DISPUTA GENERALILOR AVERESCU ȘI PREZAN 2 BBB X

            La declanşarea războiului, potrivit Planului de campanie (Ipoteza “Z”) s-au format patru armate, dintre care trei (I, II, de Nord, devenită ulterior IV) au fost dispuse pe aliniamentul Carpaţilor. Alexandru Averescu şi Constantin Prezan au preluat comanda Armatei II şi, respectiv, de Nord, Armata I fiind condusă de generalul Ioan Culcer. Armata III, ce avea în frunte pe generalul Mihail Aslan, a fost dizlocată pe linia Dunării şi pe frontiera româno- bulgară din Cadrilater.

                Misiunea celor trei armate care operau pe sectorul nord-vestic şi nordic era de a dezvolta ofensiva în Transilvania şi Banat, de a da bătălia generală în zona Ciucea (nord) şi Caransebeş (sud), de a debuşa, prin cele două „porţi”, a Someşului şi a Mureşului, în câmpia Tisei, a ocupa Budapesta, obiectiv ce urma a fi atins în 29-a zi de la decretarea mobilizării şi declanşarea ostilităţilor. In primele zile ale războiului cele trei armate române au obţinut importante succese, dar înfrângerea severă de la Turtucaia a bulversat planurile iniţiale. Pentru evaluarea situaţiei militare şi găsirea soluţiilor de redresare a fost convocat, la Periş (2/15 septembrie 1916), sediul Marelui Cartier General, un Consiliu de Război la care au participat regele Ferdinand, primul ministru Ion I. C. Brătianu, generalul Dumitru Iliescu, şeful Marelui Cartier General şi cei trei comandanţi de armată, generalii Ioan Culcer, Alexandru Averescu, Constantin Prezan. Reuniunea, prima de acest fel din cursul războiului, a fost dominată de disputa dintre Averescu şi Prezan, care au avut opinii opuse asupra situaţiei strategice a României.

                Alexandru Averescu era adeptul opririi ofensivei în Transilvania şi a organizării unei ample operaţii la sudul Dunării, care ar fi avut drept scop nimicirea forţelor germano-bulgare de dincolo de fluviu. Succesul obţinut aici ar fi permis să se înainteze către sud, pentru a se face legătura cu armata aliată de la Salonic, condusă de generalul Saraill. După scoaterea Bulgariei din conflict şi degajarea teatrului balcanic, forţele ar fi fost îndreptate spre nord pentru eliberarea Transilvaniei.

                Generalul Constantin Prezan considera, dimpotrivă, că o acţiune în sud este riscantă şi lipsită de orice perspectivă de succes. El a apreciat că înfrângerea de la Turtucaia reprezenta un eşec care slăbise numai forţa morală a armatei, fără a micşora capacitatea ei de luptă. Prin urmare, generalul Prezan aprecia că singura soluţie viabilă era respectarea Planului de campanie (Ipoteza “Z”), ceea ce impunea continuarea energică a ofensivei peste munţi în vederea atingerii liniei Mureşului, obiectivul primei etape. Pentru aceasta întărirea Armatei de Nord era o necesitate, ceea ce semnifica schimbarea bazei de operaţii din Muntenia în Moldova. De asemenea, Constantin Prezan a cerut concentrarea de noi forţe în teritoriul dintre Dunăre şi Mare pentru a putea păstra Dobrogea, aceasta având o importanţă strategică deosebită.

                 După opinia lui Prezan, schimbarea bazei de operaţii din Muntenia în Moldova şi concentrarea efortului la vest de munţi crea armatei române o serie de avantaje, care, în ansamblu, puteau să-i îmbunătăţească situaţia generală. In primul rând, inamicul nu mai avea posibilitatea să-şi concentreze forţele în această regiune ceea ce îi crea mari greutăţi în materializarea planului sau de a ataca pe rând cele trei armate române. Apoi, se scurta foarte mult frontul trupelor române, de la 600 la 350 km, şi se lărgea considerabil zona lor de operaţii. Prin stăpânirea platoului transilvan, posibilităţile de manevră ale marilor unităţi române deveneau mult mai mari, ele beneficiind, în plus, şi de avantajele stabilirii dispozitivului de apărare pe râul Mureş, un obstacol natural foarte important. In al treilea rând, ele se puteau sprijini mult mai eficient una pe cealaltă, înlăturându-se, astfel, dezavantajul acţiunilor paralele duse până atunci. In al patrulea rând, se creau posibilităţi mai mari pentru sprijinirea ofensivei armatelor de sub conducerea generalului Brusilov, aflate la flancul drept al Armatei de Nord.

                  Consiliul de Război de la Periş nu a adus clarificările necesare, hotărându-se două lucruri care se excludeau, continuarea ofensivei în Transilvania şi organizarea unei mari operaţii la sudul Dunării. Ulterior trioul regele Ferdinad, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Averescu a decis oprirea ofensivei la nord şi vest de munţi şi organizarea unei ample acţiuni în sud. Operaţia de la Flămânda (18 septembrie/1 octombrie-23 septembrie/6 octombrie 1916), în pofida ingeniozităţii ideii strategice, a fost un eşec, astfel că în următarea perioadă România s-a trezit atacată atât la nord cât şi la sud de trupele Puterilor Centrale.

              La Periş a avut loc prima înfruntare dintre cei doi valoroşi comandanţi, fiecare având propria sa concepţie strategică. Balanţa a fost înclinată de factorul politic (regele Ferdinand, primul ministru Ion I. C. Brătianu), care a acceptat soluţia propusă de Alexandru Averescu, aceea de a se organiza o amplă operaţie ofensivă pe Frontul de sud. Schimbarea Planului de campanie, în plin război, sub presiunea enormă a inamicului, care îşi revenise din surpriza iniţială, a reprezentat o mare greşeală, care a avut consecinţe grave asupra întregii campanii. Din acest punct de vedere, soluţia avansată de generalul Prezan, chiar dacă avea unele inconveniente, era mult mai viabilă în condiţiile de atunci. S-ar fi evitat, probabil, suita de înfrângeri umilitoare, pierderile de vieţi omeneşti, distrugerile de bunuri materiale, gesturile de abdicare morală pe timpul evacuării şi retragerii în Moldova etc.