DISPUTA GENERALILOR AVERESCU ȘI PREZAN 1 BBB X

          Alexandru Averescu şi Constantin Prezan sunt cele mai ilustre personalităţi militare româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea, afirmate plenar în timpul Primului Război Mondial. Recunoscând meritele şi valoarea lor deosebită, regele Carol al II-lea i-a avansat, la 25 iunie 1930, la gradul de mareşal, treapta cea mai înaltă în ierarhia militară. Dar, de-a lungul carierei lor, cu deosebire în anii războiului, cei doi generali au fost într-o permanentă dispută. Ea a avut ca obiect opinii şi soluţii divergente faţă de unele probleme strategice ale României în acei ani de mari încercări, Dar animozităţile au plecat şi de la structura sufletească şi caracterele atât de diferite ale celor doi protagonişti. Din ecuaţie nu trebuie omisă nici o anumită influenţă a factorului politic, Alexandru Averescu fiind apropiat, o vreme, cercurilor conservatoare, iar liberalii având o încredere mai mare în generalul Constantin Prezan.

      La data declanşării conflagraţiei mondiale, Alexandru Averescu şi Constantin Prezan erau personalităţi militare bine conturate şi cu carieră remarcabilă în spate. Ambii erau generali de divizie şi comandanţi de corp de armată, cea mai înaltă structură organizatorică a armatei române în timp de pace. Alexandru Averescu era comandantul Corpului 1 armată, cu sediul la Craiova, iar Constantin Prezan pe o funcţie similară la Corpul 4, de la Iaşi. Dar drumul lor în ierarhia militară, până la acest nivel, a fost în mare parte, diferit.

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, de lângă Ismail, în sudul Basarabiei, teritoriu ce fusese retrocedat Moldovei prin Tratatul de pace de la Paris (1856) ce punea capăt războiului Crimeii (1853-1856). După studii în localitatea natală şi Bucureşti, el s-a înscris ca voluntar în războiul de independenţă, dar calităţile şi performanţele sale pe câmpul de luptă au fost cu totul modeste, astfel că, la sfârşitul ostilităţilor, el a hotărât să renunţe la haina militară. In cele din urmă, la sugestia căpitanului Negel, fostul său comandant, s-a angajat ca subofiţer, dar, nici în această postură, nu a ieşit în evidenţă. In anii 1879-1881 a urmat Şcoala divizionară pentru subofiţeri, la Mânăstirea Dealu, pe care a terminat-o ca şef de promoţie. Nevoia de cadre a determinat ca autorităţile de atunci, în baza unei legi speciale, să acorde gradul de sublocotenent absolvenţilor acestei şcoli. La 15 iulie 1881, proaspătul  sublocotenent Alexandru Averescu a fost repartizat la Regimentul 1 roşiori din Constanţa, după care a fost mutat la Regimentul 6 călăraşi din Focşani. Timp de doi ani (1884-1886), a urmat cursurile Şcolii Superioare din Război din Torino, obţinând rezultate foarte bune. In Italia a cunoscut-o pe Clotilda Caligaris, care i-a devenit, ulterior, o devotată şi discretă soţie.
          Reîntors de la studii, Alexandru Averescu a avansat în grad (căpitan - 1889; maior – 1894; locotenent-colonel – 1898; colonel - 1901), ocupând diverse funcţii în Marele Stat Major sau în unităţi militare. Cea mai importantă dintre ele a fost cea de comandant (director) al Şcolii Superioare de Război (1894-1896), instituţie de învăţământ superior creată în 1889. Stagiul aici l-a propulsat ataşat militar la Berlin (1896-1898), post important, întrucât România era membră, din 1883, a Triplei Alianţe, formată din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Revenit în ţară, a fost numit la comanda Regimentului 4 roşiori şi apoi a Brigăzii 1 roşiori.
           Intrarea în viaţa politică a generalului Alexandru Averescu (fusese avansat în acest grad la 10 mai 1906) a avut loc într-un moment dramatic – marea răscoală din 1907. In acel moment la putere se afla Partidul Conservator, condus de Gheorghe Gr. Cantacuzino, cu generalul Gheorghe Manu la ministerul de război. Depăşiţi, conservatorii au cedat locul unui guvern liberal, în frunte cu D.A. Sturdza, la interne fiind Ion I. C. Brătianu. In această formulă guvernamentală, generalul Alexandru Averescu a fost impus de regele Carol I ca ministru de război. Cu spiritul său metodic Averescu a reuşit să redreseze lucrurile, fapt ce i-a adus o primă şi importantă recunoaştere naţională, el fiind considerat de mulţi, ca salvator al patriei şi al dinastiei, ambele trecând printr-un moment foarte greu. Dar, în acelaşi timp, ca urmare a acestei acţiuni, Averescu nu a fost scutit de reproşuri în carieră, mai ales în cea politică, şi acuze în posteritate. In timpul mandatului său, Alexandru Averescu a promovat şi o reformă a armatei, reducând serviciul militar şi renunţând la structurile teritoriale, devenite anacronice. Incomod pentru liberali, el a fost debarcat fără menajamente de Ion I. C. Brătianu, noul lider ce l-a înlocuit pe D.A Sturdza la şefia P.N.L.
           Se părea că steaua lui Averescu pălea, dar venirea conservatorilor la putere, îl va propulsa în funcţia de şef al Marelui Stat Major, pe care a exercitat-o în perioada 1911-1913. In această calitate, el a organizat campania armatei române la sud de Dunăre (1913), prin care s-a pus capăt celui de la Doilea Război Balcanic.
              Trei concluzii a tras Averescu din aceşti ani. Prima dintre ele era că postura de şef al Marelui Stat Major i se potrivea cel mai bine, el făcând eforturi pentru a reveni în fruntea acestei instituţii. In al doilea rând, el a păstrat convingerea că destinul militar al României se va împlini printr-o acţiune în Balcani. De aceea, în perioada neutralităţii, Averescu va susţine că lovitura principală a armatei române să fie dată, la intrarea în Marele Război, la sud de Dunăre, şi nu la nord. In al treilea rând, relaţia cu principele moştenitor Ferdinand, comandant suprem al armatei în campania din 1913, a fost rece, temperamentele şi caracterele celor doi fiind diferite. Acest fapt a avut repercursiuni importante asupra carierei militare a generalului Alexandru Averescu, după ce Ferdinand a ocupat tronul.

                De partea cealaltă se afla Constantin Prezan, mai tânăr cu doi ani, fiind născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov. Acesta a urmat şcoala primară în satul natal, apoi a studiat la Şcoala fiilor de militari din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1878. S-a înscris, apoi, la Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie, obţinând tresele de sublocotenent doi ani mai târziu, la 1 iulie 1880. In toamna anului 1880, împreună cu alţi 20 de colegi infanterişti, Constantin Prezan a fost mutat la Batalionul 2 geniu din Bucureşti. Timp de aproape două decenii, el a urmat o carieră în această armă de care a fost foarte legat. Conform reglementărilor din epocă, tânărul Prezan a urmat timp de doi ani (1881-1883), Şcoala specială de ofiţeri de artilerie şi geniu, recent înfiinţată. Directorul instituţiei, colonelul Dumitru Dumitrescu-Maican, îl aprecia, la 1 noiembrie 1882, ca fiind “un ofiţer serios, activ, inteligent. Exact la serviciu/…/ Promite a deveni un prea bun ofiţer.”
              In urma unui concurs, ministrul de război, nimeni altul decât Ion C. Brătianu, care era şi primul ministru al ţării, a propus regelui Carol I, trimiterea lui Constantin Prezan, din Regimentul 1 geniu (fusese mutat în această unitate la 1 aprilie 1882), la studii în Franţa. Timp de trei ani, Prezan a urmat cursurile Şcolii de aplicaţii de artilerie şi geniu de la Fontainebleau de lângă Paris. Demn de semnalat este faptul că, în aceiaşi perioadă, s-a aflat la Paris, la studii, mai întâi ca elev al liceului “Sainte Barbe”, timp de un an, apoi al Şcolii Politehnice (1884-1886) şi Şcolii de poduri şi şosele (1886-1889), Ion I. C. Brătianu, viitorul mare om politic şi prim ministru liberal. Pe timpul şederii în Franţa, Constantin Prezan şi Ion I. C. Brătianu s-au cunoscut, ceea ce va uşura colaborarea lor atât de fructuoasă din anii Primului Război Mondial.
         Revenit în ţară (1886), Constantin Prezan a urcat treptele carierei militare, fiind avansat succesiv căpitan (1887), maior (1892), locotenent-colonel (1895), colonel (1901), general de brigadă (1907). A fost profesor la Şcoala Specială de Ofiţeri de artilerie şi geniu, comandant de batalion în cadrul Regimentului 1 geniu, şef de sector la ”Cetatea Bucureşti”. In perioada 1895-1901 a fost ofiţer adjutant al Casei Regale, detaşat pe lângă principele moştenitor Ferdinand, după care a preluat comanda Regimentului 7 Racova nr. 25, cu sediul la Vaslui. Era legat de aceste locuri deoarece achiziţionase, în 1897, de la avocatul A. Livaditi, moşia Schinetea din comuna Dumeşti, judeţul Roman. A comandat succesiv Brigada 13 infanterie, Divizia 10 infanterie, Divizia 7 infanterie, primind, în 1914, comanda Corpului 3 armată şi, apoi, a Corpului 4 armată, mare unitate pe care a comandat-o în timpul neutralităţii.

DISPUTA GENERALILOR AVERESCU ȘI PREZAN 2 BBB X

            La declanşarea războiului, potrivit Planului de campanie (Ipoteza “Z”) s-au format patru armate, dintre care trei (I, II, de Nord, devenită ulterior IV) au fost dispuse pe aliniamentul Carpaţilor. Alexandru Averescu şi Constantin Prezan au preluat comanda Armatei II şi, respectiv, de Nord, Armata I fiind condusă de generalul Ioan Culcer. Armata III, ce avea în frunte pe generalul Mihail Aslan, a fost dizlocată pe linia Dunării şi pe frontiera româno- bulgară din Cadrilater.

                Misiunea celor trei armate care operau pe sectorul nord-vestic şi nordic era de a dezvolta ofensiva în Transilvania şi Banat, de a da bătălia generală în zona Ciucea (nord) şi Caransebeş (sud), de a debuşa, prin cele două „porţi”, a Someşului şi a Mureşului, în câmpia Tisei, a ocupa Budapesta, obiectiv ce urma a fi atins în 29-a zi de la decretarea mobilizării şi declanşarea ostilităţilor. In primele zile ale războiului cele trei armate române au obţinut importante succese, dar înfrângerea severă de la Turtucaia a bulversat planurile iniţiale. Pentru evaluarea situaţiei militare şi găsirea soluţiilor de redresare a fost convocat, la Periş (2/15 septembrie 1916), sediul Marelui Cartier General, un Consiliu de Război la care au participat regele Ferdinand, primul ministru Ion I. C. Brătianu, generalul Dumitru Iliescu, şeful Marelui Cartier General şi cei trei comandanţi de armată, generalii Ioan Culcer, Alexandru Averescu, Constantin Prezan. Reuniunea, prima de acest fel din cursul războiului, a fost dominată de disputa dintre Averescu şi Prezan, care au avut opinii opuse asupra situaţiei strategice a României.

                Alexandru Averescu era adeptul opririi ofensivei în Transilvania şi a organizării unei ample operaţii la sudul Dunării, care ar fi avut drept scop nimicirea forţelor germano-bulgare de dincolo de fluviu. Succesul obţinut aici ar fi permis să se înainteze către sud, pentru a se face legătura cu armata aliată de la Salonic, condusă de generalul Saraill. După scoaterea Bulgariei din conflict şi degajarea teatrului balcanic, forţele ar fi fost îndreptate spre nord pentru eliberarea Transilvaniei.

                Generalul Constantin Prezan considera, dimpotrivă, că o acţiune în sud este riscantă şi lipsită de orice perspectivă de succes. El a apreciat că înfrângerea de la Turtucaia reprezenta un eşec care slăbise numai forţa morală a armatei, fără a micşora capacitatea ei de luptă. Prin urmare, generalul Prezan aprecia că singura soluţie viabilă era respectarea Planului de campanie (Ipoteza “Z”), ceea ce impunea continuarea energică a ofensivei peste munţi în vederea atingerii liniei Mureşului, obiectivul primei etape. Pentru aceasta întărirea Armatei de Nord era o necesitate, ceea ce semnifica schimbarea bazei de operaţii din Muntenia în Moldova. De asemenea, Constantin Prezan a cerut concentrarea de noi forţe în teritoriul dintre Dunăre şi Mare pentru a putea păstra Dobrogea, aceasta având o importanţă strategică deosebită.

                 După opinia lui Prezan, schimbarea bazei de operaţii din Muntenia în Moldova şi concentrarea efortului la vest de munţi crea armatei române o serie de avantaje, care, în ansamblu, puteau să-i îmbunătăţească situaţia generală. In primul rând, inamicul nu mai avea posibilitatea să-şi concentreze forţele în această regiune ceea ce îi crea mari greutăţi în materializarea planului sau de a ataca pe rând cele trei armate române. Apoi, se scurta foarte mult frontul trupelor române, de la 600 la 350 km, şi se lărgea considerabil zona lor de operaţii. Prin stăpânirea platoului transilvan, posibilităţile de manevră ale marilor unităţi române deveneau mult mai mari, ele beneficiind, în plus, şi de avantajele stabilirii dispozitivului de apărare pe râul Mureş, un obstacol natural foarte important. In al treilea rând, ele se puteau sprijini mult mai eficient una pe cealaltă, înlăturându-se, astfel, dezavantajul acţiunilor paralele duse până atunci. In al patrulea rând, se creau posibilităţi mai mari pentru sprijinirea ofensivei armatelor de sub conducerea generalului Brusilov, aflate la flancul drept al Armatei de Nord.

                  Consiliul de Război de la Periş nu a adus clarificările necesare, hotărându-se două lucruri care se excludeau, continuarea ofensivei în Transilvania şi organizarea unei mari operaţii la sudul Dunării. Ulterior trioul regele Ferdinad, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Averescu a decis oprirea ofensivei la nord şi vest de munţi şi organizarea unei ample acţiuni în sud. Operaţia de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie-23 septembrie/6 octombrie 1916), în pofida ingeniozităţii ideii strategice, a fost un eşec, astfel că în următarea perioadă România s-a trezit atacată atât la nord cât şi la sud de trupele Puterilor Centrale.

              La Periş a avut loc prima înfruntare dintre cei doi valoroşi comandanţi, fiecare având propria sa concepţie strategică. Balanţa a fost înclinată de factorul politic (regele Ferdinand, primul ministru Ion I. C. Brătianu), care a acceptat soluţia propusă de Alexandru Averescu, aceea de a se organiza o amplă operaţie ofensivă pe Frontul de sud. Schimbarea Planului de campanie, în plin război, sub presiunea enormă a inamicului, care îşi revenise din surpriza iniţială, a reprezentat o mare greşeală, care a avut consecinţe grave asupra întregii campanii. Din acest punct de vedere, soluţia avansată de generalul Prezan, chiar dacă avea unele inconveniente, era mult mai viabilă în condiţiile de atunci. S-ar fi evitat, probabil, suita de înfrângeri umilitoare, pierderile de vieţi omeneşti, distrugerile de bunuri materiale, gesturile de abdicare morală pe timpul evacuării şi retragerii în Moldova etc.

GENERALUL ALEXANDRU AVERESCU - PRIMUL RAZBOI MONDIAL BBB X

Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în Bugeac, satul Babele, lângă Ismail, astăzi în Ucraina.  Era fiul slugerului Constantin Averescu, fost ofiţer în armata ţaristă, apoi institutor la Iaşi şi Târgu Frumos. Mama, Casuca Averescu, a fost o femeie deosebit de religioasă, care l-a influențat pe micul Alexandru în acest sens.

Iniţial, tânărul Averescu s-a înscris la Seminarul Teologic din Ismail, dar, după un an, s-a mutat la Bucureşti şi a urmat cursurile Şcolii de Arte şi Meserii. La 18 ani, în 1877, s-a înscris voluntar ca jandarm, participând astfel la Războiul de Independenţă. Pentru curajul cu care a luptat pentru ţara sa, Averescu a fost înaintat la gradul de sergent. 

A fost decorat cu "Trecerea Dunării", "Apărătorii Independenței și "Medalia comemorativă de campanie", o distincție rusească. După această experienţă, a decis să îmbrăţişeze o carieră militară, dar, la început a întâmpinat mari greutăți datorită condiției fizice și a degerăturilor suferite în campanie. După multe insistențe s-a înscris la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu (1881), apoi a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din Torino, al cărei absolvent a devenit în 1886. Acolo s-a căsătorit cu Clotilda, fosta primadonă a  Operei di Milano. 

Intors în ţară, Averescu devine director la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti (1894–1895), ataşat militar la Berlin (1895-1898),  apoi şeful Secţiei Operaţii în Marele Stat Major (1899 - 1904). Pe 10 mai 1906, regele Carol I îl înaintează la gradul de general de brigadă. Pe 12 martie 1907, Averescu este numit ministru de război în guvernul Sturdza, iar la alegerile din mai 1907 candidează independent pentru Senat. Din poziţia de ministru, a avut sarcina dificilă de a reprima răscoala ţărănească izbucnită în Moldova. Printr-un plan bine întocmit, a fost organizată una dintre cele mai violente represiuni anti-ţărăneşti din istorie. Insă evenimentele au degenerat. Mulţi ofiţeri au continuat să împuşte instigatorii reali sau prezumptivi, chiar dacă represiunea fusese sistată. Intre 18 noiembrie 1911-2 decembrie 1913, este numit Şef al Marelui Stat Major General, coordonând acţiunile militare ale României în Al Doilea Război Balcanic. In acest timp, este înaintat la gradul de general de divizie (1 aprilie 1912), iar pe 2 decembrie 1913 îi este încredinţată conducerea Corpului I Armată. In războiul balcanic, a condus ofensiva română pe pământul Bulgariei, până la Sofia.

Regele Carol I și general Averescu 

la trecerea Dunării - 1913

Primul Război Mondial i-a adus glorie. Cu gradul de Generalul de divizie, Alexandru Averescu a îndeplinit funcția de comandant al Armatei a II-a (14 - 26 august 1916, 26 septembrie 1916 - 30 ianuarie 1918), armată plasată între izvoarele Argeșului și regiunea Vrancei. S-a remarcat printr-un spirit ingenios și plin de inițiativă, care l-a adus la conflicte cu Marele Cartier General, condus de generalul Prezan, general cu care a avut mereu relații antagonice. A inițiat celebra manevră de la Flămânda (1916), la sud de Dunăre.

Pe 1 ianuarie 1917, regele Ferdinand I îl înaintează la gradul de general de corp de armată. Apoi și-a legat numele de strălucitele bătălii de la Mărăști și Oituz (1917), unde a condus Armata a II-a.

Un episod din timpul războiului a rămas întipărit în mințile istoricilor: în timpul războiului se zvonise că Averescu ar vrea să-l răstoarne pe rege și să preia puterea. Jignit de neîncrederea suveranilor, Averescu și-a dat demisia, dar peste câteva zile regina Maria l-a cheamat în audiență, declarând: "Ia-o înapoi! Îmi arde degetele."

Intr-un moment critic pentru România, şeful statului i-a încredinţat misiunea formării unui guvern, care să încheie armistiţiul umilitor cu Puterile Centrale. După îndelungi tratative, Averescu reuşeşte să semneze doar preliminariile acestei păci, pe 20 februarie 1918, la Buftea. Ferdinand I era convins că un filogerman convins, precum Alexandru Marghiloman, va reuşi să încheie o pace mai blândă. In aceste condiţii, generalul îşi depune mandatul pe 27 februarie pentru a facilita negocierile.

Pentru activitatea din timpul Primului Război Mondial a primit drepturile, onorurile și avantajele materiale prevăzute de lege. Iar pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal. Bastonul de mareșal al lui Alexandru Averescu a intrat în colecția Muzeului Militar Național în anul 1960, fiind confiscat de Ministerul Afacerilor Interne, care comunica muzeului că trimite un baston de metal galben, îmbrăcat în pluș roșu și o cutie de carton roșie ce au aparținut fostului mareșal Averescu, acesta fiind confiscat de la numitul Ion Iliescu.

După experienţa din fruntea Consiliului de miniştri, Averescu demisionează din armată şi îşi întemeiază propriul partid, Liga Poporului, pe 3 aprilie 1918, profitând şi de imensa popularitate de care se bucura în rândul oamenilor. Cu privire la acest moment, generalul declara:

„Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână”

Cum oamenii îşi doreau ceva nou în politica românească, iar Averescu era generalul-erou care obţinuse marile victorii ale românilor din război, în jurul personalităţii sale s-a creat un adevărat mit, nemaiîntâlnit până atunci în istoria României. Un colaborator apropiat al generalului, Constantin Argetoianu, scria în notele sale politice:

„In toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. In sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, cei care făcuseră războiul povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural şi fel de fel de legende începuseră să-şi facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au dus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate”.

"Taica Averescu" era pe buzele tuturor sătenilor. I. G. Duca, în memoriile sale, relatează că sătenii din judeţul Vâlcea trăiau o adevărată "nevroză". Aflat în campanie electorală, Duca menţionează că ţăranii pe care îi întâlnea pe drum „te salutau strigând: Trăiască tata Averescu!” Generalul refuză să participe la alegerile din noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, dar, cu destulă greutate şi în urma unor stăruitoare insistenţe, acceptă să facă o vizită prin mai multe sate din judeţele Ilfov şi Călăraşi. Constantin Argetoianu relatează modul de desfăşurare a acestor vizite:

„Intregul traseu era străjuit de ţărani aşezaţi pe două rânduri, veniţi spontan la auzul că vine generalul. In capul coloanei erau autorităţile, cu popii, cu învăţătorii. Averescu cobora din maşină cu mantaua sa albastră, fără galoane, pe care o purtase pe front. Şi atunci începea nemaipomenitul spectacol. Bărbaţii cădeau în genunchi, sărutau poalele mantalei albastre, dau din cap, oftau adânc şi şopteau: Ţine-l Doamne, ţine-l pentru mântuirea noastră. Femeile nu îndrăzneau să se apropie, dar plângeau toate, cu hohote, şi îşi împingeau copiii înainte să se atingă ei de mântuitorul lor ”

La insistenţele regelui, Averescu a acceptat portofoliul Ministerului de Interne în guvernul Blocului Parlamentar, însă îşi va depune mandatul după scurt timp.

Anul 1920 a marcat intrarea generalului sub influenţa politică dominatoare a lui Ion I. C. Brătianu. Nemulţumit de unele măsuri luate de guvern, fruntaşul liberal a intervenit pe lângă şeful statului pentru a determina căderea Consiliului de miniştri. Brătianu a mizat pe popularitatea exacerbată a lui Averescu, iar la sfârşitul lunii februarie, cei doi lideri politici au avut o întâlnire. Averescu şi-a asumat responsabilitatea înfăptuirii reformei agrare şi restabilirii ordinii în ţară, iar preşedintele liberalilor i-a promis că-l va sprijini la putere. Intocmai, pe 13 martie 1920, Alexandru Averescu devine primul ministru al României, iar la alegerile din mai 1920 obţine o majoritate zdrobitoare. Acela a fost primul său mandat de Prim ministru și s-a aflat sub influența lui I.I.C.Brătianu  Totodată, din 17 aprilie 1920, formaţiunea politică fondată de el se va intitula Partidul Poporului. Pe timpul guvernării, s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. Astfel, a început spulberarea „mitului Averescu”. Deşi a reuşit să înfăptuiască unificarea monetară, reforma financiară şi desăvârşirea reformei agrare, aşteptările populaţiei erau mult mai mari, astfel că şi "mitul Averescu" a intrat într-un proces de rapid de erodare. Cei mai dezamăgiţi erau ţăranii, care nu numai că nu au primit cele 5 hectare promise, dar reforma s-a înfăptuit cu foarte mare greutate. Mai mult, generalul a căzut victima propriilor manevre politice. În vara anului 1921 Brătianu a declanşat campania de înlăturare a guvernului. Fruntaşul liberal l-a convins pe rege că Averescu nu mai face faţă situaţiei, iar la sugestia şefului statului, ministrul de externe Take Ionescu şi-a depus demisia pe 11 decembrie 1921. Criza politică ce s-a declanşat l-a determinat pe Averescu să depună mandatul guvernului două zile mai târziu.

Generalul a ieşit extrem de şifonat de la guvernare, atât în ochii populaţiei, cât şi în propriul partid. Pe 15 decembrie 1923, Constantin Argetoianu s-a autoproclamat şef al partidului, declarând că „steagul generalului Averescu a apus”. Insă Partidul Poporului însemna înainte de toate Alexandru Averescu, astfel că gruparea lui Argetoianu va fuziona cu PND-ul condus de Nicolae Iorga. După cum însuşi a mărturisit, pentru a demonstra că partidul încă „trăieşte”, Averescu va organiza în perioada următoare mai multe întruniri publice prin ţară. Cea mai importantă a fost cea organizată pe 3 iunie 1924 la Arenele Romane din Bucureşti. Incitaţi de discursurile rostite, cei 50.000 de participanţi au adoptat o moţiune prin care cereau regelui demiterea imediată a guvernului liberal condus de I.I.C. Brătianu.

Politician abil, Brătianu a acţionat imediat şi a purtat o discuţie cu Averescu prin care l-a convins să renunţe la aceste manifestaţii şi să promoveze o politică de continuitate. In schimb, fruntaşul liberal se angaja să sprijine „la momentul potrivit”, după încheierea celor patru ani legitimi, aducerea lui Averescu la putere. Revenit la Arenele Romane, generalul a comunicat simpatizanţilor săi că "lupta noastră şi-a atins scopul", cerându-le să se întoarcă la casele lor. El îşi va îndeplini cuvântul şi nu se va lăsa antrenat în campania zgomotoasă declanşată de opoziţia naţional-ţărănistă. Mai mult, Averescu va sprijini proclamarea principelui Mihai I ca moştenitor al tronului şi instituirea unei Regenţe care să execute prerogativele regale în caz că acesta va ajunge la tron înainte de majorat, chiar dacă această măsură îi aducea mari beneficii lui Brătianu. Incă odată, Averescu va cădea în capcana liderului liberal.

Pe 27 martie 1926, guvernul Brătianu şi-a încheiat cei patru ani legitimi de guvernare. Deşi regele dorea să formeze un guvern de coaliţie între naţionali şi ţărănişti, vocea autoritară a fruntaşului liberal s-a impus încă odată. Pe 30 martie 1926, Ferdinand îl desemnează pe Alexandru Averescu să formeze noul guvern. Dacă în 1920, chemarea lui Averescu la putere apăruse ca un act normal, acum ea constituia o surpriză de proporţii pentru opinia publică. Într-un manifest lansat de naţionali şi ţărănişti se aprecia că guvernul Averescu "n-a fost adus la cârma ţării prin indicaţiile voinţei naţionale, ci este un guvern impus, un guvern personal. Guvernul generalului este un guvern de locotenenţă, un locţiitor al fostului guvern Brătianu". După adoptarea unor măsuri cu caracter economic, în primăvara anului 1927, Averescu se simţea stăpân pe situaţie şi a început să se îndepărteze de la linia dictată de Brătianu. Ceea ce a provocat ruptura a fost atitudinea generalului faţă de criza dinastică. Boala regelui Ferdinand se agrava şi Averescu a stabilit, în secret, legătura cu principele Carol, aflat la Paris, pentru a găsi o modalitate de revenire a acestuia asupra actului de abdicare. Brătianu a aflat şi în aprilie 1927 i-a reproşat că s-a abătut de la „cele convenite împreună”. La auzul acestora, Averescu i-a răspuns: „Pentru numele lui Dumnezeu lăsaţi-ne să guvernăm cum înţelegem noi!” Fruntaşul liberal s-a enervat şi l-a ameninţat că îi retrage sprijinul: „Va să zică, după ce te-am adus la guvern acum vrei să te ridici şi să mă domini?” Într-un moment de iritare, Averescu a replicast: „N-am nevoie de sprijinul dumitale, prefer să părăsesc guvernul! Iată, poftim, ia guvernul! 

Pierderea puterii politice

Regele Ferdinand pleda pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin Prezan, şeful statului s-a opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această numire ca pe un act personal împotriva sa. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet. Din acel moment, Averescu şi-a dat seama că va fi împins spre periferia vieţii politice. Acest lucru a devenit o certitudine la alegerile de la începutul lunii iulie, când PP nu a întrunit scorul electoral de 2% din voturi, necesar accederii în Parlament. Gazetele epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor .

Acest moment a fost unul de cumpănă în activitatea lui Alexandru Averescu. Deşi beneficia de fotoliul unui senator de drept, vocea sa nu mai era importantă pe scena politică din România, iar partidul începea să se scindeze, cea mai notabilă fiind plecarea grupării Goga, care a înfiinţat Partidul Naţional Agrar pe 10 aprilie1930. Averescu a sprijinit vehement restauraţia lui Carol al II-lea pe Tronul României, petrecută la 8 iunie 1930. Un moment semnificativ s-a întâmplat pe 14 iunie1930, când noul rege l-a înaintat pe Averescu la gradul de mareşal al României, alături de vechiul său rival Constantin Prezan. Cei doi, împreună cu Ion Antonescu, sunt singurii mareşali din istoria României.

Mauzoleul de la Mărăști - detaliu

Deşi mareşalul se pronunţa împotriva camarilei regale, Carol l-a folosit pentru legitimarea regimului său autoritar. Pe 10 februarie 1938, a răspuns pozitiv la chemarea şefului statului de a face parte din guvernul de uniune naţională, condus de Patriarhul Miron Cristea, ca ministru de stat, alături de alţi şase foşti prim-miniştri. Din 30 martie, după decretul regal de dizolvare a partidelor politice, Carol al II-lea îl numeşte consilier regal.

Mauzoleul de la Mărăști

Ca dovadă a recunoașterii meritelor sale în cele trei războaie la care a luat parte, Alexandru Averescu a primit peste 120 de decorații române și străine.

Pe 3 octombrie 1938, mareşalul Alexandru Averescu a trecut la cele veşnice, la vârsta de 79 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost depus în cripta de la Mărăşti, în mausoleul ridicat aici prin străduinţa sa, pentru a cinsti pe eroii bătăliilor din vara anului 1917. Alături de  el odihnesc în Mausoleu, tovarășii lui de luptă, Generalii Alexandru Mărgineanu  și Nicolae Arghirescu, dar și General Artur Văitoianu.
Din dezvăluiri locale și apărute în presa centrală și locală Vrancea se afirmă că mormântul generalui Averescu și cel al generalului Văitoianu au fost profanate și jefuite, pentru bastonul de mareșal al lui Averescu, pentru săbiile și decorațiile celor doi eroi și pentru alte artefacte, precum tablouri. O versiune susține că profanarea s-ar fi produs prin anul 1979, chiar de un grup organizat de militari, la o comandă comunistă. Actualele organe ale puterii nu au definitivat cercetarea încercată în 2004. 

Intâmplare inedită din timpul războiului.

Profesorul dr. Dumitru D. Ioniță din localitatea Farcașa-Frumosu, judetul Neamt – mare și norocos iubitor de istorie - posedă în vasta lui colecție de artefacte câteva obiecte aparținand mareșalului Averescu, unele dintre ele fiind primite, in semn de prețuire din partea mareșalului, de catre bunicul său. Povestește de o întâmplare impresionantă care vorbește despre un episod necunoscut până acum din timpul Primului Război Mondial, ai cărui protagoniști au fost bunicul sau și mareșalul Averescu. “In vara anului 1917, generalul Averescu – viitorul maresal din 1930 – se afla pe front, in zona Mărășești, fiind comandantul Armatei a II-a, unde exista o cota ce se afla in mainile germanilor. Acolo era instalat un cuib de mitralieră care decima trupele române, oprindu-le asalturile. Numeroasele atacuri ale ostașilor noștri s-au soldat cu sute de morți. Au fost și misiuni de voluntari care au avut aceeași soartă. Dar un soldat de pe Valea Bistriței, comuna Farcașa, judetul Neamț, Gavril Tănasa, s-a oferit și el voluntar”, a relatat profesorul Dumitru D. Ioniță. O dimineata cețoasa schimba viața soldatului Gavril Tănasa.  Era o dimineata racoroasă, cu puțină ceață, elemente care au favorizat misiunea curajosului voluntar. “Acesta a inaintat până la respectiva cota târâs. Nemții se aflau la masă, după relatarea soldatului. Fără a mai sta pe gânduri, a aruncat două grenade, nimicind cuibul de mitralieră. A luat apoi arma nemților și s-a întors în liniile de luptă românești. Când s-a apropiat de pozițiile noastre, generalul Averescu tocmai trecea cu automobilul. A strigat la soldat, întrebându-l de unde vine. Apoi, s-a dat jos și a primit raportul acestuia despre isprava facută. Impresionat de cele relatate, generalul, cu lacrimi in ochi, la îmbrățișat pe soldat, spunându-i: «Acesta este adevăratul chip de erou al ostașului român ce coboară din negura veacurilor!». Apoi, drept prețuire, i-a oferit ceasul de buzunar, primit de general de la Regele Carol I. Peste numai câteva zile, l-a decorat cu “Virtutea Militară”, iar la ceremonial, generalul i-a spus: «Pe lângă ceasul regelui, iți ofer și chipiul meu de general. Să le păstrezi cu sfințenie!», ceea ce avea să facă toată viața bravul oștean”, a mai spus povestitorul. Eroul acelei zile memorabile din timpul Primului Razboi Mondial a fost bunicul lui Dumitru Ioniță. De atunci si până astăzi, obiectele atat de prețuite se află în posesia profesorului de la Fărcasa. Ceasul este confectionat din argint, iar cheia corzii, din aur. Pe capacul din spate este gravat bustul Regelui Carol I, de culoarea maron, pe un fundal auriu. Colecționarul mai deține și un revolverul cu insemnele regale batute in aur. Piesele sunt trecute în OPCN, iar revolverul are permis de armă de panoplie. Și iată cum câteva obiecte și fapte petrecute într-un trecut atât de tumultuos vin să reamintească despre un mod de asumare a istoriei, a unui moment dramatic din timpul Primului Război Mondial, la care au rezonat la fel doi militari, deși fiecare dintre ei s-a aflat la polul opus al ierarhiei: unul în frunte, generalul Averescu, și altul la talpa oastei, soldatul Gavril Tănasa. Dacă despre primul istoria continuă sa vorbească, despre cel de-al doilea nu s-a știut nimic până de curând, așa cum nu se cunosc multe alte fapte de vitejie săvârșite de sute de mii de soldați anonimi căzuți în războaiele acestui neam.  Figura și faptele mareșalului Averescu continuă și astăzi să fie studiate de specialiști. “Opera sa militară cuprinde cu deosebire latura operatională a gândirii militare, arta militară și părțile sale constitutive. Tactica a fost ramura pe care a abordat-o cu cel mai larg interes”.

In perioada comunistă personalitatea lui Averescu a fost pusă într-un con de umbră, doar momentul Mărășești 1917 fiind tratat cu o oarecare deschidere. Se pot trece în revistă cauzele pentru care figura maresalului Averescu nu “a cadrat” cu criteriile de apreciere comuniste. Adversitatea istoriografei comuniste împotriva acestui mare militar se datora implicarii lui “în patru secvente ale istoriei romanești din secolul XX”. Primul fapt încriminat, care a fost pus in sarcina maresalului Averescu, a fost reprimarea brutală a răscoalei țărănești din anul 1907, an în care acesta era ministru de război în guvernul Dimitrie A. Sturza (12 martie 1907- 27 decembrie 1908). Al doilea moment care nu a putut fi iertat mareșalului a fost intervenția în forță și arestarea delegaților participanți la lucrarile Congresului General al Partidului Socialist din Romania (Congresul I al PCR) care votaseră transformarea partidului în Partidul Comunist din România și afilierea lui, fără rezerve, la Internaționala a III-a Comunistă. La acea data, Averescu era presedinte al Consiliului de Ministri (prim-ministru) în guvernul ce-i purta numele (13 martie 1920-17 decembrie 1921). O altă vină atribuită generalului Averescu, de comuniști, au fost întâlnirile avute în anii 1924 și 1926 cu liderul fascist al Italiei, Benito Mussolini, și semnarea împreună cu acela a “Pactului de amiciție dintre Italia si România”, care avea și unele prevederi ce vizau atitudinea comună față de guvernul sovietic. In plus, Averescu a fost considerat inaic de către istoriografia comunistă, deoarece a fost liderul Partidului Poporului (pana in 1920 Liga Poporului), un adversar de temut pe scena politică a României interbelice pentru partidele de orientare comunistă.