A DOUA BĂTĂLIE DE LA JIU 1916 ȘI ERWIN ROMMEL BBB X

      

In urma victoriei de prestigiu obţinută de trupele române în bătălia de la Jiu (14-16.X.1916), trupele austro-maghiaro-germane au fost înfrânte şi obligate să se retragă în dezordine către nord, reuşind, în final, să-şi consolideze dispozitivul de apărare pe aliniamentul general: cu Divizia 6 pe pantele de sud ale muntelui Arcanu, cu Divizia 7 cavalerie germană în zona Buliga, cu Brigada 41 infanterie pe Dealul Stersura şi Poiana lui Mihai Viteazul.

Până la sfârşitul lunii octombrie, ambii adversari s-au ocupat de refacerea capacităţii de luptă a unităţilor; acţiunile de luptă s-au redus doar la schimburi de focuri.

General erou Ioan Dragalina

căzut în bătălia a doua de la Jiu

In această perioadă – generalul (viitorul mareşal) Erich von Falkenhayn, comandantul Armatei a 9-a Germană, a făcut o importantă manevră de forţe din Zona Sibiu, concentrând o impresionantă grupare de trupe la graniţa de nord a judeţului Gorj – realizând un raport de forţe zdrobitor.

La începutul lunii noiembrie 1916, s-a declanşat în forţă a doua bătălie de pe Jiu, pe mai multe direcţii. În faţa valurilor copleşitoare ale trupelor germano-austro-ungare, cu toată dârzenia opusă, defensiva trupelor române a cedat terenul şi întregul front s-a prăbuşit. Inamicul a pus stăpânire pe gura defileului la Bumbeşti şi printr-o manevră dublu-învăluitoare a pătruns în depresiunea Târgu-Jiului, continuând ofensiva spre Filiaşi.

In cadrul acţiunilor de luptă duse cu înverşunare pe plaiurile gorjene, un rol hotărâtor l-au avut trupele Corpului Alpin – din care făcea parte şi Batalionul Alpin Wurttemberg. La comanda Companiei a doua alpină s-a aflat în toată această perioadă căpitanul (de 25 de ani) Erwin Rommel, despre care în cele ce urmează vă prezentăm un mic fragment semnificativ pentru cei care studiază Bătălia de la Jiu.

Sursa: Cartea „Infanterie greft an” (Infanteria atacă), scrisă de Erwin Rommel şi publicată în anul 1937, lucrare care a stârnit atenţia Fuhrelui Germaniei naziste, Cancelarul Adolf Hitler.

Către sfârşitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Wurttemberg a fost adus în Transilvania, după încheierea luptelor în zonele Dobrogea şi Braşov, şi pus la dispoziţia comandamentului german, care acţiona în zona Lupeni, Petroşani, Vulcan.

Batalionul alpin, după aproximativ 36 de ore de mers, a reuşit să debarce din tren în localitatea Pui, pe linia ferată deja avariată, care ducea la Petroşani.

Cu puţin înaintea miezului nopţii – mărturiseşte tânărul Rommel -, Compania a 2-a a ajuns în oraşul Petroşani şi s-a odihnit în localul unei şcoli părăsite. La apariţia zorilor, compania era deja urcată în camioane şi se îndrepta în grabă prin Lupeni către frontul montan, unde se găseau, în apărare, trupele germane.

Locotent Erwin Rommel

După ce a urcat pe Muncel, cota 1800, a continuat înaintarea spre Stersura, o colină din Munţii Vulcan, care se înalţă perpendicular spre nord-est şi nord, unde trupele din contact cu inamicul executau un obstacol (baraj) cu sârmă ghimpată.

O privelişte absolut minunată!

In stâga noastră se aflau şi alte companii din batalionul alpin. De reţinut că, pe plan strategic, românii erau pregătiţi pentru un atac german în forţă dinspre Braşov (Konstadt – în textul original), în direcţia Bucureşti, concentrându-şi grosul forţelor la nord de Ploieşti.

Ei nu ştiau că generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan-Surduc, tocmai în scopul forţării pătrunderii în Valahia şi avansării spre Bucureşti prin est.

General Erwin Rommel

In primele zile ale lui noiembrie, unităţile Batalionului Alpin au cucerit înălţimea Copiletul cu cota 1384. Compania a 2-a, comandată de mine, a intrat în compunerea grupului Kuhne. După respingerea subunităţilor române de pe vârful Gruia Mare, misiunea principală a batalionului nostru consta în a ocupa prin luptă Dealul Leşului, cu un vârf strategic de comandă cu o înălţime de 1.000 m, situat la nord de comuna Stăneşti.

Am fost obligaţi să purtăm lupte deosebit de grele şi să ne străduim să păstrăm poziţiile ocupate.

Românul, mărturiseşte Erwin Rommel, a dovedit că este un foarte bun luptător, însă toate contraatacurile executate au fost respinse, fiind obligaţi să se retragă numai prin luptă. Am luat puţini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzişurile lor. Compania a 2-a a suferit pierderi mari în personal, dar era mulţumită de felul cum şi-a îndeplinit misiunea.

După câteva ore de acalmie (pauză), subunităţile române se aşteptau la un nou atac din partea noastră, dar modul nostru de acţiune a constituit pentru ele o surpriză totală.

Trebuie amintit că locotentul Erwin Rommel a participat și la luptele din România de după ocuparea Bucureștiului, în 1916 și la luptele de la oituz din vara lui 1917.

General erwin rommel

supranumit "Vulpea Deșertului"

In campania din anul 1916, dusă de trupele austro-germane timp de aproape 3 luni, pe teritoriul judeţului Gorj au căzut eroic: 331 soldaţi germani şi 55 militari austrieci. Toţi au fost înhumaţi în zonele localităţilor unde au murit.

In perioada anilor 1924-1934, au fost deshumaţi şi reînhumaţi în Cimitirul de onoare din Târgu-Jiu.

După terminarea războiului, în satul Rasoviţa – comuna Arcani, a fost ridicată o cruce masivă din lemn, care are o inscripţie în limba germană, săpată cu dalta în lemnul crucii: Gestriete gelliten fur deutsche ehr. Est kennt die nammen nur gott der herr! ( Au suferit, au pătimit pentru onoarea Germaniei. Numele lor îl ştie numai Bunul Dumnezeu!).

Cinstim în aceeaşi măsură şi memoria ostaşilor din alte armate, care îşi dorm somnul de veci pe pământul României.

Feldmareșal  (21 iunie 1942) Erwin Rommel

 Erwin Rommel (n. 15.XI.1891 – d. 14 oct. 1944)

Rommel a fost comandantul general al trupelor germane din Africa. Mai târziu, a fost numit în comanda forţelor germane menite să se opună invaziei aliaţilor din Normandia.

A fost cunoscut ca unul din membrii marcanţi ai Wermacht-ului, care s-a opus ordinelor directe, atunci când ele încălcau codul onoarei militare şi al onoarei umane. Rommel a fost considerat ca făcând parte din grupul de conspiratori care a intenţionat să-l asasineze pe Hitler în încercarea de insurecţie antinazistă, sub numele de cod „Operaţiunea Valkiria”.

In urma eşuării atentatului din 20 iulie 1944, Hitler şi-a dat seama că s-ar fi iscat scandal fără precedent dacă feldmareşalul Rommel, considerat a fi participat la complot, ar fi fost judecat şi condamnat de faimosul „Tribunal al Poporului”.

Hitler a dispus ca lui Rommel să i se permită să-şi ia singur viaţa şi să nu fie acuzat de înaltă trădare. Generalii Burgdorf şi Maisel au fost trimişi de la Berlin să-i prezinte ultimatul din 14 octombrie.

Rommel a cerut câteva minute de gândire. „Pot să iau maşina voastră şi să mă duc în linişte undeva?” – l-a întrebat pe Burgdorf. „Nu sunt sigur că pot să mânuiesc pistolul cum trebuie”. Generalul Burgdorf adusese otravă: „Acţionează în trei secunde”, i-a spus el.

Fără să-şi trădeze emoţia, feldmareşalul şi-a luat apoi adio de la soţie şi fiu.

După ce Rommel a murit, şoferul i-a aranjat, plin de respect, trupul într-o poziţie decentă, şi i-a pus pe cap cascheta.

ROMA - CASA LIVIEI DE PE PALATIN XXXX

     

Așa cum era normal în virtutea cronologiei, primul împărat care s-a stabilit pe colina Palatin a fost Octavianus cu un timp de a primi supranumele de Augustus. După întoarcerea lui din Sicilia, în anul 36 e.A, a cumpărat mai mute case pe Palatin, printre care cea a oratorului Hortensius și o alta numită a Liviei. Le-a amenajat pentru folosirea atât publică, cât și privată. A construit în apropierea și mai sus de vechile case un templu al lui Apollo, zeul lui protector, care a fost inaugurat în anul 28 e.A. Acel edificiu a fost identificat mai târziu, în mod eronat drept templul lui Jupiter Victor (adică Invingătorul). Aceste edificii au fost săpate mai atent după desoperire, în sec. al 19-lea și în sec.al 20-lea, relevând resturi de pictură de mare calitate, în stilul al doilea pompeian.

Augustus a mai adăugat un portic și biblioteci. Decorația acestui ansamblu amintea de bătălia da la Actium. A mai adăugat, în anul 12 e.A, un mic sanctuar dedicat zeiței Vesta.

Devenit atunci Pontifex Maximus, Augustus a putut să locuiască acasă, fără a fi obligat să se instaleze în domus publica, rezervată acestui mare preot și care se afla în Forum Romanum, nu departe de templul zeiței Vesta.  Transformând astfel destinația casei, el i-a dat atributul de sanctuar, iar el apărea drept un personaj sacru.

In apropiere de acest complex amenajat de Augustus se găsea Cabana lui Romulus întemeietorul, un altar care amintea de acel moment istoric legendar al întemeierii primitivei  Roma Quadrata, dar și alte obiective foarte vechi ce contribuiau la prestigiul Romei.

         Casa Liviei, numită astfel în prezent, a fost locuința modestă a împăratului și a soției sale, utilizată și pentru activități publice. Impăratul a refuzat totdeauna de a-și construi un palat de teama de a nu fi asociat monarhiei, dorind să dea, prin locuinţa sa, imaginenea unui magistrat modest şi pios. Doritor de a apărea ca un nou Romulus, Augustus a rămas foarte ataşat de Palatinul atât de încărcat de legende şi de istorie veche romană, stabilind să locuiască acolo. Aflată în apropierea Forului Roman și de Coloseum (care nu exista), Casa Liviei (a lui Augustus) a fost descoperită sistematic în 2007. Frescele ei murale au fost realizate în jurul anului 30 e.A. Frescele au fost restaurate și astăzi se pot vizita unele săli, precum cabinetul de lucru și Tablinium, care adăpostește frescele cele mai bine conservate . Descoperite la peste două milenii  după ce au fost pictate, decorațiile și picturile Casei Liviei, etalează sfincşi, divinităţi, scene mitologice şi scene egiptene, între altele.

          In casa lui Augustus și a Liviei (Domus), numită ca numai a Liviei, se pot vedea două mici săli (camere) în aripa de vest, care au păstrat picturi murale surprinzătoare create în urmă cu două milenii. In centrul sălii numite “a măștilor de teatru”se prezintă două picturi într-o scenografie complexă. O altă încăpere are un perete ce ilustrează o curte înconjurată de un peristil.

         Casa Liviei, grație unor inscripții pe bucăți de plumb, prezintă părți intacte. Trei încăperi merită o atenție specială datorită frumuseții frescelor, dintre care cele ale sălii pentru masă (tablinium) sunt cel mai bine conservate. In acest spațiu, un zid în excelentă stare, este tratat ca un décor de scenă, cu pilaștri corintici, pilațtri albi cu un stilobat ce pare a se detașa de un zid roșu, suportând un plafon în perspectivă.

Cornișa este decorată cu picturi de sfincși și de divinități. Se văd scene mitologice: Io iubită de Zeus, supravegheată de soția Hera, un mic Eros ține un puternic ciclop sub control.

O a doua încăpere prezintă pe zidurile sale coloane ornate de ghirlande de frunziș și de fructe. O friză prezintă scene egiptene, după gustul epocii.

Gustul rafinat al romanilor pentru pictură murală s-a inspirit larg de la greci.

         Infinita varietate de culori folosite impresionează astăzi și nu trebuie uitat că aceste decorațiuni au fost descoperite după mai mult de două mii de ani de la data pictării. Nu au pierdut nimic din prospețimea lor și există teama ca oxidarea din atmosferă să nu ducă la pierderea cu încetul a strălucirii și luminozității. Pe de altă parte, Augustus s-a inspirit din modelele moștenite din lumea elenistică (adică a regilor ce au urmat lui Alexandru în Grecia și Orientul Mijlociu). Așezând sanctuarul lui Apollo la mijlocul pantei Palatinului, adică bine vizibil de pe colinele înconjurătoare, el a teatralizat locuința proprie, a realizat o punere în scenă demnă de unele palate elenistice. Totodată aparențele au fost salvate: era vorba, înainte de toate, de un sanctuar consacrat lui Apollo,  nu de un loc în onoarea puterii personale a lui Augustus.

RETRAGEREA ÎN MOLDOVA 1916 BBB X

      

        Pe măsură ce trupele române erau copleşite de trupele Puterilor Centrale cu mult superioare numeric, ca înzestrare şi experienţă de luptă, iar teritoriul era ameninţat de a fi cotropit, autorităţile au luat măsuri în vederea evacuării ministerelor de la București în Moldova. Guvernul examinase ipoteza părăsirii Bucureştiului încă din luna septembrie 1916, datorită ameninţării din partea frontului inamic sudic, foarte apropiat de capitală pe linia Dunării. Guvernul s-a lovit de opoziţia formală a regelui. Oameni cu înaltă poziţie politică şi socială, cunoscuţi pentru sprijinul acordat intrării în război începuseră să închirieze case la Iaşi, sau în alte oraşe mari ale Moldovei.

        La sfârşitul lunii noiembrie 1916, în condiţiile insucceselor în bătălia Neajlov-Argeş s-a hotărât evacuarea urgentă a Ministerului de Război, a Statului Major, a Parlamentului, a Curţii de Casaţie şi a altor instituţii centrale. Totodată s-a decis evacuarea maşinilor şi utilajelor întreprinderilor militare industriale (Arsenalul Armatei, Pirotehnia, atelierele pentru fabricarea obuzelor, confecţionarea echipamentului, o mare parte a utilajelor şantierelor navale, a uzinelor de reparare a materialelor de război, ca şi meseriaşii). Personalul atelierelor particulare i-au urmat pe cei ai statului din atelierele de interes militar, precum şi personal de la exploatările de petrol din Prahova. Ceea ce nu s-a putut evacua a fost distrus. Aliaţii din apus au cerut ca armata română în retragere să ardă totul în drum, alimentele din hambare, nutreţurile pentru vite, tot ce ar fi putut folosi inamicului.

         Ion Bianu nota în 16/29 noiembrie 1916 că „Se pare că ai noştri, care nu și-au pierdut minţile, au făcut să se renunţe la arderea alimentelor rămânând a se incendia numai depozitele petroliere“. Multe personalităţi filo-germane s-au opus distrugerii averilor statului şi a resurselor lui. Pentru aceasta s-au adresat chiar regelui. Al. Marghiloman, imediat ce a aflat de acest plan a adresat regelui un apel prin care cerea să „nu se permită această mistuire a propriilor noastre resurse…“ La cererea puterilor Aliate apusene s-a decis totuşi distrugerea tuturor instalaţiilor industriei petroliere din judeţul Prahova. Constantin Stere a adresat şi el regelui un apel, la 20 noiembrie/3 decembrie 1916 ca să fie împiedicate acele măsuri extreme.

Distrugerea instalaţiilor petroliere s-a făcut după un plan sistematic al colonelului Norton Grifftis. Acţiunea a fost condusă de colonelul Thomson. Sondele au fost astupate cu obiecte de metal sau conducte mai strâmte. Au fost arse toate instalaţiile exterioare: turnuri, rezervoare, rafinării.

          In cele trei judeţe petroliere, Dâmboviţa, Prahova şi Buzău, s-au distrus 1677 de sonde, din care 1047 productive, 26 de rafinării de petrol şi derivate din petrol. Paguba a fost enormă. Titu Maiorescu a apreciat la 26 noiembrie/9 decembrie 1916 că „paguba noastră a fost mai mare decât posibilul folos al inamicului german“.

După calculele unei comisii instituite în 1922, paguba provocată instalaţiilor petroliere se ridica la 9.980.527 lei aur.

         Pentru transportul populaţiei pe calea ferată au fost luate măsuri speciale. In Bucureşti s-au stabilit patru centre de unde se puteau elibera zilnic permise de intrare în Gara de Nord. Imbarcarea se făcea a doua zi după cumpărarea biletului.

        In afara oficialităţilor, cu familiile, a instituţiilor şi a locuitorilor Bucureştiului, spre Moldova s-au revărsat mulţimi din toate categoriile sociale. Convoiuri de mii şi mii de fugari, cu ochii zăpăciţi, cu fețele trase, cu haine în neorânduială, abia se mişcau cu eforturi greu de imaginat în lungul drumurilor pline de noroaie şi gropi. Mame cu copii în braţe, sau cu ei de mână, bătrâni ducând carul cu boi în care se afla îngrămădită întreaga avere a familiei. Toţi se mişcau în lungul drumurilor în preajma şi pe lângă convoaiele militare, ca şi cum ar căuta sprijin în puterea pe care o reprezenta aceasta. Epopeea retragerii a rămas profund întipărită în inimile contemporanilor. Pentru mulţimi retragerea spre Moldova a fost extrem de dificilă. Mulţi se agăţau de scările vagoanelor, se urcau pe acoperişuri, sau se sprijineau în poziţii periculoase între şi peste tampoanele vagoanelor. Mulţi şi-au pierdut viaţa pentru că mâinile lor îngheţate scăpau de pe bara de fier de care erau agăţate. In gara Ciurea s-a petrecut un eveniment îngrozitor. Acolo un tren de pasageri supraaglomerat s-a ciocnit cu un tren din gară încărcat cu butoaie de benzină. Au rămas morţi pe loc, carbonizaţi ori striviţi mai bine de 700 de oameni, bărbaţi, femei, copii, pe care trenul îi ducea la Iaşi. Erau cu toţii refugiaţi din teritoriile ocupate de duşmani, între care o mulţime din Dobrogea.

          Masa evacuaţilor civili, sau militari, cuprindea şi pe recruţii anilor, 1917, 1918, 1919 şi 1920, cărora Ministerul de Război le ordonase să treacă în Moldova. Slabi şi firavi din punct de vedere fizic, dar şi lipsiţi de strictul necesar, mulţi dintre ei au pierit pe drum.

         Un contemporan a scris cu revoltă, în decembrie 1916, cum miile de tineri, între 16 şi 19 ani, contingenţele militare viitoare, fuseseră luaţi de guvern în retragere în ultimele clipe. Erau aduşi din Oltenia şi Muntenia pe jos, nemâncaţi, degeraţi şi istoviţi, însoţiţi de sus de avioanele germane. Locuitorii din Tecuci şi-au amintit cu durere mult timp de sosirea într-un amurg de seară a câtorva mii de Olteni, copii între 16 şi 17 ani, ajunşi fără ca cineva să ştie că sosesc, fără să-i aştepte vreo baracă încălzită. Au dormit în grădina publică a oraşului şi câţiva nu s-au mai sculat dimineaţa.

          In afară de armată şi tinerii susceptibili de încorporare au fost evacuate şi părţile sedentare împreună cu 20.000 de răniţi sau bolnavi, transportaţi în vagoane deschise, neîncălzite şi fără o îngrijire corespunzătoare. Răniţii nu au căpătat îngrijirile necesare şi uneori au stat câte şapte zile fără să găsească un pat de spital, alţii nu şi-au primenit pansamentele câte zece zile. Unii au fost evacuaţi pe jos, cu o pâine în mână drept hrană pentru 5-6 zile. Ostaşii care luptaseră trei luni şi jumătate erau acoperiţi de zdrenţe, astfel că guvernul a fost nevoit să cerşească lenjerie pentru ostaşi, cu toate că înainte de începerea războiului s-au acordat credite îndestulătoare pentru armată.

Au fost, deasemenea, evacuaţi prizonierii de război şi aproximativ 30.000 de cetăţeni ai statelor cu care România era în război.

         Oboseala cauzată de un drum de 300 de km, străbătut adesea pe jos, istovirea datorată lipsei de hrană, lipsa de locuinţe şi de încălzire pe acest parcurs făcut iarna, au influenţat fizic populaţia evacuată, moralmente abătută de evenimente. Clădirile bune din Iaşi fuseseră ocupate cu anticipaţie de familiile bogate şi cu prestanţă politică, astfel că răniţii n-aveau unde să se adăpostească. Nu erau spitale, nu erau destui medici, iar medicamentele lipseau cu toate că existau retrase în Moldova trenuri sanitare bine dotate. Un martor ocular spunea că: „Răniţii culcaţi pe jos îşi aşteptau rândul zile întregi pentru a fi văzuţi de medici“. Vintilă Brătianu scria că: „în jurul fiecărei ambulanţe de campanie câmpia era ticsită de soldaţi, nu poţi să treci fără să atingi un picior, un braţ, un cap, fără să provoci ţipete de durere. Văzduhul era plin de gemete, mulţi răniţi sunt în delir; tot câmpul seamănă cu un infern imens şi teribil“.

          Moldova ajunsese o insulă a refugiului. In spaţiul ei şi aşa neîncăpător se revărsaseră, în afara armatei şi a autorităţilor, o mulţime de refugiaţi, care nu vroiau să rămână sub ocupanţii germani. După evaluările făcute, populaţia flotantă civilă şi militară din Moldova se ridica la mai mult de un milion şi jumătate de suflete. Această parte a ţării trebuia să găzduiască în plus populaţia Moldovei evacuată din zona de operaţiuni ale armatelor româno-ruse, zonă care se întindea pe cel puţin o treime din lăţimea Moldovei, din Bucovina până la Dunăre. O lungă fâşie, în lungul frontului era ocupată de armatele ruse şi serviciile lor de etape, ruşii însumând circa un milion de oameni atât pentru front cât şi pentru servicii. O altă zonă a Moldovei era folosită ca zonă de evacuare a armatei, în reorganizare.

         Iarna timpurie, gerul persistent şi mai ales lipsa de combustibil au făcut deosebit de dificilă situaţia populaţiei, cu atât mai mult cu cât combustibilul şi o mare parte din alimente fuseseră distruse pe timpul retragerii. Guvernul a luat măsuri de compensarea lipsurilor prin stimularea producţiei petroliere de la Moineşti şi a cărbunelui la maxim. In general sporurile de produse combustibile abia satisfăceau nevoile căilor ferate, armatei şi ale întreprinderilor industriale care funcţionau în Moldova după retragere, precum „Arsenalul Armatei“, fabrica „Wolf“, „Le Metre“, etc. Lipsa de materii prime era extrem de acută. Spre exemplu, pentru fabricarea unor tunuri antiaeriene au trebuit să fie demontaţi până şi stâlpii metalici de susţinere a reţelei electrice din Iaşi.

         Cu toate că avea unele rezerve din anul 1916 şi la care se putea adăuga o producţie slabă din anul 1917, Moldova s-a aflat în pragul înfometării. Previziunile pentru o producţie slabă se bazau pe lipsa braţelor de muncă din agricultură în special. O mulţime de produse alimentare de bază nu mai ajungeau la consumatorii din oraşe şi mai ales din sate, precum sarea, zahărul şi chiar mălaiul ce nu putea fi produs de mori din lipsă de combustibil.

         Guvernul a trecut şi la unele rechiziţii din lumea satului, punându-se în pericol situaţia ţăranilor pe timp de iarnă. Lipsurile din domeniul alimentaţiei s-au datorat faptului că o mare parte a pământului nu putuse fi cultivată la timp, dar şi faptului că din rezerve a consumat atât de armata română cât şi de cea rusă, care nu primea curent aprovizionarea din Rusia. Pe de altă parte, marile centre de la răsărit de Galaţi şi Botoşani erau insuficiente pentru aprovizionarea populaţiei. In Moldova rurală nu exista un serviciu organizat de aprovizionare cu cele necesare ţăranului.

          Hrana insuficientă, lipsa de locuinţe, mizeria şi neajunsurile de tot felul au creat un teren propice pentru germinarea şi răspândirea bolilor şi în primul rând a tifosului exantematic. „In armată – spunea un martor ocular – tifosul exantematic ucidea trei sferturi din numărul celor bolnavi. In unele divizii epidemia izbucnea cu o iuţeală nemaipomenită, ucigând într-o săptămână a cincea parte a efectivului. Un regiment, în 8 zile, pierdea un sfert din oamenii săi. La Regimentul 5 roşiori, caii au trebuit să fie repartizaţi unor alte corpuri, pentru că nu mai puteau fi îngrijiți de nimeni. Victimele tifosului în timpul celor trei luni ale iernii 1916-1917 au fost evaluate la 300.000  de oameni“.

         Referindu-se la armată, contele de Saint-Aulaire, ministrul Franţei în România aprecia că „armata română a fost foarte mult decimată de epidemii în iarna 1916-1917. Astfel, au zăcut bolnavi peste 200.000 de ostaşi români, din care au murit peste 80.000 (asta însemnând efectivul a cinci divizii)“.

  Ministrul Belgiei la Iaşi, Ypresele de Strihou, arăta într-un raport de la 2 martie 1917 că: „bolile îi seceră în proporţie înspăimântătoare….; cam 15.000 de oameni pe lună – cifra unei divizii. Spitalele deşi au câte 2 oameni într-un pat, sunt prea mici şi prea puţine pentru a satisface nevoile. La Iaşi, la ora actuală mor câte 175 de persoane zilnic de tifos exantematic. De trei luni pot fi văzuţi pe străzile Iaşului şiruri lungi de astfel de nenorociţi bolnavi, cu uniformele zdrenţuite, descărnaţi şi palizi, care sub paza unui jandarm se târăsc copleşiţi cu privirea strânsă, muţi şi abătuţi, spre indiferent care spital, sortiţi gropilor comune“.

         Tifosul exantematic a făcut numeroase victime şi în rândul medicilor. Până la finele lunii aprilie 1917 au murit de tifos 180 de medici, iar 200 erau bolnavi. Ravagiile tifosului exantematic au fost şi mai mult resimţite la sate, unde autorităţile de resort nu trimiteau nici un ajutor medical.

    O altă statistică vorbeşte că la Iaşi mureau circa 400-500 de oameni pe zi, care erau îngropaţi în gropi comune. Take Ionescu scria într-un articol din ziarul L'Entente, care apărea la Petersburg: „Aici în Moldova, tifosul exantematic ne-a costat mai mult decât zece bătălii“.

         Insuccesele armatei române din 1916, datorate, în principal, incapacităţii aliaţilor de a-şi îndeplini promisiunile din Tratatul de Alianţă şi atitudini trădătoare ale Marelui Cartier General rus, au adus poporului român un întreg cortegiu de suferinţe, dar n-au putut să înfrângă în el speranţa în victoria cauzei sale naţionale.

După numai cinci luni armata română era reorganizată şi reînarmată.