JANDARMERIA ROMÂNĂ - SCURT ISTORIC

 

       Jandarmeria Română se consideră a fi fost întemeiată în Moldova la 3 aprilie 1850 printr-un ofis domnesc al domnitorului moldovean Grigore Alexandru Ghica, pe baza hotărârii Divanului obștesc privind „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi”. Acest document a dat un prim statut juridic Jandarmeriei și i s-au stabilit principiile de organizare și funcționare. El prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte șase ținuturi (județe), la fiecare ținut fiind repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iașului și la Poliția Capitalei (Iași), în total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1433 jandarmi călări și pedeștri. Documentul stabilea Jandarmeriei următoarele misiuni:

1. - privegherea siguranței publice;
2. - ținerea unei bune orânduieli și ducerea la îndeplinire a legilor.

Aceste misiuni, Jandarmeria urma să le execute în „serviciu ordinar”, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor și „în serviciu extraordinar” pe care îl execută la solicitarea autorităților, prin constituirea de subunități mobile. Documentul menționat nu definea care sunt respectivele autorități care aveau dreptul să acționeze Jandarmeria „în serviciu extraordinar” dar se subînțelegea că este vorba de domnitor și, eventual, de Divanul său.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituțiile statului național modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în „Legion de jandarmi”, începe și procesul de înlocuire treptată a escadroanelor și companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanți, pe baza Ordonanței nr.896 din 20 iunie 1864. Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864 Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administrația Ministerului de Interne și subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente.

Jandarmeria română în timpul Războiului de independență 1877-1878 a asigurat poliția armatei, iar în situații deosebite a fost angajată în acțiuni de luptă împreună cu unitățile militare și chiar independent. Efectivele Jandarmeriei se cifrau la 798 jandarmi (din care 6 ofițeri). Pentru faptele de arme din timpul războiului, numeroși jandarmi au fost decorați cu medalia Apărătorii Independenței, medalia Crucea Trecerii Dunării și medalii rusești.

Necesitatea unei forțe specializate puternice a cărei misiune principală să o constituie paza și ordinea de stat, asigurarea liniștii și libertății cetățeanului, precum și a modului de aplicare și respectare a legilor țării, au necesitat elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei în întreaga țară. O primă încercare are loc în 1885, când generalul Radu Mihail, prefectul Poliției Bucureștiului a elaborat un proiect de lege pentru organizarea jandarmeriei în întreaga țară, lege care nu a fost adoptată.

Doi ani mai târziu, în 1887, cu prilejul expunerii de motive la legea comunală, I.C.Brătianu, sublinia că „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliție rurală de până acum” , iar la art.82 din această lege adoptată la 7 mai 1887 se prevedea organizarea Jandarmeriei Rurale, printr-o lege specială. Lipsa de fonduri a întârziat până în anul 1893 materializarea unei astfel de legi. Meritul pentru deplina clarificare a rolului, locului și organizării Jandarmeriei rurale i-a revenit lui Lascăr Catargiu, care a elaborat și prezentat Parlamentului în ianuarie-februarie 1893, Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale, care a fost promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893. Această lege prevedea instituirea unui corp de pază și ordine cu structură militarizată în toate localitățile rurale din țară, deoarece structurile anterioare nu făceau față situației complexe de pe teren și nici nu corespundeau instituțiile unui stat modern european, din acea vreme. Demn de remarcat este faptul că legiuitorul (Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe menținerea și garantarea siguranței publice, cât și pe executarea legilor.

Tot la 1 septembrie 1893 a apărut și „Regulamentul de aplicare a Legii Jandarmeriei rurale”, care prevedea: „Organizarea Jandarmeriei rurale, astfel cum este prescrisă de lege, face din această instituțiune un corp militar, pus la dispozițiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea și siguranța publică. Ea se mai află sub ordinele ministrului de justiție, ale ministrului public în ce privește atribuțiunile de poliție, precum și sub acela al ministrului de război pentru tot ce se raportă la disciplină, comandament și instrucție militară a trupei” (art.1).

Răscoala Țărănească din 1907 a pus într-o situație grea, atât instituțiile politice, cât și cele de menținere a ordinii interne, și chiar militare. Necesitatea reorganizării Jandarmeriei la începutul secolului XX, față de misiunile sale preventive, a impus întărirea organizatorică a Jandarmeriei și promulgarea unei serii de legi în anii 1908, 1911 și 1913. Legea Jandarmeriei din 24 martie 1908 prevede următoarele:

- Art.6: Corpul Jandarmeriei face parte integrantă din armată, dispozițiunile generale ale legilor și regulamentelor îi sunt aplicate, în afara excepțiunilor de organizarea sa mixtă și de natura serviciului său.

- Art.7: Ofițerii Corpului Jandarmeriei se recrutează din ofițerii de orice armă din armata activă. Trecerea ofițerilor din armata activă în Jandarmeriei se face prin Înalt Decret, în urma raportului Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Interne, luată pe recomandațiunea Ministerului de Război. Ea rămâne definitivă după un an de la numire, în care timp ofițerul va putea fi retrecut în armata activă.

- Pe timpul manevrelor militare, Jandarmeria rurală asigură misiuni de poliție militară, efectuează rechizițiile necesare și funcționează ca poliție militară; pe toată durata acestor exerciții și manevre, unitățile de jandarmi sunt considerate părți ale armatei active cu aceleași drepturi și obligații ca unitățile și subunitățile militare.

Cea dintâi participare a Jandarmeriei române la un război modern, datează din anii 1877-1878. Experiența acumulată cu acest prilej va fi valorificată și îmbogățită în cel de-al doilea război balcanic, precum și în acțiunile militare desfășurate în anii Războiului de Independență.

În cel de-Al Doilea Război Balcanic Jandarmeria Română a acționat ca o forță a Sistemului Național de Apărare, îndeosebi alături de trupele ce operau pe câmpul de luptă.

După încheierea Tratatul de la București din 1913 și până la intrarea României în primul război mondial (15 august 1916) s-au produs unele modificări pe linie organizatorică și a atribuțiilor, care au vizat sporirea efectivelor, înființarea posturilor de jandarmi speciale pentru fabricile din Capitală care produceau materiale pentru armată, înființarea de puncte speciale de pază și control la toate trecătorile din Carpați, de la Vatra Dornei până la Turnu Severin, crearea unui detașament pentru paza regiunilor petrolifere.

La Primul război mondial a participat și Jandarmeria. Din Campania anului 1916, se pot menționa acțiunile desfășurate de trupele de jandarmi în asigurarea poliției frontului unităților române pe timpul ofensivei pentru eliberarea Transilvaniei, precum și organizarea administrativă a teritoriilor eliberate. Despre organizarea posturilor de jandarmi în localitățile eliberate (Bicfalău, Bârsta, Satu-Lung, Târlugeni, Sfântu Gheorghe, Covasna și Miercurea Ciuc) raportează maiorul Anastasie Soiculescu, comandantul Companiei de Jandarmi Prahova la 17 august 1916 în telegrama adresată Inspectoratului General al Jandarmeriei: „Astăzi, pentru prima oară și pentru totdeauna, Jandarmeria română a înlocuit pe pământul scump al Transilvaniei, Jandarmeria Ungurească”.

Evoluția ulterioară a evenimentelor a fost nefavorabilă pentru armata română care, sub presiunea inamicului, a trebuit să se retragă prin lupte grele, cedând o parte din teritoriul național, până când frontul a fost stabilit în sudul Moldovei.

În timpul retragerii, jandarmii au participat la acțiunile de luptă și, totodată, au asigurat poliția frontului, a comunicațiilor, au asigurat măsurile de ordine necesare deplasării coloanelor militare și, pe timpul evacuării administrației, a unor obiective economice și a populației care s-a refugiat în Moldova.

La începutul anului 1917, odată cu operațiunea de reorganizare a armatei, se reorganizează și serviciul Jandarmeriei de pe lângă armata de operații. La comandamentele corpurilor de armată, precum și la brigăzile mixte s-a constituit câte un detașament de jandarmi, sub comanda unui ofițer de infanterie și cu un efectiv mai redus de jandarmi. La 16 aprilie Detașamentul de Jandarmi Prahova a primit denumirea de "Detașament mobil de poliție al Marelui Cartier General". De asemenea, unele subunități de jandarmi sunt repartizate serviciilor de pază la lucrările de artă și fortificații, iar altele date ca întăriri în principalele orașe din Moldova.

În vara anului 1917 trupele de jandarmi au participat, alături de armata română, în marile bătălii desfășurate.

La 1 iulie 1918 armata se demobilizează, iar jandarmii organizează punctele de trecere pentru demobilizați, posturi, patrule și detașamente pentru supravegherea ca demobilizarea să se desfășoare în liniște.

Prin decretarea în octombrie 1918 a celei de-a doua mobilizări a armatei române, Jandarmeria a contribuit la desfășurarea acesteia, concomitent cu organizarea noilor servicii pretorale și a măsurilor pentru menținerea ordinii și liniștii în țară. Armata română reia lupta pentru eliberarea întregului teritoriu național, iar Jandarmeria începe să instaureze ordinea și liniștea, creând companii de poliție în județele eliberate.

Infăptuirea României Mari a inaugurat în viața societății noastre și a statului un amplu proces de remodelare a structurilor existente înainte de primul război mondial, inclusiv a celor destinate menținerii și apărării ordinii interne.

La 23 martie 1929 Parlamentul a pus bazele unei legi moderne și complete de organizare a Jandarmeriei rurale. In același an se promulgă Statutul Jandarmeriei Rurale de către regele (minor) Mihai I. Acest statut garanta: stabilitate, înaintare, retribuții și alte indemnizații, gradații, pensii, condiții de căsătorie, recompense.

O altă măsură relevantă este Regulamentul Legii și Statutului Jandarmeriei Rurale.

Notă. Tot capitolul Istorie de mai sus a fost preluat din website-ul oficial al Jandarmeriei Române,

REACȚIA ROMÂNĂ LA DISTRUGEREA COMANDAMENTUI DIN ODESA - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

         In seara zilei de 22 octombrie 1941, la orele 17.35, sovieticii - partizani sau militari din armata regulată - au aruncat în aer clădirea comandamentului trupelor române din Odesa, omorând 16 ofițeri români, inclusiv pe comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, mai mulți civili și 4 ofițeri germani de marină, din detașamentele militare germane care au însoțit trupele române. Militarii români nu au reușit să localizeze ascunzișurile partizanilor și s-au răzbunat pe populația civilă locală. Masacrul a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, ca reacție spontană de răzbunare la aruncarea în aer a comandamentului trupelor române din Odesa. Au fost uciși la întâmplare 5 000 de locuitori, în majoritate evrei.

Generalul Iacobici i-a raportat lui Antonescu despre detonarea Comandamentului și pierderile avute, iar acesta i-a ordonat să ia măsuri drastice de pedepsire. În aceeași noapte, Iacobici a telegrafiat cabinetului militar al lui Antonescu că a pornit acțiunea ordonată: „Ca represalii și pentru a da un exemplu populației, s-au luat măsuri pentru a spânzura în piețele publice un număr de evrei și comuniști suspecți”. In ziua de 23, ca urmare a directivelor lui Antonescu, Iacobovici a ordonat continuarea masacrului. Peste 19 000 evrei au fost înghesuiți în 9 magazii sovietice de explozibile aflate în port și înmpușcați la grămadă după care magaziile au fost incendiate. Parte dintre victime au fost arși de vii.

In zilele de 22 - 24 octombrie 1941, militari români au ucis între 25 000 - 34 000 de evrei din orașul Odesa, împușcați, spânzurați, explodați, sau arși de vii). Alți aproximativ 45 000 de evrei au fost trimiși de la Odesa în lagărul de concentrare Bogdanovca unde au fost uciși aproximativ două luni mai târziu.

Atât Antonescu, cât și Iacobici foloseau sintagma represalii („Ca represalii și pentru a da un exemplu populației...”) ca o diversiune pentru a oculta neglijența generalului Golgojanu și ca o motivare a masacrului premeditat al evreilor din Odesa și Transnistria, care aveau să devină ceea ce Alexander Dallin a denumit „groapa etnică a României” (vezi mai sus și documentul elaborat la 11 iulie 1941 de câtre locotenent-colonelului Alexandru Ionescu (Alion), intitulat „Plan pentru înlăturarea elementului iudaic de pe teritoriul basarabean aflat încă sub stăpânirea sovietică”).

Atât aceste represalii, cât și masacrele care au urmat nu au fost o reacție emoțională, sau punitivă la pierderile suferite, ci aplicarea deliberată a deciziei de purificare etnică planificată de consiliul de miniștri înainte de intrarea României în război, după cum reiese din directivele viceprim-ministrului Mihai Antonescu din ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian.

Cristian Bândea susține că atentatul partizanilor putea fi prevenit: „O rusoaică l-a prevenit din timp pe primarul de atunci al orașului Odessa, Gherman Pântea, că clădirea comandamentului trupelor române fusese minată. Pântea a informat conducerea armatei române, dar generalul Ion Glogojanu, comandantul militar al orașului, a refuzat să ia în seamă avertismentul. În consecință, clădirea a sărit în aer și au murit toți ofițerii români aflați acolo. Ulterior, când a mers la mormântul generalului Glogojanu, mareșalul Ion Antonescu a rostit următoarele cuvinte: „Ai luptat pentru Odessa ca un erou și ai murit în Odessa ca un prost”.

La 19 august 1941, Ion Antonescu l-a numit pe profesorul Gheorghe Alexianu în funcția de guvernator al Transnistriei și membru ex officio al consiliului de miniștri.

La 24 octombrie 1941, colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al mareșalului Antonescu, a telegrafiat generalului Macici:

„Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”. Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:

1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.

2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.

3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”

Acest ordin a fost executat 24 octombrie 1941. Aproximativ 22 000 de evrei (după alte surse, 40 000 evrei) au fost escortați de militari români aparținând batalionului nr. 10 mitraliori din divizia a 10-a infanterie, conduși de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu (care a ucis personal circa 50 de evrei) și locotenent-colonelul de jandarmi și pretorul orașului Mihail Niculescu (poreclit „Coca-călăul”), la Dalnic, în apropierea Odessei, unde evreii au fost înghesuiți în 4 magazii. Aceste magazii au fost mai întâi mitraliate, iar ulterior incendiate pe rând cu excepția ultimei magazii care a fost minată și aruncată în aer la aceași oră la care explodase clădirea comandamentului militar, adică ora 17.45. La acest mascru au participat și câțiva soldați germani.

Un martor ocular al asasinatului a relatat: „Au fost masați până la refuz în patru magazii care au fost apoi nimicite pe rând, cu foc de mitraliere, pușcă, stropite cu benzină și incendiate, cu excepția ultimei magazii care a fost dinamitată. Vacarmul și scenele înfiorătoare ce au avut loc depășesc puterea de evocare: femei cu părul în flăcări, oameni răniți și aprinși de vii ieșeau prin acoperișul sau spărturile magaziilor incendiate, căutând înnebuniți o scăpare. De jur împrejur însă îi țintea arma ostașilor care aveau ordinul de a nu scăpa niciun civil. Grozăvia sinistrului era așa de puternică încât tulburase adânc pe toți cei de față, soldați și comandanți. Într-o stare sufletească în care rațiunea era gonită și înăbușită de instinct, oamenii confirmau misiunile primite, le executau febril sau se ascundeau, retrăgându-se deoparte, după cum, probabil, era firea fiecăruia. Astfel unii soldați trăgeau încruntați, calm, alții se închinau și trăgeau, iar arma le tremura în mână, alții trăgeau aiurea, alții chiar evitau să tragă. (...) Cei dinăuntrul magaziilor, îngroziți de chinurile morții, încercau să evadeze sau se ridicau pe geamuri în mijlocul flăcărilor, implorând să fie împușcați. Cei mai mulți dintre ofițerii ce erau la fața locului erau impresionați la lacrimi de ceea ce erau nevoiți să facă și unii dintre ei abandonau poziția, eschivându-se sau chiar ascunzându-se printre alți soldați fără misiune.”

A doua zi, la 25 octombrie, generalul Macici a raportat execuția a alți 13 000 de evrei și comuniști, 400 dintre ei fiind spânzurați pe străzi sau in piețele Odesei.

În calitate de reprezentant al guvernului, Alexianu a ordonat și a supravegheat masacrul din noiembrie 1941.

După J. Rotaru și colaboratorii, în primele trei luni de la intrarea în război, trupele române au masacrat 19 000 de evrei, iar 20 000 au fost uciși după cucerirea Odesei.

Comandamentul armatei germane și-a oferit serviciile, propunând trimiterea la fața locului a unui batalion SS, ca să ajute la dezactivarea minelor și curățarea Odesei de evrei și bolșevici. Autoritățile române au decis totuși să acționeze singure. Evreii localnici au fost scoși din case și executați, fără să fie judecați. Au fost spânzurați de balcoanele și felinarele de pe străzile principale. „După explozie, lungi șiruri de evrei au fost spânzurați pe stâlpii de electricitate ai troleibuzelor. Circa 10 000 evrei arestați au fost băgați în pușcărie și executați imediat.” La 23 octombrie 1941 generalul Iacobici a trimis Cabinetului Militar un raport asupra situației, care detalia acțiunile represive efectuate: „acțiunea de represiune s’a executat în interiorul orașului, prin împușcare și spânzurare, și afișarea de placarde pentru avertizarea celor ce vor mai îndrăzni și încerca astfel de terorism”.

Alexianu a organizat ghetouri și lagăre de internare a evreilor în Transnistria (Bogdanovca, Vapniarka, Berezovca etc.) și a ordonat efectuarea de munci obligatorii, prin Ordonanța nr. 26/1941 privind instituirea muncii obligatorii pentru toți locuitorii Odesei între 16-60 de ani, sub sancțiunea internării lor în lagăr. Prin Ordonanța nr. 35 din 2 ianuarie 1942 a dispus deportarea tuturor evreilor din Odesa în regiunea Berezovca, unde au fost asasinați. Cea mai mare parte a evreilor care au supraviețuit în Odessa a fost internată în satul Slobodca, desemnat de Armata a 4-a drept ghetou.

„Condițiile de trai din ghetou erau extrem de grele: Era lipsă de case. Lumea se înghesuia pe străzi. Bolnavii gemeau și se prăbușeau în zăpadă. Românii îi călcau pe cei căzuți sub copitele cailor. Plângeau copiii care înghețau. Se auzeau strigăte de groază și se cerea îndurare. Spre seara acestei prime zile, trupuri de oameni degerați zăceau pe străzi.(...) Peste tot erau jandarmi și polițiști români.”

Alexianu, a vizitat ghetoul între 3 și 5 noiembrie 1941. Îngrijorat de posibilitatea izbucnirii unor epidemii care puteau afecta întreaga populație a adresat la 11 decembrie 1941 un raport mareșalului Antonescu cu privire la situația din Transnistria și Odessa, în care propunea rezolvarea radicală a problemei evreiești prin deportarea totală a evreilor din Transnistria și Odessa.”

Această reacție dură a armatei române a fost justificată de faptul că evreii bolșevici și-au manifestat ura în mod sălbatic petimpul reocupării Basarabiei de către URSS în anul 1940. Conducerea țării era informată pe căi de spionaj că evreii aveau o atitudine antiromânească și că serveau interesele Moscovei pe teritoriul României.

Articolul de față a fost inspirat dintr-unul de origine evreiască, care are destinația de a învinovăți România ca parte din Hoșocaust. In timp de război orice luptător care nu poartă haina militară este sortit execuției.

 

CUCERIREA ODESEI - AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

        Marea ofensivă a armatei române, cu sprijin și indicații tactice germane, pentru cucerirea Odesei, a fost declanșată la 3 august 1941, când al 4-lea Corp de armată, comandat de generalul Nicolae Ciupercă, a trecut Nistrul, flancat de al 5-lea Corp, format din Divizia a 15-a de Infanterie, Brigada 1-a de cavalerie și Divizia 1-a blindată, care l-a traversat între Tighina și Dubăsari, conform planurilor de luptă elaborate de mareșalul Antonescu personal - ordinul operativ nr. 31 al Marelui Stat Major emis la 8 august 1941, care cerea Armatei a 4-a să cucerească Odesa „din mers”. Realitatea de pe front nu a corespuns cu planurile optimiste, ofensiva a fost oprită, orașul dovedindu-se mai greu de cucerit decât se presupusese.

La 3 septembrie, generalul Ciupercă (din grupul de generali care considerau că armata română nu ar fi trebuit să treacă Nistrul și să invadeze teritorii aflate în afara graniței internaționale a României) trimitea un memoriu lui Antonescu în care raporta despre condițiile precare ale diviziilor din prima linie, extenuate după o lună de ofensivă permanentă, despre moralul scăzut al soldaților din cauza luptelor pe pământ străin și despre planurile de atac inadecvate condițiilor de pe teren Ciupercă mai raporta că aproape toate diviziile din primul eșalon se găsesc la limita posibilităților lor ofensive și propunea un plan de luptă alternativ. Antonescu și șeful marelui stat major, generalul Alexandru Ioanițiu, au respins memoriul. În cele două asalturi asupra Odesei făcute conform planurilor lui Antonescu Armata 4 a suferit pierderi mari, de 58 855 de militari, din care 11 046 morți, 42 331 răniți și 5 478 dispăruți.

La 9 septembrie, generalul Ciupercă (împreună cu șeful statului său major, generalul de brigadă Nicolae Pălăngeanu) a fost înlocuit cu generalul Iacobici, ministrul de război din acel moment, care a primit directive clare să execute fără discuții ordinele primite. După Antonescu, motivul acestei situații deplorabile a fost „lipsa spiritului ofensiv și încrederea în capacitatea de luptă a armatei române”. Succesele lui Iacobici au fost și ele, minime, mai ales după ce artileria a încetat lupta din lipsă de muniții, așa că la 22 septembrie 1941, după moartea într-un accident a generalului Ioanițiu, el a fost rechemat la București și numit șef al marelui stat major al armatei. Ulterior, față cu împotmolirea ofensivei române, planul respins al generalului Ciupercă a fost adoptat și a dus la cucerirea Odesei.

La 16 octombrie 1941, ora 10.30, patrule avansate ale Diviziei a 7-a de infanterie au intrat în Odesa, iar la ora 16.00 detașamantul Eftimiu a ocupat portul, marcând cucerirea orașului. Simultan au intrat în oraș și trupe germane.

Românii au vrut să-i schimbe numele orașului în „Antonescu”, iar guvernul sovietic a acordat Odesei titlul de „Oraș erou” decernat doar altor trei orașe: Leningrad, Moscova și Stalingrad.

Armata a 4-a, în efectivele căreia au luptat, între 8 august și 16 octombrie, 340 223 de combatanți, a suferit o pierdere de 92 545 de soldați (17 729 morți, 63 345 răniți și 11 471 dați dispăruți). Sovieticii au raportat 41 268 de pierderi: 16 578 morți și dispăruți și 24 690 răniți. Ei au mai evacuat din oraș circa 350 000 soldați și civili.

După cucerirea Odesei Antonescu a ordonat retragerea Armatei a 4-a pentru refacere (în realitate, această armată decimată nu a mai fost refăcută și în scurt timp după participarea la „Parada Victoriei” de la București, contigentele au fost lăsate la vatră) lăsând în loc unități secundare. Garnizoana orașului a fost preluată de Corpul 2 de armată, sub comanda generalului Nicolae Macici).