vineri, 19 octombrie 2012

TRACTOARE ROMÂNEȘTI - SCURT ISTORIC



Primul tractor românesc s-a numit IAR-22 şi a fost realizat la 26 noiembrie 1946 la fostele uzine IAR, devenite “Tractorul”, din Braşov. În primul an de fabricaţie, 1947 s-au construit 280 de tractoare, iar de atunci şi pânã astãzi capacitatea de producţie a crescut la cca 60.000 bucãţi/an, fabricaţia de tractoare extinzându-se şi la Craiova, Miercurea-Ciuc, Timişoara şi Codlea.
În anul 1951 a început fabricaţia în serie a tractorului pe şenile KD-35 cu destinaţie generalã, care realiza cinci viteze pentru mersul înainte cuprinse între 3,81 şi 9,11 km/h şi era echipat cu un motor Diesel în patru timpi cu puterea de 37 CP la 1400 rot/min.
In anul 1955 a început fabricaţia tractorului Universal-2 (U-2) pe roţi, echipat cu acelaşi motor D-35 al tractoarelor KD-35, realiza cinci viteze de mers înainte cuprinse între 4,56 şi 12,95 Km/h, având un domeniu de utilizare mai larg.
Ulterior s-a trecut la fabricarea tractorului U-26, U-27, U-29, U-450, cu prizã de putere semiindependentã şi instalaţie hidraulicã pentru acţionarea diferitelor maşini agricole purtate şi remorcate, aceste tractoare realizau 10 viteze de mers înainte, cuprinse în intervalul 2,83-22,40 km/h şi erau echipate cu motor Diesel de 45 CP la turaţia de 1500 rot/min.
Un pas important în dezvoltarea industriei româneşti de tractoare l-a constituit trecerea în anul 1963 la fabricarea în serie a tractoarelor pe roţi U-650 cu varianta U-651 (cu patru roţi motoare), destinate sã execute majoritatea lucrãrilor agricole, inclusiv lucrãrile de întreţinere a culturilor prãşitoare, precum şi lucrãrile de transport. Aceste tractoare au fost echipate cu motor Diesel (D-103) cu injecţie directã şi pornire electricã, cu puterea de 65 CP la turaţia de 1800 rot/min, dezvoltând 10 viteze de mers înainte cuprinse între 2,58-26,94 km/h. În prezent aceste tractoare se produc în variante modernizate U-650M (fig. 1.1), U-651M, U-650 super şi U-650 DT super, echipate cu motor Diesel D-110.
In perioada 1963-1968 s-a început fabricaţia altor tipuri de tractoare cum ar fi: S-1300 tractor pe şenile cu putere de 130 CP ( anul 1963); S-650 tractor pe şenile echipat cu motor D-104 (anul 1965), după care s-au produs variante modernizate S-651 LS şi IF-650 E; S-80, S-100.
In anul 1969 a început construcţia tractoarelor pe roţi şi şenile din familia U-445 (fig. 1.2), cu motor de 45 CP în variantele Universal (U-445, U-445 DT, U-445 DTE, U-445 SD, U-445 DTSD, S-445), legumicol (U-445 L), viticol (U-445 V, SV-445, U-445 HCV), pomicol (U-445 HCP), pentru lucrãri în pante (SM-445) şi pentru lucrãri multiple (U-445 TIH), cu performanţe la nivelul tehnicii mondiale.
In anul 1970 a început fabricaţia tractoarelor S-1300 și S-1500, echipat cu motor Diesel supraalimentat cu puterea de 150 CP, iar ulterior s-au construit tractoarele S-1800 IF şi S-1800 LS pentru lucrãri în construcţii şi industriale, echipate cu motoare de 180 CP.
Ulterior, au fost realizate noi tipuri de tractoare agricole cu performanţe îmbunãtãţite (U-350, U-500 cu diverse variante, U-530 cu variante, U-550 cu variante, U 1010DT, A-1800 A), precum şi noi tipuri de tractoare industriale cu transmisii hidrodinamice şi ramã articulatã (A-1801 IF, A-1801 L, A-3602 IF). In România s-au fabricat până în 1990 peste 53 de tipuri de tractoare, pe roţi şi pe şenile, în peste 300 de variante, în 12 grupe de puteri: 25-300 CP.

GENERAL GHEORGHE MĂRDĂRESCU - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X



          Gheorghe D. Mărdărescu  s-a născut la 4 august 1866, la Iași. S-a dedicat carierei militare și a absolvit Școala de ofițeri de cavalerie și infanterie din București, în 1888. Și-a continuat studiile la Academia Militară, între 1892-1894. apoi a urmat cursuri de comandant la Brueck și Berlin-Spandau.
In 1 aprilie 1906, s-a înființat Școala de Tragere a Infanteriei, școala urmând să funcționeze la Câmpul Regional de Instrucție al Corpului 2 Armată (Mihai Bravu). Pentru conducerea acestei școli s-au prevăzut: - 1 maior, Comandant; - 2 căpitani (1 ajutor al comandantului școlii și 1 comandant de companie instrucție); - 1 locotenent, ofițer cu tragerea. Pe data de 10 mai 1906, căpitanul Gheorghe Mărdărescu a fost înaintat la gradul de maior și numit comandant al Școlii de Tragere a Infanteriei.
             In anii anteriori (1901-1906) a fost director de studii militare la Academia Militară, comandant la Școala de Infanterie și șef de studii maistru militar al claselor de corp I și II.
               La 1 apriie 1913, lt.-col. Gheorghe Mărdărescu a fost avansat la gradul de colonel și mutat ca șef al statului major al Corpului 1 de armată și în 1915 a fost desemnat comandant al Academiei Militare, la Școala de Ofițeri de cavalerie.
             La 15 august 1916, generalul Gheorghe Mărdărescu, a primit comanda Corpului 18, brigada de infanterie. In aceași lună a fost desemnat drept șef al Corpului 3 al armatei, până în 1917, funcția pe care a deținut-o viitorul mareșal Alexandru Averescu.
              In februarie 1918, Mărdărescu a fost avansat la gradul de general maior și a devenit inspector tehnic de infanterie. A păstrat această poziție până la 11 aprilie 1919, apoi a fost numit comandant suprem al tuturor trupelor din Transilvania.
Marele cartier general român a dispus, în vedera preconizatei ofensive, ca forțele proprii din Transilvania să fie împarțite în două mari grupuri:


          Grupul de nord, la comanda căruia a fost numit generalul Traian Moșoiu. Acest grup cuprindea detașamentul mixt condus de generalul Olteanu, în regiunea Sighet, constituit dintr-o brigadă de roșiori, două batalioane de infanterie și o baterie de artilerie.
        Grupul de sud, la conducerea căruia se afla noul comandant a comandamentului trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe D. Mărdărescu (numit în funcție la 12 aprilie 1919). In sarcina acestuia cădeau obiective de ofensivă principale. In componența acestui grup au intrat: Divizia 2 Vânători și regimentul ardelenesc "Beiuș", în linia întâi; Divizia 1 Vânători, în linia doua; Divizia 18 ardelenească, în linia a treia, ca rezervă generală (această unitate fiind dislocată în zona Cluj, Alba Iulia

La 4 august 1919, armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, alți generali ai armatei fiind Demetrescu, Ștefan Holban, Traian Moșoiu și lt-colonel Ion Antonescu. Budapesta fiind cucerită, Republica Sovietică Ungară a încetat să existe, iar liderul ei, Béla Kun, a fugit.
Numit uneori Generalul Ungariei (1919-1920), generalul Mărdărescu a fost decorat de Regele Ferdinand și Regina Maria cu Ordinul militar Mihai Viteazul clasa III-a pentru acțiunea contra regimului bolșevic a lui Béla Kun.

         Data intrării armatei române în Budapesta, 4 august 1919, a fost data stabilită de comandantul comandamentului trupelor române din Transilvania (12 aprilie-5 decembrie 1919), generalul Gheorghe D. Mărdărescu. In realitate Budapesta a fost cucerită, fără ordin de colonelul Rusescu.

           La 3 august 1919, patru escadroane de roşiori, dintre care unul din Craiova, sub comanda colonelului Rusescu, au pătruns în Budapesta, fără ordin, spre seară. Pe parcurs colonelul fusese ajuns din urmă de un ostaş de legătură, care avea un ordin să-l oprească pe Rusescu pe aliniamentul atins. Acesta i-a spus ostaşului să raporteze că nu a găsit escadroanele române. După aceea a ordonat cavaleriştilor săi să pornească în galop spre Budapesta. Grupul avea patru sute de cavalerişti şi era dotat cu două tunuri şi zece mitraliere).


             Acțiunea pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu. Acesta a luat măsuri disciplinare împotriva ofițerului care îndrăznise să îi știrbească din aureola victoriei totale. Istoricii contemporani i-au sărit în ajutor, înregistrând data de 4 și nu de 3 august ca dată a ocupării capitalei ungare, acțiunea din 3 august fiind tratată cu discreție. Generalul Mărdărescu a devenit ulterior ministru de război.
              După război generalul Gheorghe D. Mărdărescu a ocupat demnitatea de ministru de război între 25 martie 1922 și 30 martie 1926. Generalul Gheorghe Mărdărescu s-a stins din viață la 5 septembrie 1938, la Bad Nauheim, Germania.

joi, 18 octombrie 2012

PIERDERI DE CREANȚE EXTERNE DATORITĂ DEZASTRULUI POLITIC ȘI ECONOMIC DE DUPĂ 1990




 Informații trunchiate despre pierderile externe datorate incompetenței guvernelor de după 1990, dar și HOȚIEI institualizate în România capitalistă.   
In 1989 sumele pe care Romania le avea de recuperat din strainatate erau consistente. Acum, in 2011, lista s-a subtiat si nu pentru ca banii au fost recuperati, ci pentru ca unele datorii au fost sterse, preluate de investitori interesati sau pur si simplu s-au pierdut.
In 2005 datoria Irakului catre Romania era de 2, 6 miliarde de dolari. Relatia privilegiata pe care Nicolae Ceausescu a avut-o cu Sadam Hussein a facut ca Romania sa investeasca enorm in Irak. Noi le-am facut drumuri, foraje petroliere, cai ferate, fabrici ciment si armament, lucrari de irigatii. Ei ar fi trebuit sa ne dea petrol si bani.
Ce s-a intamplat cu datoria? Clubul de la Paris, aceeasi instanta care in 1981 obliga Romania sa-si plateasca datoriile, in 2005 ne-a cerut sa iertam datoria statului irakian in proportie de 80%, mai bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost esalonat pe 23 de ani cu 5 ani de gratie. Prin urmare, Irakul isi termina de platit datoriile abia in 2028.
Acelasi model s-a aplicat si in cazul altor tari. Romania a fost obligata sa uite de banii pe care ii avea de primit.
In 2007, printr-un acord semnat, s-a redus datoria externa a Mozambicului fata de Romania cu 90%, cu conditia ca restul s-o plateasca.
In 2007, Mozambicul se arata dispus sa dea proprietati in locul datoriei. Ciudat lucru, dar noi nu doar ca nu primim proprietati in Mozambic, ci iertam o datorie de 126 de milioane de dolari.
Krivoi Rog, Ucraina. Un loc in care Romania a investit enorm: aproape un miliard de dolari. Acum aceasta investitie nici macar nu apare pe vreo lista oficiala pentru recuperare.

Dolinska. Un oras ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700 de kilometri de Romania. Pentru cei mai multi dintre noi, numele nu inseamna nimic. Orasul este construit de romani. Noi le-am facut spitalul, scoala, primaria, blocurile si drumurile.

Langa oras se intinde combinatul, un colos pe 1300 de hectare. Povestea esecului de la Krivoi Rog incepe in 1986, cand cinci tari socialiste au inceput lucrarile la acest obiectiv imens, din care urmau sa primeasca minereu. In '97, ucrainienii au oprit lucrarile si acolo totul s-a transformat intr-o tinta pentru hoti. Unul dintre fostii angajati are curajul sa vorbeasca.

"O sleahta de hoti si de mafioti. O caracatita, un fel de panza de paianjen, care e impenetrabila acolo", spune Costel Paun, fost angajat Krivoi Rog.

La "Romania, te iubesc" s-a aratat anul trecut povestea de la Krivoi Rog. Statul roman inca mai plateste 2 milioane de dolari pe an pentru paza si conservarea mamutului industrial.
Mafia ucraineana si-a facut de cap aici si a furat cat de mult a putut. Pe teritoriul lor ucrainenii fac ce vor. Pare sa nu mai conteze ca romanii au si ei drepturi in combinat. Explicabil intr-un fel: de la Ministerul Economiei n-a mai fost acolo nici un control de ani de zile.

In schimb, au acces nemijlocit ucrainenii si daca ei nu vor, acolo nu misca nimic.

In urma reportajului difuzat la "Romania, te iubesc", ministrul Adrian Videanu a trimis prima data dupa mai bine de 10 ani Corpul de control al ministerului in Ucraina. Concluzia cercetarilor? Totul este sub control, doar ca Romania ramane cu inca o gaura in buget. Neagra.
Si in tara lui Fidel Castro Romania a investit enorm. De la armament la tractoare sau camioane. Pe vremuri primeam tutun sau zahar cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depaseste un miliar de dolari. Unul dintre cele mai importante obiective facute de romani acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas
Cubanezii au inghetat relatiile cu noi si, desi recunosc datoria istorica, incearca s-o uite.
Neglijata de autoritatile noastre, din incompetenta sau interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mana cereasca pentru mai multe companii private. Fostele firme de comert exterior, multe dintre ele anexe ale securitatii, au intrat in acest joc sau mai bine zis, n-au iesit. In regimul Ceausescu toate contractele treceau prin intreprinderile de comert exterior.
Dupa Revolutie multe din firmele statului s-au privatizat si au recuperat datoriile Romaniei diect in conturile lor, iar statul nu a mai primit mare lucru.
Cazul Siriei este relevant. Romania a facut acolo rafinarii, fabrici de ciment, combinate chimice, irigatii pe mii de hectare. Investitiile s-au derulat prin Industrial Export, o companie a statului.
In 1990 datoria Siriei se ridica la o suta de milioane de dolari. Dupa revolutie, Industrial Export a recuperat in conturile proprii 36 de milioane de dolari.
Secretarul de stat, cel care se ocupa de recuperarea datoriilor eterne, habar n-are de soarta celor 36 de milioane venite din Siria.
Libia. Relatia deosebita a lui Ceausescu cu colonelul Ghaddafi a fost fructificata in nenumarate contracte comerciale. Noi am facut in Libia drumuri, zeci de scoli, sute de blocuri, am exportat arme.
Libienii au fost marinimosi si au permis romanilor sa concesioneze un camp petrolifer, Murzuk. Pe 20 de ani cu posibilitate de prelungire. Pana in 1993, statul roman a investit acolo peste 50 de milione de dolari.
Guvernul Văcăroiu vinde concesia unor spanioli. Tranzactia se deruleaza prin Rompetrol, companie a statului. O parta din plata se face la incheierea tranzactiei, iar restul de bani 85 de milioane de dolari urmand sa fie platiti in timp. Rompetrol se privatizeaza, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci in conturile companiei.
Reprezentantii companiei petroliere sunt cat se poate de fermi, nu au de gand sa dea statului nici un ban.
Asa ca incompetenta sau interesul celor de la Finante adauga noi sume pe lista banilor pierduti de Romania. Mai trebuie precizat doar ca din zacamintele din Murzuk, inainte de criza libiana, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard si jumatate de dolari.
In plus, din Libia au mai ramas de recuperat si alte cateva zeci de milioane de dolari pentru drumurile facute de romani.
Egiptul ne datora in 1989 470 de milioane de dolari. Acum datoria a disparut.
Inainte de 1989 Romania a construit in Egipt fabrici de ciment si de produse chimice, a construit linii electrice de inalta tensiune, conducte de alimentare cu apa pe zeci de kilometri. Investitii extreme de costisitoare in schimbul carora am primit in anii 90 detergenti de tip Jax si Smash sau insecticide.
Fostul deputat PSD, Iosif Armas este unul dintre multii afaceristi care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de incasat. Numele lui Armas este asociat printre altele cu distrugerea statiunii Baile Herculane pe care a cumparat-o in conditii dubioase in 2001.
In 1999, in timpul guvernului Isarescu, s-a prezentat la Ministerul de Finante si si-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam.
Din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez in valoare de 18 milioane de doalri pe care l-a vandut Armas.
Este foarte interesant cum datoria Angolei estimata la aproape 20 de milioane de dolari s-a plimbat la mai multe companii, in mai multe tari.
In 1998 , in timpul guvernului Radu Vasile se cesioneaza datoria Angolei catre Cobbham International Investements . In anul 2000, aceiasi datorie este data firmei Argirom condusa de Iosif Armas care se obliga sa plateasca 15% din valoarea initiala. Adica in jur de 2,7 milioane dolari. In 2003, guvernul Nastase cesioneaza datoria firmei Maxima Grup.
Guvernantii Romaniei au vandut creante intr-o totala lipsa de transparenta. Pe ascuns, fara licitatii. Banii munciti de romani inainte de 1989 s-au scurs in buzunarele speculantilor.
In lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe cumpararea datoriilor de la tari aflate in imposibilitatea de a se apara.
Aceste companii, un fel de fonduri de investitii in datori, au fost numite Fondurile Vulturului.
Tim Jones lucreaza pentru o organizatie non-guvernamentala britanica care lupta impotriva acestor fonduri. Un scandal imens care a avut in centru Romania si Zambia a fost declansat acum cativa ani la Londra. Pe malurile Dambovitei, nu s-a auzit insa nimic.
Cand datoriile Zambiei au inceput sa fie sterse de anumite guverne, cateva companii private au cumparat datoriile pentru bani foarte putini. Una dintre ele a fost Donegal International care a cumparat datoria catre Romania.
Zambia datora Romaniei aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu Vasile a vandut, pe ascuns, catre „Donegal", o companie cu sediul in Insulele Virgine, datoria Zambiei cu pretul cu putin peste 3 milioane de dolari. Adica 10% din valoarea datoriei.
Donegal International a dat in judecata Zambia si a cerut sa ii fie platite 55 de milioane de dolari in contul datoriilor pe care le rascumparase de la Romania.
Ei au cumparat de la Romania pentru 4 milioane de dolari si apoi au dat in judecata guvernul din Zambia. Pana la urma au reusit sa castige 15 milioane de dolari .
In urma procesului, Zambia a fost obligata sa plateasca 15,5 milioane de dolari fondului. Buna investitie, nu? Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru Romania? Un minus de 27 de milioane.

Cazul a fost extrem de controversat. Insusi primierul britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine impotriva practicilor prin care speculantii de creante se imbogatesc.
Fondurile Vulturilor si-au gasit un loc propice in Marea Britanie pentru a se dezvolta. Au facut cuib si multi pui. De anul trecut, din aprilie, insa, la presiunile mass media si organizatiilor non-guvernamentale, membrii parlamentului au hotarat sa schimbe legislatia . De anul trecut, nici o companie britanica nu mai poate cumpara datorii in contul tarilor africane sau al celor din lumea a treia.
Masura luata de britanici a avut ecou si in Romania. Ministerul de Finante refuza acum sa mai negocieze cedarea creantelor. Nu mai cedeaza creante, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor. Miliarde de dolari.
Multe din tarile care au datorii catre noi au posibilitatea sa plateasca. Dar nu o fac pentru ca la noi nici macar nu se stie bine cine ar trebui sa se ocupe de acesta problema. Asa ca nu ne recuperam banii, dar ne imprumutam. Pana cum Romania este datoare la altii mai bine de 90 de miliarde de euro.
Sursa Presa 2011