jumătatea sălii; sunt întotdeauna aşezate înspre ferestre şi pot cuprinde multă lume; spaţiul care le separă fiind mai ridicat decât podeaua şi acoperit cu un covor, astfel încât este nu numai o treaptă, dar şi un loc pentru a sta aşezat turceşte.
Casele boierilor valahi sunt toate din cărămidă şi ar fi astfel foarte tari, dacă ar fi avut grija să le facă temelii adânci, într-un pământ potrivit. Unele sunt acoperite cu olane sau cu fier vopsit, dar cele mai multe cu şindrilă, care ţine vreo 20 de ani deşi este foarte ordinar lucrată, ca şi cheresteaua şi toate lucrările de lemnărie; de aceea vara, încăperile sunt pline de praf, care intră prin crăpăturile uşilor şi ferestrelor care trebuie lipite iarna.
Casele boierilor valahi, care au fost zidite de vreo 10 ani (în jurul anului 1820), nu au mai fost făcute toate după planul tradiţional; sunt totuşi foarte încăpătoare şi foarte potrivite ceea ce, ţinând seama şi de frumuseţea lor nouă, atât pe dinafară cât şi lăuntrică, face ca unele pot merita numele de desăvârşite palate“.
La vreo 20 de ani după Recordon, casa unui boier mare a fost descrisă de Alphone Royer în Aventures de Voyage, lucrare publicată în 1837: „Recunosc că n-am fost puţin mirat intrând pentru prima oară în salonul unuia din cei mai însemnaţi boieri… Acest salon era mobilat franţuzeşte şi după cel mai bun gust. Fotolii din lemn de paltin încrustat, perdele din mătase de Lyon, frumoase bronzuri aurite pe un cămin de marmură, în mijlocul camerei o masă de lucru acoperită cu jurnale de la Paris şi de la Londra; romane noi şi care nu veneau de la atelierele de ieftină imitaţie din Bruxelles sau Geneva, albume, gravuri, caricaturi, desene de modă şi, împrejurul mesei, 5-6 doamne brodând şi conversând, îmbrăcate în rochii încântătoare, ieşite de la cele mai bune case din Paris; acesta era spectacolul ce-mi oferea una din laturile salonului.
În partea cealaltă, un divan turcesc se întindea în unghiul peretelui; pe acest divan, în faţa căruia era aşezată o masă de joc, doi bărbaţi cu barba lungă, îmbrăcaţi cu caftane şi cu picioarele aduse sub dânşii, jucau whist cu doi parteneri care arătau la fel numai că erau aşezaţi în nişte fotolii, poziţie luată nu cumva de voie bună, ci de nevoie de a se aşeza tus-patru faţă în faţă.
Din când în când, un fecior aducea ciubucuri aprinse şi cafele, iar dincolo, pe o tavă de argint, pahare de cristal cu apă, şi dulceţuri“.
Intre ultimele două descrieri se scurseseră 15 ani, dar se deschisese brusc fereastra spre Apus.
Saloanele boierilor craioveni pe la 1830 arătau ca şi cele din Bucureşti, demonstrând contrastul dintre Orient şi Occident care s-a văzut atunci în oraşele şi pe străzile noastre şi care începuse a fi simţit şi în sufletele oamenilor.
Cutremurele, focul, oamenii şi timpul au năruit treptat bătrânele case de altă dată. De altfel nu au fost multe, dar reprezentative.
Odată pieirea lor, a zidurilor groase de aproape un metru, au dispărut şi dulapurile amenajate în mari nişe practicate în adâncimea acelor ziduri şi închise cu uşi de lemn sau de sticlă. Au dispărut nişele din ziduri ce serveau la aşezarea unor obiecte, a unor urcioare cu apă, a unor sfeşnice şi a câte şi mai câte.
Aici mai late, acolo mai strâmte, uliţele şerpuiau agale, noroioase şi prăfoase, printre îngrăditurile proprietăţilor, printre ziduri de cărămidă sau, mai adesea, printre uluci înalte de stejar, ascuţite la vârf şi cu parmalâcuri, uneori cioplite cu meşteşug. Din loc în loc se deschidea câte o poartă cu canaturi, învelită cu straşină de şindrilă, ca s-o apere de ploaie.
Cu timpul, în zona centrală, de-a lungul curţilor acelea mari au început să se furişeze, sfioase mai întâi, apoi mai numeroase şi mai dese, sugrumând vechile case boiereşti de mare şi mic rang, străbunicele galantarelor de mai târziu. „În ele se înşirau într-o neorânduială de bazar oriental, mărfurile cele mai felurite, pe când de grinzile de sus atârnau lumânări de seu, căpăţâni de zahăr, legături de ardei, cozi de bice şi brâuri colorate, cizme şi opinci, oale şi ulcioare. Iar în faţa tarabei te izbeai adeseori de putina de păcură unde veneau cărăuşii să-şi ungă osia carelor şi ţăranii cizmele, plătind câte o leţcaie două turceşti“ (Ion Ghica - Scrisori).
Războiul stăpânirii împotriva tarabelor care încălecau strada a început încă din ultimii ani ai sec. al 18-lea şi a continuat mereu zeci de ani dinspre centru spre periferii.
Tarabele au fost înlocuite treptat cu magazine destul de strâmte şi mizere în case de negustori, iar casele boiereşti au fugit spre întinderile umbroase şi întinse de la magazine de oraş, departe de lumea pestriţă a „târgului“ zgomotos. Noile magazine aveau în faţă un mare oblon care se lăsa dimineaţa spre centru străzii şi se sprijinea pe două picioare şi pe balamalele din zid. Seara era ridicat şi legat cu lanţuri şi lacăte. În cazul magazinelor de meşteşugari, lăsarea în jos a oblonului dădea posibilitatea să se vadă truditorii din interior. Oblonul lăsat spre stradă folosea drept o masă de expunere a mărfurilor.
Ulițele principale negustoreşti din centrul oraşului au început a fi podite cu scânduri de lemn în jurul anului 1800. Soluţia era firească pentru un oraş lipsit cu totul de piatră şi înconjurat de codri nesfârşiţi.
Din codrii veneau „podinele“, nişte scânduri groase şi late. Ele erau aşezate una lângă alta peste stradă şi bătute în cuie de grinzile groase şi grele ce mărgineau strada de ambele părţi şi munţii „urşi“.
Pe sub scânduri se scurgeau apele cerului şi mizeriile oamenilor. Acolo se usca vara noroiul şi putrezeau şobolanii. Peste poduri săltau butuci şi caleşti prin hopurile dintre scânduri, hopuri care, cu timpul, se adânceau şi se lăţeau. Hurducăiala era spre binele rinichilor şi a altor măruntaie.
Pietonii trebuiau să fie şi ei cu băgare de seamă căci după ploaie mâzga acoperea „podinele“ şi le făceau alunecoase. Se întâmpla adesea ca sub povara echipajelor şi a căruţelor, câte o scândură putredă sau rău strânsă în piroane să se lase deodată în jos, înecând pe trecător în praf şi noroi, după anotimp sau vreme.
Nu era rar să vezi cum aceste scânduri prost fixate aruncă pe trecători în aer şi căzând iar jos, îi stropea cu o ploaie de noroi negricios şi urât mirositor.
De buna stare a podurilor din zona centrală se îngrijeau „podinarii“, slujbaşi de seamă care purtau nişte haine lungi galbene şi topoare în mână. Înlocuirea bârnelor se făcea spre marea bucurie a copiilor mahalalei care, seara, se jucau „de-a focul, cu putregaiurile fosforescente“.
După „podurile“ de lemn cârmuirea a început, după 1830, pavarea cu piatră rotundă iar mult mai târziu, după războiul de Independenţă, cu piatră cubică plătită scump în străinătate, bazalt.
Nici peste aceste pavaje de piatră curăţenia străzii s-a arătat prea ???????.
În vremile de demult luminatul uliţelor îl făceau luna şi stelele. Poate, pe ici pe acolo, pe la poarta unui boier se ridica seara o lumânare miloagă de seu licărea miloagă şi fumurie. În bezna nopţilor fără lună, boierii străbăteau uliţele la lumina „masalalelor“. Dinaintea caleştii alergau masalagii ţigani. Purtau în spinare un fel de grătar de fier, masalaua, înfipt într-o prăjină, iar de gât o traistă cu topuri de zdrenţe muiate în păcură. Zdrenţele se aprindeau una după alta în grătar. Ţiganii alergau cât îi ţineau picioarele şi butca venea după ei, săltând şi trosnind, într-un iad de lumină roşie şi fum negru.
În timpul zilei masalagii adunau zdrenţele azvârlite prin oraş şi mergeau să le înmoaie în păcură într-un loc de pe la margine de oraş – unde erau îngrămădite buţile cu păcură aduse de la Ocna Slănicului, căci nu era voie, de teama focului, a se aduce păcură în oraş. Negustorii care aveau butoaie cu păcură pentru osiile carelor şi căruţelor se aflau şi ei la margine de oraş.
Pentru boierii cu demnităţi mari ţiganii masalagii erau ţigani domneşti şi se aflau sub administraţia armaşului şi vornicului de temniţe. In întunericul care învăluia Craiova odată cu venirea nopţii când nici în vise nu se spera la un iluminat public, unii boieri îşi puneau la poartă felinare, făcute din piele de oaie sau de capră, uscată şi întinsă bine, în care ardeau lumânări de seu. Ulterior, în locul vechilor felinare destul de chioare s-au aşezat „poponeţi“ un fel de şomoioage de cârpă muiată în păcură, prinse pe un par înalt. Poponeţele aveau mai jos „cenace“, nişte străchini de pământ, ca să ferească focul. Apoi, cu timpul, sticla a înlocuit pielea de oaie, iar uleiul de rapiţă a înlocuit lumânarea.
Felinarele, sau „poponeţii“, se mai aşezau la intrările hanurilor, iar mai târziu la hoteluri şi mari restaurante. Lumea a progresat şi spre 1900 au apărut ici acolo, iluminaţii electrice.
Apa a fost totdeauna în ultimele două secole neîndestulătoare şi de proastă calitate în Craiova.
Sacagii erau a-tot-cuprinzători pentru populaţia medie şi săracă. Abia după 1900 s-a putut materializa o reţea de apă potabilă din surse curate din afara oraşului, dar niciodată aceasta nu a fost îndestulătoare.
Abia din anii apropiaţi de 2000 s-a putut renunţa la întreruperile zilnice de furnizarea apei. S-a suplimentat debitul apei aduse de la munte (de la Izvarna) printr-o nouă conductă, dar a scăzut catastrofal şi consumul industrial pe fondul imploziei economiei româneşti catastrofale.
Cele câteva izvoare de pe întinsul Craiovei erau şi ele exploatate de locuitorii dimprejur, dar condiţii cu totul neigienice şi fără îndepărtarea animalelor. Sacagii aduceau apa pe străzi de la izvoare din afara oraşului, precum Fântâna Obedeanu, dar butoaiele erau curăţate rudimentar cu piatră acră.
Pe ???? de noapte se poate vorbi numai în anii ce au premers Războiului de Independenţă.
Uliţele oraşului erau ca şi pustii noaptea, afară de cele două ce se intersectau în Răscruciul Mare (azi între calea Unirii şi str. Madona Dudu şi Lipscani).
În urmă cu două secole lumea de jos şi de pe jos n-avea nici gânduri şi nici locuri de plimbare. Îşi vedea ziua de treburi şi seara, de cum se întuneca, se întorcea acasă. Iar în trăsură până prin jurul anului 1800 nu ieşeau decât marii boieri, vizitatorii sau agenţii străini şi boieroaicele când îşi făceau vizite (de unde şi numele de „vizitiu“ ce a început a se da pe atunci „bicigaşilor“).Boierii şi boieroaicele înhămau la trăsură numai doi cai, căci numai Vodă înhăma 4 sau 6 la zile mari. Craiova copia în totul obiceiurile şi noutăţile din capitală.
Boierii obişnuiau, încă, să iasă călare. Străinul Sulzer care a trăit un timp în ţară a lăsat şi în acest domeniu însemnări acre de bârfitor.
Boierii merg călare înconjuraţi de o droaie de slugi care alergau pe jos. Fac asta chiar când merg de la o casă la alta, căci n-ar face drumul pe jos chiar cât ar fi timpul de frumos şi strada cât mai uscată, iar casa unde se duc este vecină cu casa lor, sau numai peste drum.
Când descăleca boierul, una din slugi îi trăgea cizmele roşii, croite după modelul unguresc, dar mai largi şi mai greoaie, căci erau purtate peste şalvari. Sluga îi pune apoi în picioare, peste ciorapii cusuţi (meşii) o pereche de papuci. Boierul valah încăleca cu scări scurte la şa şi cu picioarele în triunghi. Dar portul şalvarilor largi şi caftanul greoi îl făcea caraghios pentru străinii din apus.
Cam după 1780 boierii cei mari s-au obişnuit cu butcile pe care le aduceau din Transilvania şi chiar de la Viena. Le foloseau fără a şterge de pe ele blazoanele foştilor proprietari.
Se pare că boierii noştri s-au obişnuit atât de repede cu plăcerea de a alerga tolăniţi în butcă, căci după cele spuse de Sulzer, Vodă Alexandru Moruzi, speriat de sumele de bani ce ieşeau din ţară numai pentru trăsuri, a dat „straşnic poruncă vameşilor, vătafilor şi căpitanilor de margine să oprească intrarea de butci şi de casete în ţară, sub pedeapsă de spânzurătoare“. Dar pe atunci domniile erau scurte iar românii învăţaţi să-şi râdă de lege şi să cumpere tăcerea slujbaşilor.
Cu timpul de butci au început să se folosească şi unii negustori prosperi şi doamnele lor, fapt ce a supărat mult lumea boierească. Dar timpul nu putea fi ţinut în loc şi nici obiceiurile.
Străzile străbunilor noştri craioveni ca şi cele din alte oraşe mai însemnate din restul ţării, se târau printre case rare şi joase, nesupuse nici unei alinieri, cu curţi mari şi grădini de nu se puteau cuprinde cu ochiul. Pavajul era pe ici pe acolo numai din bârne, iar canalul era şanţul de margine sau de sub bârne. Nici altă lumină nu era, decât luna, stelele şi unele rare opaiţe pe la porţi de oameni mari. La răspântii puţuri cu apă ca la ţară, apă proastă pentru sănătate, aşa cum s-a dovedit mai târziu.
Dar în casele simple răspândite prin grădini trăiau oameni cu frica lui Dumnezeu. Pe lângă multele biserici, nu era curte mai mare, care să nu-şi aibă paraclisul său, nu era casă în care săracul să nu-şi găsească o pâine şi la fiecare strajă a oraşului era câte o cruce ca să poată creştinul, care pornea sau venea de la drum, să se închine şi să zică: „Doamne ajută“.
Era o viaţă tihnită cu obiceiuri moştenite toate de la părinţi, cu ritmul zilei şi al anului hotărât dinainte, cu petreceri puţine, cu necazuri îndurate cu răbdare, cu datinile aşezate odată pentru totdeauna. Pe atunci nu se spunea „aşa este moda“, că, „aşa făceau bătrânii“.
Începea anul, prin curţile troienite urau colindătorii, flăcăii ce trosneau din bice, urla buhaiul, se juca vasilica şi brezaia. Când se înnopta, cete ciudate înaintau purtând un chivot luminat în jurul căruia sclipea poleiala şi arme şi podoabe. Pe uşă intra Irod cu vicleimul: „Cum să zicem boierule, cu perdea sau fără?“
Venea Boboteaza. Se adunau toate icoanele făcătoare de minuni la locul sfeştaniei. După aruncarea simbolică a crucii, drept credincioşii luau cu ei acasă sticluţe cu „agheasmă mare“, ca să fie în casă în caz de boală, pentru sleitul puţurilor sau pentru curăţatul vreunui vas spurcat, Doamne fereşte. Preoţii mergeau prin oraş cu „botezul“ şi duceau lângă căldăruşă un vas mai micuţ, cu ţâţâna subţire, burduharul plin cu apă de trandafiri, cu care se stropeau cei botezaţi.
La întâi de martie, venea vremea Mărţişorului. Apoi sărbătoarea sărbătorilor: Paştele. Marţea din săptămâna mare se lucra puţin, miercurea mai deloc. Joi oamenii se spovedesc, iar la cele 12 Evanghelii fetele mergeau cu un şiret de ibrişin, la care făceau un nod după fiecare Evanghelie. Era considerat leac pentru toate bolile. În Vinerea Mare, se duc toţi credincioşii să aprindă candelă la cimitir şi să ia agheasmă mai ales de la una din bisericile cu hramul Izvorul Tămăduirii. Sâmbăta se grijeau, iar noaptea stăteau până târziu şi ascultau Sfânta slujbă, după care se întorceau acasă cu lumânarea aprinsă. Făceau, cu flacăra ei cruci în faţa icoanelor, la toate colţurile casei şi, apoi, o stingeau în faţa Maicii Precistei, ca să o aprindă iarăşi la primejdie de foc sau de trăsnet. Pe urmă, oamenii se aşezau la ouă roşii şi ciorbă de pui cu fidea „urându-şi Hristos a înviat!“
La 1 mai se sărbătorea, la iarbă verde, sosirea Primăverii în oftatul lăutarilor, în cântecul cucului şi a privighetorii.
De Sfinţii Constantin şi Elena se cinstea hramul Ţării Româneşti. Sfinţii erau consideraţi patroni religioşi şi protectori ai ţării, reprezentanţi ca atare în simbolurile heraldice de pe steagurile epocii.
Şi aşa se scurgea anul după rosturi moştenite de la străbuni, până ce venea iar Crăciunul, cu steaua şi vicleimul şi cu copii care cântau prin curţi: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!“
