BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘEȘTI - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

           

           După victoria românilor la Mărăşti, sub comanda generalului Avesrescu, germanii au încearcat străpungerea frontului atât în zona Oituz, cât şi în sudul Moldovei, între cotul Carpaţilor şi Siret (zona situată la Nord de Focşani, având ca punct strategic Mărăşeşti). Atacurile au avut loc concomitent. Prin cele două acţiuni ofensive, aflate în strânsă legătură, Germania şi aliaţii săi de pe Frontul de Est (Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia) urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în sudul Ucrainei, ceea ce ar fi creat premisele câştigării războiului în est.

              Confruntările cunoscute generic ca fiind „bătălia de la Mărăşeşti” s-au desfăşurat pe o lungime a frontului de circa 35 km, întreaga fâşie a frontului având circa 75 km (între Nămoloasa şi Valea Sării). Aici stăteau faţă în faţă efective importante: de o parte Armata IV rusă (care avea 84 de batalioane, 32 de escadroane şi 79 de baterii) şi Armata I română, alcătuită din 6 divizii, dintre care una de cavalerie, trei brigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul II aeronautic etc. (forţele luptătoare ale armatei române însumau 170 000 de oameni); de cealaltă parte, Armata IX germană, cu 174 de batalioane, 16 escadroane, 150 de baterii, trei escadrile, o companie de ciclişti etc.

             Bătălia a cunoscut trei faze importante. In prima fază (24 iulie/6 august – 30 iulie/12 august 1917), Corpul I rezervă german a atacat Divizia 34 infanterie rusă, care a cedat frontul pe o adâncime de 3 km şi o lungime de 10 km. Intrarea în luptă a Diviziei 5 infanterie română a zădărnicit încercările germanilor de a ocupa trecerile peste Siret de la Ciuşlea şi Movileni. In aceste condiţii, comandantul trupelor inamice, feldmareşalul August von Mackensen, a schimbat direcţia atacului în sectorul Moara Albă-Doaga, forţând trupele româno-ruse să se retragă circa 2 km şi să abandoneze satul Doaga. In noaptea de 25 iulie/7 august – 26 iulie/8 august 1917 au intrat în dispozitiv Diviziile 71 infanterie rusă, 9 infanterie şi 14 infanterie române, pentru a acoperi golul lăsat de Divizia 34 rusă, decimată aproape complet.

              In după-amiaza zilei de 28 iulie/10 august a avut loc o contralovitură pentru lichidarea intrândului realizat de inamic între comunicaţia Focşani-Mărăşeşti şi Siret. La ea au participat diviziile 5 şi 9 infanterie române, care au atacat frontal, şi 13 şi 71 infanterie ruse, care au acţionat la flancul de vest. Confruntarea a fost sângeroasă, iar trupele româno-ruse nu şi-au realizat obiectivele, satul Doaga neputând fi cucerit. In acest context au apărut neînţelegeri între comandanţii trupelor române şi ruse, gen. Constantin C. Cristescu, respectiv, gen. Aleksandr I. Ragoza, cu privire la desfăşurarea operaţiunilor (29 iulie/11 august). Comandantul român, care dorea o acţiune ofensivă, este înlocuit cu generalul Eremia Grigorescu. Totodată, este creat un comandament unic româno-rus, pus sub comanda generalului Ragoza. In ultimele două zile ale celei dintâi etape a avut loc o reducere a intensităţii luptelor şi o reorganizare a trupelor române şi ruse.

              In a doua fază a bătăliei (31 iulie/13 august – 6/19 august), inamicul a atacat în zona Panciu, forţând unităţile ruse din zonă să se retragă cu circa 6 km. Geneneralul rus  Ragoza a ordonat ulterior ca marile unităţi române din zonă să se retragă şi ele pe linia noului front de apărare organizat de trupele ruse, ceea ce implica, între altele, şi cedarea localităţii Mărăşeşti. Generalul Grigorescu s-a opus vehement acestei măsuri, dorind ca trupele române să nu-şi părăsească poziţiile. Noua criză de comandament a fost rezolvată de această dată prin demiterea geneneralului Ragoza şi preluarea conducerii trupelor româno-ruse de către geneneralul Eremia Grigorescu.

            In ziua de 1/14 august, von Mackensen a atacat cu o grupare puternică flancul drept al dispozitivului româno-rus, în fâşia Corpului 18 armată rus, pentru a ameninţa flancul stâng al Armatei a II-a române, angajată în bătălia de la Oituz. Inamicul a înaintat câţiva km în zona Chicera (2 km nord de Panciu), ceea ce a creat pericolul străpungerii aliniamentului de apărare. Contraatacul puternic al Diviziei 10 infanterie română, aflat în spatele trupelor ruse, a salvat o situaţie care putea deveni extrem de periculoasă. Concomitent, grupul german condus de gen. von Morgen a atacat poziţiile române din pădurea Prisaca, cele care protejau podul de la Cosmeşti, forţând trupele române să se retragă şi să dinamiteze podul.

 

             După două zile de acalmie relativă (4/17 – 5/18 august), a avut loc atacul general al trupelor inamice (6/19 august 1917), care poate fi considerat apogeul bătăliei de la Mărăşeşti. Grupul de atac german, comandat de gen. von Morgen, compus din 5 divizii de infanterie, a lovit în segmentul de front cuprins între Panciu şi Mărăşeşti, apărat de diviziile române. Cea mai intensă confruntare a fost în zona pădurii Răzoare, unde s-au dus lupte grele pentru cota 100, care domina zona şi asigura stăpânirea ultimei terase spre Siret. Aici, compania de mitraliere condusă de Grigore Ignat, care a rezistat până la ultimul om, a întârziat înaintarea inamicului, în timp ce marile unităţi române au rezistat tuturor atacurilor. Totodată, pentru lichidarea inamicului pătruns, geneneralul Ion Popescu a organizat un contraatac cu batalioanele de rezervă, obligând trupele germane să se retragă, cu mari pierderi.

           A treia etapă (7/20 august – 21 august/3 septembrie) s-a caracterizat prin slăbirea considerabilă a intensităţii confruntării, inamicul făcând un ultim efort ofensiv pentru îmbunătăţirea poziţiilor, în zona Varniţa-Muncelu.

Conccluzii

            Bătălia de la Mărăşeşti, continuarea în timp şi spaţiu a celei de la Mărăşti, a durat 28 de zile, între care 15 au fost de luptă şi 13 de acalmie relativă. Datele tehnice confirmă amploarea deosebită a confruntării. Armata a I-a română a pierdut 27 410 oameni, ceea ce reprezenta 16% din efectivul avut la începutul bătăliei (între aceştia, 5 125 de morţi, 9 818 dispăruţi şi 12 467 de răniţi). Armata IV rusă a avut şi ea pierderi serioase, cifrate la circa 25 650 de oameni, între care 7 083 morţi, 10 400 răniţi şi 8 167 dispăruţi. De cealaltă parte, Armata IX germană, principala grupare de forţe a inamicului, a avut 60 000 – 65 000 de oameni scoşi din luptă (morţi, răniţi şi dispăruţi).

            Prin rezistenţa viguroasă a trupelor româno-ruse la Mărăşeşti şi Oituz, inamicul a fost forţat să renunţe la ofensivă, eşuând în încercarea de a ocupa Moldova şi de a scoate România din război. Totodată, statul român îşi continua existenţa, la fel şi s-a întărit speranţa românilor într-un deznodământ favorabil al războiului.

               

BĂTĂLIA DE LA MĂRĂȘTI -PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

               

        Bătălia de la Mărăști a fost una din principalele bătălii desfășurate pe teritoriul României în timpul Primului Război Mondial. S-a desfășurat între 22 iulie și 1 august 1917 (stil nou) și a fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse cu scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a Germană. Operațiunea a fost planificată a se desfășura în paralel cu operatiunea ofensivă de la Nămoloasa la care s-a renunțat între timp.

Forțele române și inamice :

Armata a 2-a română avea următoarea grupare a forțelor :

Eșalonul 1

Corpul 4 armată - comandat de gen. Gh. Văleanu: - Divizia 8 infanterie - Brigada 11 din divizia 6 infanterie

În rezervă: Divizia 6 infanterie mai puțin Brigada 11 - Regimentul 10 vânători - Batalionul 3 din Regimentul 24 infanterie

Corpul 2 armată – comandat de gen. Arthur Vătoianu: - Divizia 6 infanterie mai puțin Brigada 11 din rezerva corpului 4 - Divizia 3 infanterie

Eșalonul 2

Divizia 1 infanterie mai puțin Regimentul 18 - 2 divizioane de artilerie de munte - 1 divizion artilerie grea (152 mm) - 7 baterii tunuri lungi si obuziere

Grupul Gerok avea in componență:

Grupul Ruiz: - 1 divizie cavalerie - 1 divizie infanterie

Grupul 8 Armată: - 1 brigadă de munte – brigada 8 austo-ungară întărită cu 2 batalioane din divizia 71 infanterie austro-ungară - 1 brigada de cavalerie - 2 divizii infanterie

În rezervă:: - Divizia 7 cavalerie austro-ungară.

Raportul de forte era urmatorul:

Categorii de forţe	Armata a 2-a română	Grupul Gerok	Raport de forțe
Batalioane de Infanterie	56	28	2/1
Escadroane de cavalerie	14	36	1/2,6
Guri de foc de artilerile	228	142	1,6/1

              In vara anului 1917, în România se afla una din cele mai mari concentrări de forțe din Primul Război Mondial: 9 armate, 80 de divizii de infanterie și 19 de cavalerie totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane cifrau 800.000 de combatanți și 1.000.000 rezerve.

                                                              General Alexandru Averescu

Amplasarea forțelor:

           In momentul declanșării operațiunii situația frontului în zona Mărăști-Nămoloasa era următoarea: Armata a 2-a română era poziționata între dealul Arșița Mocanului și satul Răcoasa având în flancul drept Armata a 9-a rusă și pe flancul drept Armata a 4-a rusă. Fiecărei din cele 3 divizii din eșalonul frontal al Armatei a 2-a îi revenau circa 12 km de linie de front. În fața românilor se sprijinea flancul drept al armatei 1-a austro-ungare mai precis elemente ale grupului Gerok cu forțele principale dispuse între dealul (vârful) Momâia și dealul Arșița Mocanului. Distribuția liniei de front era tot 12 km/divizie.

Pregătirea luptei și confruntarea:

Ordinul de luptă dispunea că ofensiva principală se va desfășura în trei faze:

   -Străpungerea apărării inamice între Poiana Incărcătoarea și localitatea Mărăști cu scopul de a cuceri dealul Teiuș. Lovitura trebuia executată de Divizia 3 infanterie și forțele din dreapta Diviziei 6 infanterie și trebuia să fixeze aliniamentul Poiana Încărcătoarea – Câmpurile – Vizantea Mănăstirească – Găurile, iar în caz de necesitate să se introducă și forțe din eșalonul doi.

   -Intrarea în luptă a Corpului 4 armată care să declanșeze ofensiva pe flancul stâng pe direcția poiana Coada Văii Babei. La sud înaintarea trebuia să se desfășoare în cooperare cu flancul drept al Armatei a 4-a ruse și cu sprijinul Armatei a 2-a române cu scopul de a ajunge pe aliniamentul poiana Coada Văii Babei – Rotilești – dealul Teiușului – Valea Teiușului.

    -Atingerea aliniamentului vf. Sboina Neagră – dealurile de la nord de Lepsa – nord de râul Putna – Valea Sării.

                Comandamentul inamic fusese informat despre operațiunea armatei române și aliate, însă considera că avea capacitatea să respingă ofensiva acestora și chiar să lanseze un contraatac. Lucrările defensive ale unităților germane și austro-ungare erau structurate pe 2 poziții:

   -Centre de rezistență conectate printr-o rețea de șanțuri și tranșee protejate de diverse obstacole și acoperite de tirul de artilerie și de focul mitralierelor. Aceste centre de rezistență aveau în punctele esențiale cupole de oțel, labirinturi de șanțuri de comunicații și de tragere, platforme pentru artilerie, cuiburi de mitraliere, adăposturi pentru personal și muniție. Legătura între aceste centre de rezistență se făcea printr-un dispozitiv de tranșee bine pus la punct care permitea ducerea luptei și în situație de încercuire.

   -Sectoare discontinui de tranșee sumar amenajate situate la o distanță de 1500-2000 m de prima linie. Așa cum reiese și din descrierea de mai sus dezvoltarea liniilor defensive în adâncime era deficitară și mai mult decât atât, prima linie de apărare se desfășura pe teren descoperit si nu avea avanposturi puternice, fapt care a favorizat identificarea cu ușurința a acestor poziții atât de patrule terestre ale armatei române cât și cu sprijinul aviației. Un alt dezavantaj al acestor linii de apărare exploatat cu succes de armata română era dat de constituția terenului din fața liniilor defensive și anume un teren accidentat care permitea mascarea unor grupuri numeroase de ostași români și executararea cu succes a unor atacuri la baionetă sau a unor asalturi decisive.

             Premergător asaltului trupelor terestre, artileria româna a avut un rol decisiv in succesul operatiunii. Astfel artileria divizionară a avut rolul de a ataca, distruge și dezorganiza lucrările genistice din prima linie de apărare și să execute breșe în rețelele de sârmă ghimpată, iar artileria corpurilor de armată a avut misiunea de a executa lovituri de contrabaterie ( distrugerea pieselor de artilerie inamice). Pregătirea de artilerie a durat din 22 iulie ora 12.00 până a doua zi la orele 20.00. Eficiența acestei pregătiri a fost bine apreciată de ofițerii români, fiind continuu verificată de trupele din prima linie, astfel încât Comandamentul armatei a II-a a decis prin ordinul nr. 1908 declanșarea asaltului terestru în ziua de 24 iulie ora 04.00.
               Ofensiva de la Mărăști a început în dimineața zilei de 24 iulie 1917 la ora 03.50. Ostașii români, cu baioneta la armă, au luat cu asalt pozițiile inamice, au trecut prin breșele create de artilerie și s-au angajat în lupte corp la corp. În scurt timp, divizia a 3-a infanterie, prima care a pornit la atac, a rupt apărarea inamică (elemente ale diviziei 218 infanterie germană) intre cota 536 și localitatea Mărăști. 

               O sarcină deosebit de dificilă i-a revenit regimentului 22 infanterie care a avut sarcina să nimicească apărarea inamica din localitatea Mărăști. După lupte grele, locotenent-colonelul A. Gheorhoiu, comandantul regimentului a reușit cu oamenii săi să ajungă pe înălțimea ce domina localitatea Mărăști. Acest lucru a fost posibil deoarece 2 companii s-au desprins din corpul regimentului cu sarcina de a fixa inamicul în localitate creând astfel premizele ca fortele germane să fie încercuite. Sesizând situația, inamicul a părăsit în grabă pozitile detinute în sat. Succesul actiunii regimentului 22 infanterie a favorizat ocuparea dealului Mănăstioara de catre regimentul 30 infanterie, în al cărui sector datorită luptelor grele se progresa mai lent. Ajungând pe acest alinimament, divizia 3 infanterie și-a îndeplinit obiectivul fixat pentru prima zi a ofensivei. Concomitent cu acțiunile diviziei 3 infanterie, brigada 12 din divizia 6 infanterie a cucerit o parte din pozițiile inamice de pe dealul Puturoasa. Pentru a umple golul dintre divizia 3 și brigada 12, Înaltul Comandament a introdus în luptă regimentul 17 infanterie din divizia 1 din rezerva Armatei a 2-a. Corpul 8 armată rus a atins în mare măsură obiectivele zilei, reușind să cucerească vârful Momâia (625 m). 
          Rezultatele primei zile de ofensivă au fost următoarele: o pătrundere de aproximativ 3 km în dispozitivul inamic și o spărtură a frontului pe o lungime de 10 km. , 2000 de prizonieri, importante capturi de armament și muniție. Despre prima zi de ofensivă arhiducele Iosif nota următoarele: „ La 11 iulie, după cea mai vie pregătire de artilerie (...), inamicul cu o superioritate de forțe de infanterie pleacă la atac pe întegul front al diviziei 218. (...) In luptă disperată, linia noastă subțiată este respinsă. Pe un teren foarte greu și sub presiunea celui mai tare foc de artilerie inamic, contraatacurile noastre au avut prea puține rezultate. (...) Artileria noastră a fost decimată, iar infanteria a suferit foarte mari pierderi.” 
            Ofensiva viguroasă a armatelor române și ruse i-a alarmat pe generalii germani, aceștia cerând întariri pentru a fortifica liniile de apărare pe care le crezuseră până atunci de necucerit. Urmărind exploatarea succesului obținut, armata română a ordonat regruparea trupelor în noaptea 11/24 iulie. In dimineața zilei de 12/25 iulie, diviziile 3 și 1 infanterie au atins aliniamentul Dealul Mare–Vizantea–Livezi, iar divizia 8 și brigada 11 infanterie, componente ale Corpului 4 armată au cucerit și ocupat dealul Mărioarei. Concomitent, profitând de replierea parțială a diviziilor 217 și 218 germane, Corpul VIII armată rus a atins aliniamentul Livezi-Vidra, consolidând astfel flancul stâng al armatei a II-a române. Inaintarea medie în această zi a fost de 2 km.

             Concomitent cu desfășurarea ofensivei de la Mărăști, ofensiva rusă pe frontul din Galiția s-a terminat dezastros, iar trupele Puterilor Centrale au trecut la ofensivă pe toată lungimea frontului și au ocupat orașul Tarnopol. In încercarea de a stabiliza frontul, Comandamentul Suprem rus, a decis unilateral retragerea Corpului 40 armată rus de pe frontul românesc și transferarea acestuia pe frontul din Bucovina. Astfel la cererea generalului rus D.G. Scerbacev, Armata a II-a română și-a extins frontul și pe aliniamentul ocupat de Corpul 40 armată rus. In această situație, Marele Cartier General român a decis oprirea ofensivei la Mărăști și anularea ofensivei prognozate a se desfășura pe frontul de la Nămoloasa. La solicitarea gen. Alexandru Averescu, Marele Cartier General român a dispus totuși continuarea ofensivei Armatei a II-a române astfel încât forțele germane să evacueze valea Putnei și să se concentreze în raionul Soveja-Rucăreni. Astfel ordinul de operații pentru ziua 26 iulie preciza următoarele:

„Divizia 6 a cucerit primul obierctiv și înaintează spre apus. Diviziile 3 și 1 au sarcina de a duce infanteria le linia: Poiana Calului – piscul Bobului – dealul Mesteacănului – Câmpurile – dealul Negru – dealul Babei. În caz că nu se întâmpină rezistență se va înainta până pe colinele ce limitează apa Putnei spre nord (malul stâng)(...). Patrulele de cavaleire vor fi împinse pe linia valea Putnei - Valea Sării – Răchitașul – Soveja – Roșculești – Gura Văii.”

               Ziua a 3-a a ofensivei a debutat cu lupte deosebit de violente astfel regimentele 17 si 18 infanterie și regimentul 1 vânători au atacat pe directia Vizantea – Dealul Lozea, regimentele 17 si 18 infanterie au ajuns până la periferia Sovejei iar brigada 12 infanterie a reușit ca până seara sa elibereze valea Șușiței și Răchitașul Mic. Până seara și Soveja a fost eliberată și a fost ocupată și culmea Răchitașul Mare ( 954 m). Divizia 8 infanterie din componența Corpului 4 armată a atins aliniamentul Culmea Țepei - vf. Tiharale iar brigata 11 infanterie a înaintat pe flancul stâng al diviziei 8 până la valea Șușiței. Rezultatele zilei s-au concretizat într-o pătrundere de 7 km în dispozitivul inamic, eliberarea localității Soveja, și ocuparea unor poziții avantajoase (culmea Răchitașul Mare, Culmea Țepei) în vederea dezvoltării ulterioare a ofensvei. La aceasta dată divizia 218 germană pierduse 2/3 din efectiv și 40 de tunuri iar divizia 1-a cavaleire austro-ungară se găsea într-o situație critică așa cum constata si arhiducele Iosif:

„Soveja este în mâinile inamicului, singurul drum de retragere al Div[iziei] 1 cav[alerie] este tăiat; Regimentul 7 hus[ari] va putea evita capturarea dacă se retrage prin păduri seculare și munți stâncosi. (...)Situația este pericilitată și cu puține șanse de salvare.”

           Deși situatia frontului impunea sistarea ofensivei, Marele Cartier General a decis ca frontul să fie împins pe aliniamentul prevăzut în planul inițial: Măgura Cașin – Sboina Neagră – valea Putnei – valea Sării – aliniament mai favorabil trupelor române. Mai mult decât atât, era necesară urmarirea resturilor diviziei 218 infanterie germană pentru a nu i-se da posibilitatea să fixeze un nou aliniament. Această urmarire a fost executată în data de 27 iulie de către divizia 1 infanterie. Tot în această zi regimentul 1 vânători a respins un contraatac inamic la nord de râul Putna iar regimentul 18 infanterie a nimicit un detasament de legătură dușman amenințând astfel flancurile diviziei 1 cavaleire austro-ungare și diviziei 218 infanterie germană, obligându-le să re retragă catre localitatea Lepșa. Divizia 3 infanterie, cea care a dus greul luptelor de eliberare a localității Mărăști în prima zi și care în a doua zi a a avut nenumărate angajamente de luptă corp la corp, în colaborare cu regimentele 22 infanterie și 2 vânători au hărțuit și atacat încontinuu inamicul atingând în cursul serii localitatea Valea Sării. Datorită modului energic de acțiune a diviziei 3 infanterie inamicul nu a mai avut posibilitatea sa fixeze nici o localitate cu scopul de a o transforma în punct de apărare. Concomitent cu acțiunile armatei române, diviziile 14 și 15 ruse din flancul stâng al corpului 2 armată român au atins aliniamentul stabilit: pantele de sud ale râului Putna.

             Pe 28 iulie regimentul 7 vânători, după ce a respins un contraatac inamic a ocupat creasta dealului Sboina Neagră, iar divizia 7 infanterie, după lupte grele a ocupat muntele Tiua Neagră. Divizia 8 infanterie a luat cu asalt Cornul Măgurii și Măgura Cașin ( 1167 m), însă în ciuda luptelor grele și a eroicului asalt al ostașilor români, forțele inamice de pe Măgura Cașin au rezistat. 

            In data de 30 iulie o grupare română a pus stăpânire pe vârful Războiului situat la sud de Magura Cașinului despărțit de aceasta de valaea râului Cașin. Tot în acastă zi, la ora 13.30 gen. Alexandru Averescu a hotărât, prin ordinul 2050, încetarea operațiunilor ofensive deoarece s-a considerat ca obiectivul a fost îndeplinit și anume: stabilirea liniei frontului pe aliniamentul Măgura Cașinului – muntele Seciului – Sboina Neagră – Tiua Neagră – Tiua Golașă – Tulnici – Bârsești - Valea Sării. Astfel, bătălia de la Mărăști se încheiase. O ultimă acțiune de amploare a diviziei 8 infanterie a mai avut loc în data de 19 iulie/01 august cu scopul de a cuceri Măgura Cașinului, însă datorită puternicelor fortificații și a sprijunului slab venit din partea forțelor ruse, rezultatul fost negativ. Luptele au mai continuat, dar numai pentru fixarea unor amplasamente, mascare, îmbunatățirea unor poziții, întărirea unor puncte de observație si direcționarea focului, etc.

Basorelief al Mausoleului Mărăști

Concluzii:

           Bătălia de la Mărăști a reprezentat un important punct de cotitură în desfășurarea operațiunilor militare pe frontul românesc, dar a contribuit și la ridicarea moralului ostașilor români. Reorganizate și temeinic instruite dar având și experienta campaniei din 1916, trupele române s-au dovedit a fi un adversar capabil de a pune probleme și chiar de a învinge redutabilele armate germane și austor-ungare. Rezultatul acestei bătălii s-a datorat atât abilitățior tactice ale ofiterilor români , eficacității artileriei române și excelentei colaborări a acesteia cu trupele terestre, determinării și tenacității în luptă a ostașilor români, dar și prețiosului ajutor dat de localnici prin furnizarea de informații despre inamic și prin călăuzirea trupelor române pe poteci de munte spre flancurile și chiar in spatele trupelor inamice. Rezultatele ofensivei pot fi sintetizate astfel:

- Linia frontului a fost ruptă pe o lungime de 30 km și s-a pătruns pe o adâncime de 20 km;

- Forțele româno-ruse au făcut 2700 de prizonieri, au capturat 70 de tunuri și importante cantități de material de război, inclusiv o cantitate însemnată de muniții;

 - S-au acordat 32 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a unor ofițeri români. Steagurile a 4 regimente (4, 18, 30 Infanterie și 2 Vânători) au fost decorate cu aceeași distincție, iar gen.Alexandru Averescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a.

Principalele cauze ale înfrângeii de la Mărăști identificate de arhiducele Iosif și prezentate in raportul său au fost:

- „O admirabilă cooperare între artilerie, infanterie și aviație la străpungerea și pregătirea ei. Aviația a condus nesupărată tragerile artileriei.” „Pe punctele de trecere au acționat excelent aruncătoarele de mine.”

- Epuizarea trupelor (...) în retragere pe teren accidentat

- Armata română „își schimba necontenit trupele din linia întâi, care erau duse de locuitorii din partea locului.”

                In timpul bătăliei de la Mărăști s-a realizat cel mai înalt ritm mediu zilnic de ofensivă din anul 1917 înregistrat pe teatrul de operațiuni european de partea aliată. Acest fapt este ilustrat cu ajutorul tabelului de mai jos.

Actiuni ofensive	Perioada (stil nou)	Durata (zile)	Front (km)	Adâncimea pătrunderii (km)	Ritm mediu (km/zi)
Ofensiva britanică Artois	9 aprilie - 5 mai	27	24	5	0,2
Ofensiva franceză pe Aisne	16 aprilie - 5 mai	19	0	5	0,3
Ofensiva franceză pe Moronvilliers	17 aprilie - 20 mai	34	12	3	0,1
Ofensiva aliată din Flandra	7-8 iunie	2	16	4	2,0
Ofensiva română de la Mărăști	24 iulie - 1 august	9	35	28	3,0

              In rândul opiniei publice victoria românească a avut un puternic ecou, acesta fiind foarte bine ilustrat în presa vremii. Astfel la câteva zile după încheiera bătăliei The Times scria: „Singurul punct strălucitor în Răsărit se găsește în România, unde armata reconstituită atacă viguros frontierele Carpațior, obținând succese apreciabile.” In acelasi ton și ministrul de război al Franței, aprecia scuccesul românesc: „Armata franceză a aflat cu bucurie despre frumoasele succese ale armatei române (...) Rog trimiteți felicitările cele mai calduroase și urările cele mai vii ale soldaților francezi către frații lor de arme.”

            Succesul acestei ofensive a determinat mutarea unui număr semnificativ de forțe ale Armatei a IX-a germane aflate in subordinea Mareșalului von Mackensen dinspre Nămoloasa spre Focșani, iar în acest fel Armata a IX-a germană și-a schimbat direcția ofensivă, diminuând în acest fel presiunea pe frontul de la Nămoloasa. De asemenea, în dispozitivul inamic s-a creat o breșă care putea fi dezvoltată existând astfel premizele generalizării operațiunilor ofensive pe frontul românesc ale armatelor aliate.

Mausoleul de la Mărăști

          Pentru cinstirea memoriei eroilor de la Mărăști și în amintirea luptelor care s-au dus aici, în anul 1928 s-a încept construcția Mausoleului de la Mărăști. Mausoleul a fost înălțat la cota 536, la inițiativa unui grup de ofițeri și generali constituiți în Societatea Mărășești, în comuna Răcoroasa - sat Mărăști. La intrarea în localitate este amplasat un portal cu inscripția Câmpul istoric de la Mărăști. Proiectul mausoleului aparține arh. Pandele Șerbănescu, iar basoreliefurile au fost executate de A. Bordenache. Intins pe e suprafață de 1000 mp, mausoleul se sprijină pe doi piloni mari de beton de secțiune dreptunghiulară pe care au fost amplasate 2 urne în care ardea o flacără veșnică. Pilonii sunt împodobiți cu ample basoreliefuri de bronz care înfățișează trecerea unui țăran român peste linia frontului cu informații despre inamic și primirea unui general român făcută de locuitorii din Marăști. Intre cei doi piloni, pe un perete de beton, sunt fixate 13 plăci de marmură albă pe care sunt inscripționate numele a 900 de ostași căzuți la datorie. La subsol se află osuarul ostașilor precum și criptele ofițerilor cazuți în bătălie. Aici au fost așezat, ulterior, sarcofagul mareșalului Alexandru Averescu și criptele generalilor Arthur Văitoianu, Alexandru Mărgineanu și Nicolae Arghirescu.

GENERALUL ARTUR VĂITOIANU - PRIMUL RĂZBOI MONDIAL BBB X

    

            

               Arthur Văitoianu s-a născut la 14 aprilie 1864, la Ismail, Basarabia răpită de ruşi în 1812.

            A fost  fiul unui german, Weithoffer Văitoianu, care funcţionase ca şef de staţie telegrafică sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Văitoianu a îmbrăţişat, de la început, cariera militară.

In 1884, a  terminat Şcoala Militară de la Adjud, iar doi ani mai târziu a absolveşte Şcoala de Artilerie şi Geniu din Bucureşti.

              După terminarea studiilor, devine profesor la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. Arthur Văitoianu a avansat rapid în ierarhia militară, în 

1915 ajungând la gradul de general de brigadă. Din această poziţie, Văitoianu a participat direct la Războiul pentru Întregirea Neamului. În campania din toamna anului 1916 a comandat Divizia 10 infanterie, dar superioritatea tehnică şi numerică a inamicului a determinat armata română să se retragă pas cu pas.

            După reorganizarea şi refacerea armatei în Moldova, Văitoianu a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi a primit comanda Armatei a II-a Transilvania, în perioada 6 decembrie 1917 - 14 iunie 1918. La un moment dat a ajuns la conducerea Armatei a IV-a, după terminarea Primului Război Mondial. După reintrarea României în război de partea Antantei, regele Ferdinand I l-a înaintat la gradul de general de armată, iar Guvernul Brătianu l-a trimis consilier în Basarabia.In 1919.

      

              Arthur Văitoianu a demisionat din armată şi a îmbrăţişat o carieră politică, fiind membru al Partidului Naţional Liberal. Intr-o perioadă grea pentru ţara noastră, pe când guvernul de la Bucureşti primea ultimatumuri pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria de la Saint Germain, tratat pe care I:I:C. Brătianu nu vroia să-l semneze, Văitoianu a fost desemnat să formeze un nou Consiliu de miniştri, pe 27 septembrie 1919. Văitoianu a adoptat aceeaşi atitudine ca predecesorul său, Ion I. C. Brătianu, refuzând semnarea acestui tratat şi tergiversând procedurile. In motivarea sa, generalul afirma drepturile românilor la unitate naţională, subliniind că modalitatea în care este tratată România „nu corespunde nici spiritului în care s-a făcut alianţa, nici declaraţiilor solemne ale tuturor aliaţilor de a fi luptat pentru libertate în lume, pentru libertatea şi egalitatea tuturor naţionalităţilor mari şi mici”. Cabinetul lui Arthur Văitoianu a rămas în istorie ca fiind organizatorul primelor alegeri din România pe baza votului universal, pe 2 - 4 noiembrie 1919 pentru Adunarea Deputaţilor şi 7 - 9 noiembrie pentru Senat.

             După formarea unei noi coaliţii de guvernare, Văitoianu şi-a depus mandatul, iar în continuare a funcţionat ca deputat în Reprezentanţa Naţională. In guvernările liberale din prima parte a deceniului interbelic, generalul a fost ales pentru conducerea unor ministere de însemnătate, precum Ministerul de Interne şi Ministerul de Război. 

                Din 1925 Văitoianu a devenit senator de drept în Parlamentul României. In 1930, Văitoianu, aflat în PNL s-a arătat favorabil revenirii lui Carol al II-lea pe Tronul României. Monarhist convins şi membru activ în PNL condos de Gheorghe Brătianu, Văitoianu a sprijinit regimul autoritar al regelui, iar din 1938 a fost numit consilier regal.

                Deşi avea o vârstă foarte înaintată, regimul comunist nu l-a cruţat, astfel că în 1947 a fost arestat şi întemniţat laPentenciarul de tristă amintire Sighet, alături de majoritatea politicienilor din perioada interbelică. A fost eliberat cu un an înaintea stingerii din viaţă. Generalul Arthur Văitoianu s-a stins din viaţă în Bucureşti, pe 17 iunie 1956, la vârsta de 92 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost depus în cripta din mausoleul de la Mărăşti, alături de cel al mareşalului Alexandru Averescu.

               Din dezvăluiri locale şi apărute în presa centrală și locală Vrancea se afirmă că mormântul generalui Averescu și cel al generalului Văitoianu au fost profanate și jefuite, pentru bastonul de mareșal al lui Averescu, pentru săbiile și decorațiile celor doi eroi și pentru alte artefac te, precum tablouri. O versiune susține că profanarea s-ar fi produs prin anul 1979, chiar de un grup organizat de militari, la o comandă comunistă. Actualele organe ale puterii nu au definitivat cercetarea încercată în 2004. O batjocoră şi o nepăsare a cârmuitorilor României post-comuniste.