ROMÂNIA - EFECTELE ECONOMICE ALE COMUNISMULUI - COMPENDIU

                     Romania, în perioada 1965-1989, făcând abstracție de aspectele politice, a fost un exemplu de creștere economică, dar nu și ca  nivel de trai. Măsurile luate pentru industrializarea accelerată și pentru plata datoriei externe nu au fost tocmai bune pentru populația României. Efectele economice nu se pot cuprinde într-o analiză extrem de strâmtă, dar se poate spune că ele au fost benefice pentru țară și populație, aducând România, cu grele eforturi alături de țări cu mare avans. 

Industrializarea puternică a României a avut loc în detrimentul mediului înconjurător, poluarea ajungând la cote alarmante în unele zone ale țării. Emisiile de CO2 în atmosferă s-au triplat din 1965 până în 1989, dar producția industrială a crescut de zeci de ori. Din 1989 până în 2008 au scăzut cu mai mult de 50%, datorită distrugerii inimaginabile a industriei românești de către noua guvernare inconștientă și coruptă. Meritul guvernării comuniste a fost şi acela că multe proiecte din aceasta perioadă au fost realizate cu ajutorul "voluntarilor", care erau obligaţi să presteze muncă în folosul comunității. Armata, elevii, studenții, bugetarii şi profesorii trântori erau cei folosiți, cel mai des, ca "voluntari". Cei ce s-au erijat în critici ai epocii Ceaușescu au denigrat aportul acestor categorii la prosperitatea țării, considerând că munca voluntară a fost numai o exploatare, nu un aport la progresul unei țări înapoiate industrial și chiar agricol. Acești critici nu au ținut cont că țara a fost îmbogățită cu sute de mii de apartamente noi, și că milioane de români s-au instalat în ele fără nici o plată, beneficiind pentru prima dată de condiții de locuit civilizate și locuri de muncă asigurate pentru un trai decent.

In perioada 1965-1989, s-a încercat şi s-a reuşit strălucit relocarea unei mari părți a populației din mediul rural în mediul urban. Astfel s-a asigurat rapid forţa de muncă necesară industriei în plin avânt. S-a început şi concentrarea populaţiei din mediul rural în centre mai mari, unde se putea asigura un progres edilitar, social şi cultural. Multe sate îndepărtate de drumuri şi de civilizaţie au făcut loc culturilor agricole. Locuitorii din mediul rural au fost relocati în blocurile proaspăt construite din jurul marilor centre industriale. Amestecul de populaţii rurale la oraşe a avut și multe efecte negative, în principal legate de comportamet social, dar a adus și un salt semnificativ al gradului de civilizare al celor care trăiseră cu un WC în fundul curții, fără apă curentă, uneori fără curent electric și departe de binefacerile culturale ale epocii, fie ele comuniste..

Până în 1989, 25% din clădirile vechi din București și din alte orașe mari, mai ales din mahalale, au fost demolate pentru a face loc noilor proiecte de urbanizare, din păcate uniformizante.

Politica de opresiune a intelectualității din primele două decenii ale comunismului în România a fost abandonată şi cu toate că mulţi oameni valoroşi se refugiaseră în occident, şara a reuşit să creeze o nouă generaţie de oameni instruiţi. Cu toate acestea libera circulație era drastic împiedicată şi neplăcută populației. Această claustrare a fost şi una din cauzele revoltei din decembrie 1989, alături de împiedicarea liberei exprimări. 

Pentru că în partea finală a epocii, bonusurile şi salariile angajaților din înreprinderi sau institutii depindeau de realizarile acestora, foarte multe date ce reprezentau producția erau "umflate" pentru a putea primi acele bonusuri şi salarii. Acest lucru a dus la o evaluare incorectă a productiei Romaniei şi implicit la măsuri economice greşite. Se poate spune că Nicolae Ceașescu a fost indus în eroare sistematic asupra realităților din țară, mai ales asupra celor sociale și a atașamentului populației față de el și de măsurile sale.

Investitiile masive în industrie şi în agricultură au condus la o datorie externă de peste 10 miliarde de dolari. In această perioadă istorică scurtă  au fost dezvoltate proiecte uriaşe, cum ar fi centre industriale comparabile cu cele mai renumite din lume, hidrocentrale impresionante, termocentrale impresionante, exploatări miniere moderne de cărbune şi de alte minereuri, canalul Dunăre-Marea Neagră şi Casa poporului, s-a început o mare centrală nucleară, etc.

In 1981, Romania nu era capabilă să platească nici macar dobânda la cele 10 miliarde  de dolari datorie.

Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost cel mai mare proiect din acele vremuri pentru Romania. Canalul a fost terminat în anul 1984. Acest proiect a fost considerat un eşec de către criticii veninoşi, după ce timp de 3-4 ani el a funcţionat doar la 1/10 din capacitatea proiectată. Valarea Canalului s-a afirmat puternic după asasinarea lui care l-a realzat cu viziune spre viitor, ca legătură indispensabilă pentru artera navală intraeuropeană, Dunăre-Main-Rhin, între Marea Neagră şi Marea Nordului. Pe parcursul iernilor gurile Dunării devin uneori impracticabile prin îngheţ, dar Canalul urmează să rămână deschis datorită apei cade deversate în el de Centrala nucleară Cernavodă.

Anii '80 au fost cei mai grei ani pentru populatia Romaniei. Nicolae Ceaușescu a devenit obsedat de achitarea datoriei externe a României și astfel a instituit o serie de masuri de austeritate cum ar fi:

-   a redus importurile

-   a crescut exportul in detrimentul populației

-  a raționalizat alimentele de bază (acest lucru a fost făcut datorită faptului că "oamenii de știință" din acea vreme au considerat ca românii mâncau prea mult și că pentru o viață sănătoasă trebuie să urmeze "sfaturile și dieta" P.C.R.).

-  combustibilul menajer, carburanții pentru auto, energia electrică și termică și multe altele se distribuiau pe bază de cote.

-  populația era controlată, supravegheată și intimidată de catre Securitate, care înregistra convorbirile telefonice și urmărea orice mișcare a populației printr-o rețea vastă de informatori.

La sfârșitul anilor '80, Romania era considerată țara cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa, urmată de Albania. Nu trebuie, totuși, uitat că România moștenea același nivel de trai din perioada antebelică. In plus, Nicolae Ceaușescu avea o concepție “țărănească” despre eforturile de economisire ale unei familii. El considera că pentru a-și atinge scopurile întreaga populație trebie să “strângă cureaua”, să consume mai puțin și să ceară tot mai puțin de la țară, în așteptarea unui viitor plin de promisiuni. A pășit chiar pe tărâmul autarhiei. Toate constrângerile de zi cu zi au nemulțumit progresiv populația, ca și cultul personalității, alături de o propagandă mincinoasă, în mass-media, pusă la cale de slugoii săi.  

După aproape 10 ani de chinuri, în anii '80, Romania a reusit sa plătească datoria externă. In 1989 Ceaușescu a anunțat că România nu mai are datorii către alte țări. România începuse să dea cu împrumut altor țări în curs de dezvoltare și să aibă o balanță comercială favorabilă, fapt ce a nemulțumit, se pare, marile puteri obișnuite să fie singure pe piața acordării de credite. Exemplul unei țări mici, de ostentație financiară, ar fi putut să devină un pericol, așa că “”tupeul” lui Ceaușescu trebuia pedepsit și a fost pedepsit cu moartea.

La mai puțin de un an după anunțul privind independența financiară a avut loc așa-zisa revolutie din 1989, soții Ceaușescu fiind condamnați la moarte și executati rapid în urma unui proces în stil bolșevic. Mascarada de proces a stupefiat atât populația română, cât și opinia mondială.

Se pate aprecia cu hotărâre că epoca lui Nicolae Ceaușescu a avut efecte economice fără egal în istoria țării și, probabil, greu de atins în viitor. Sunt foarte greu de enumerat toate salturile general economice, sau cele ale industriei, agriculturii, construcțiilor civile realizate în această perioadă, făcând abstracție de comunism în sine și de neajunsurile politice acelui regim devenit odios. Guvernanții ce au urmat au transformat țara într-o simplă piață de desfacere pentru alte puteri europene, sau din afara continentului, precum SUA, China, Turcia, etc.

ROMÂNIA - AGRICULTURA PERIOADEI LUI NICOLAE CEAUȘESCU - COMPENDIU

                  Pe parcursul istoriei sale România a avut mereu un puternic și bogat caracter agricol. In epoca modernă tot agricultura a constituit principalul sector ce a alimentat exporturile țării și câștigurile valutare. Lumea de afaceri română nu a dovedit o vocație industrială pe măsura cerințelor până la Cel de al Doilea Război Mondial.  Pe deasupra războiul a distrus mare parte din zestrea industrială. La preluarea puterii regimul comunist a trebuit să acorde, în continuare, o atenție specială agriculturii, ramura economică principală în atragerea de venituri externe și sume pentru dezvoltarea industriei. Agricultura și resursele solului au constituit și sursa principală pentru despăgubirile de război către U.R.S.S. Agricultura a rămas un sector economic foarte important pe întrega perioadă comunista. In 1989 peste 15 milioane ha, aproximativ două treimi din suprafata țării, erau dedicate agriculturii, pământul agricol fiind, pe drept, considerat o avuție de excepție a țării. Suprafața agricolă trebuia să crească și nu trebuia invadată de construcții, sau pentru alte destinații. Scoaterea unei suprafețe din circuitul agricol se făcea numai cu aprobărispeciale și cu datoria de a se reintroduce în circuitul agricol alt teren neproductiv.

Suprafața arabilă a României a crescut pe perioada guvernării lui Nicolae Ceașescu de la 9.4 milioane de hectare la putin peste 10 milioane hectare.

Terenul arabil reprezenta peste 41%, pasunile aproximativ 19%, plantatiile viticole si livezile aproximativ 3% din suprafata totală a uscatului.

In 1987 Romania avea o suprafață irigată ce reprezenta 30% din totalul suprafeței arabile.

S-a realzat o campanie mare de secare a bălţilor Dunării, în anii ’60- ’70 şi a unei părți din Delta Dunarii pentru a recupera teren pentru agricultură într-un mare complex agro-industrial de aproximativ de 1500 de Km².

O altă strategie folosită pentru a mai obține teren arabil a fost cea de demolare a satelor răspândite și relocarea populației în centre de locuire agro-industriale. Acest proiect a fost prima data discutat în 1960 și a fost pus în aplicare la începutul anilor '80. Prin aceasta metodă se dorea eliberarea a peste 350.000 de hectare de teren.

In 1989,se estima că datorită folosirii necorespunzatoare a terenului agricol aproximativ 30% din suprafață era erodată destul de serios, iar pe multe suprafețe solurile deveniseră acide, sau sărăturate, datorită folosirii intensive a ingrâsemintelor chimice. Măsura de concentrare a locuitorilor în centre rurale mai puternice a fost raținală, benefică economic și mai ales civilizatoare. In satele mărunte răspândite pe câmpii,pe dealuri și prin văi îndepărtate nu s-ar fi putut asigura energie electrică, canalizare, școală, apă curentă și nici un cămin cultural cât de mic. Acei locuitori din sate mărunte nu ar fi benficiat niciodată de telefon (pe atunci nu apăruseră telefoanele mobile), de televizor, de apă caldă, de calculator pentru generațiile tinere și ar fi fost condmnați la înapoiere intelectală, sipirituală, la o viață feudală, etc. In pălus acele sate răspândite nici biserică nu aveau, deși conducerea comunistă nus-ar fi gândit la aceasta.

După 1989, acțiunea comasărilor rurale s-a sistat, iar cei ce și-au dobândit pământurile familiei s-au reîntins cu noi gospodării peste teritorii depărtate de căile de civilizație. Ei vor fi victime ale izolării, cu lumină de la lămpi cu petrol, sau de la lumânări, cu toalete mizere în fundul curții, fără utilități pentru igienă, într-o izolare degrasdantă. Guvernările de după și ziariști veninoși l-au criticat pe Nicolae Ceaușescu pentru inițiativa de a încerca civilizarea acelei populații răspândite și pentru planurile de sistematizare ale localităților rurale și au condamnat impunerea unui regim de înălțime pentru noile imobile centrale și restrângerea suprafețelor de locuire. Unul din scopurile lui NicolaeCeaușescu era de a crea centre rurale puternice, mai arătoase, cu un grad superior cultural și de civilizație, iar altul era și recuperarea semnificativă de teren arabil, sau agricol. Guvernul cripto-comunist de după Crăciunul din 1989 nu a fost să înțeleagă planurile bune ale regimului răsturnat, acționând pe toate planurile antipatriotic.     

Recoltele principale

Grâul și porumbul ocupau aproximativ două treimi din suprafața arabilă și peste 90% din terenurile pe care se cultivau cereale. Porumbul se cultiva pe o suprafață de peste 3 milioane de ha, iar grâul pe o suprafata de 2.5 milioane ha.

Alte cereale cultivate erau: orzul (550000 ha), ovazul (70000 Ha), orezul (50000 ha) și secara (40.000 ha).

Cele mai mari culturi necerealiere erau: floarea soarelui (460.000 ha), cartofi (350.000 ha), soia (350.000 ha), sfecla de zahar (270.000 ha), porumb de siloz (50.000 ha), tutun (35.000 ha).

Datorită îngrăsemintelor chimice, pesticidelor și extinderii suprafeței agricole, producția de cereale a crescut de la 5 milioane tone, în anii '60, la aproximativ 20 milioane tone la sfârșitul anilor '80.

La sfârșitul anilor '80 producția de cereale a României nu putea fi estimată corect datorită raportărilor exagerate ale unităților producătoare, ale Direcțiilor Agricole județene și ale Comitetelor județene ale PCR, în frunte cu Prim-Secretarul,. In 1987 guvernul se mandrea cu o productie de peste 31 milioane tone, dar estimarea Departamentului de Agricultura al SUA era de maxim 19 milioane tone. Tot în acel an, Banca Mondiala estima o productie de 16-17 milioane tone.

Septelul

Bovinele erau crescute în aproape toata țara în complexe din propietatea  CAP sau IAS. In sectorul particular cele mai multe erau crescute in zonele de de deal. Ovinele se creșteau în toți munții, în turme mari, dar și la câmpie în turme mici particulare, cu saivane în curte. Creșterea. păsărilor, porcinelor și a iepurilor era generalizată în sectorul

particular, dar existau și multe complexe de creștere în sectoarele zootehnice ale  CAP și IAS. In 1989, România avea 6,5 milioane de bovine, iar în 2013 i-au mai rămsa numai 1,9 milioane și dependență de importuri. O nouă victorie a guvernării de după 1989, guvernare incompetentă, lipsită de patriotism și profund viciată de parvenitism și de corupție de cea mai joasă specie. Aproape un sfert de veac, România a căzut pe mâinile unor politicieni ridicați din pleava societății, o amestecătură cleioasă și urât mirositoare de viermi care a răpit țării aerul curat al muncii.

In epoca lui Ceașescu creșterea efectivelor de bovine era țel prioritar, cu ferme specializate în producția de lapte, cu ferme de îngrășarea tăurașilor, cu ferme populate cu vaci de import și chiar cu ferme de izolare a vacilor bolnave de TBC. Fermele erau complet mecanizate iar cele pentru vaci de lapte erau compartimentate, având spații speciale pentru vacile apropiate de fătare, pentru viței pe diverse mărimi, etc, totul conform ultimelor prescripții în domeniu.

Creșterea ovinelor și a caprinelor a fost o preocupare tradițională, istorică, a românilor. Diversitatea producțiilor pe care le realizează, consumul redus de energie și natura furajelor pe care le consumă, conferă creșterii și exploatării ovinelor și caprinelor caracterul unei activității durabile și de perspectivă. Romania producea inainte de 1989 aproape 200 mii tone carne de oaie. Astăzi (2013) producem cu aproape 40% mai putin. S-au dezvoltat crescătorii de berbecuți, speciale pentru exportul rentabil în țările arabe.

S-au organizat complexe de creștere și exploatare și pentru alte specii de animale, cu succes la export, precum cele de iepuri. In plus capacitatea complexelor avicole a crescut continuu, așezând țara și în acest domeniu, pe un loc de frunte, O mulțime dintre acestea au dispărut foarte curând după 1990. 

Pescuitul

Datorita numeroaselor ape curgatoare si statatoare de pe teritoriul Romaniei productia de peste era destul de mare. Peștele prins pe Dunăre și, mai ales, în Deltă reprezenta aproximativ 90% din producția internă totală. In 1985  producția de pește a fost de 260.000 tone, iar în 1986 de peste 350000 tone.

Crescătoriile de pește erau în plină dezvoltare și se dorea ca până în 1989 peste 60.000 ha să fie acoperite cu crescătorii.

In România, activitatea de pescuit maritim s-a limitat până în anul 1964 la Marea Neagră, având ca ambarcații mahoanele cherhanalelor și traulerele mici (și învechite) ale „Intreprinderii Piscicole” din Brăila și ale „Intreprinderii de Industrializare și de Desfacere a Peștelui” din Tulcea, care aduceau la mal tonaje mici de pești  Oferta era mult inferioară cererii.

In anii 1964-1965 au fost comandate șantierelor navale din Japonia două mari traulere oceanice : „Constanța” și „Galați”, bazate în portul la frigorifer din Tulcea. Zece ani mai târziu, ele sunt repartizate „Comandamentului Flotei de Pescuit Oceanic”, privatizat după anul 1990 sub denumirea de „Compania Română de Pescuit Oceanic”.

Pescuitul oceanic românesc a avut loc în zone cu mare productivitate biologică din Oceanul Atlantic, îndeosebi în vestul Africii, pe platforma continentală din dreptul litoralului Americii de Nord din dreptul coastelor Labradorului. Mari cantități de pește oceanic erau vândute pe valută unor companii străine de pescuit, iar restul era predat cooperativelor alimentare ale organelor de Partid și de stat, armatei, securității și ministerelor. O parte din captura piscicolă eraa predată magazinelor de desfacere pentru pește sau, mai rar, întreprinderii „Alimentara”. Foarte curând, peștele oceanic congelat a devenit foarte apreciat li căutat de populație.

În primii trei ani de activitate, cele două nave au pescuit împreună o medie anuală de 6.620 tone de pește oceanic: acest succes a determinat guvernul să dezvolte flota de pescuit până la 20 de traulere și de 3 nave frigorifere de transport în 1973. În 1972 producția medie anuală pe navă activă era de de 2.864 de tone, adică o medie zilnică de 19,4 tone. Astfel, în anii 1970-1989, „Întreprinderea de Pescuit Oceanic” a ajuns la un număr de 50 de nave, din care 38 de pescuit și 12 frigorifice (POLAR) de transport, deservite de 5.125 de salariați (personal navigant și de deservire). Dar, simultan, pe toate mările lumii, resursele halieutice (de pescuit) s-au redus din cauza supra-exploatării, astfel ca productivitatea anuală a descrescut, navele fiind din ce în ce mai puțin rentabile, apoi devenind costisitoare, mai ales că învechindu-se, rata de defectări creștea. Pe de altă parte, condițiile de viață în țară degradându-se din cauza politicii de restricții economice ale guvernării Ceaușescu, o parte din pesonalul navigant calificat a rămas prin porturi străine.

După anul 1990, odată cu intrarea în economia de piață, nu mai putea fi vorba de a menține o flotă ne-rentabilă, ajungându-se în anul 1997 la numai 16 nave, majoritatea defecte, cu 843 de salariați ale căror salarii, devenite insuficiente pentru o viață decentă, erau plătite cu întârziere. Echipele manageriale se învinuiau reciproc de contractarea în mod ilegal a unor împrumuturi externe, de ipotecarea navelor fără acordul Consiliului de Administrație, de utilizarea creditelor în defavoarea companiei, de scoaterea navelor la licitație și de adjudecarea lor în favoarea unor cumpărători dinainte horărâți, astfel că această stare conflictuală dintre diferitele grupuri de interese a dus la decăderea economică a „Companiei de Pescuit Oceanic” și la falimentarea ei. In acel an 1997, compania a trecut printr-o fază de reorga­nizare cu obiectivul de a salva activitatea prin reacti­varea unor nave, re-obținerea dreptului de pescuit în zona Africii de Nord-Vest și Sud-Vest, obținerea licenței de pescuit și a cheltuielilor pentru efec­tua­rea primului ciclu de produc­ție, clarificarea situației unor nave închi­riate, plata salariilor persona­lului ș.a. Din păcate, era mult prea târziu, iar finanțarea restructurării lipsea : falimentarea s-a dovedit definitivă, iar peștele oceanic este de atunci încoace importat. Guvernarea coruptă și incompetentă a distrus și această subramură economică.

Până în 1990, flota maritimă comercială a României avea peste 300 de nave, la care se adăugau Flota de pescuit oceanic și cea fluvială. In februarie 2011, flota mai avea doar cinci nave, celelalte fiind înstrăinate.  Șacalii politici din fruntea statului reuiseră să spulbere întreaga bogăţie navală românească.

Apicultura

La sfârşitul anilor ’70, Romania, a devenit cel mai mare exportator de miere de albine din Europaşi al cincilea producator mondial. “Industria” mierii a luat fiinţă prin asocierea tuturor apicultorilor într-o cooperativă gigant cu character particular şi prin cotizare benevolă. Astfel a luat naştere, în 1965, Combinatul Apicol –Bucureşti, primul combinat apicol din lume (iniţiator Veceslav Harnaj, fără ajutor de la stat).  

ROMÂNIA - SISTEMUL ECONOMICO - FINANCIAR IN COMUNISM

               

Buget, prețuri și profit

Principiul de bază al distribuirii venitului național pe timpul lui Nicolae Ceaușescu a fost creșterea procentului de acumulare în detrimentul procentului de consum. Pe lângă faptul că s-a apăsat pe consumul la nivel național, acesta s-a abătut și asupra populației, cu nemulțumirea de rigoare. Orice sumă rămasă disponibilă trebuia îndreptată spre dezvoltare. 

Această concepție a ajutat ca România să facă un salt economic și social unic în istoria sa și greu, sau de egalat în viitorul capitalist al țării, când totul se așteaptă de la finanțele externe. Regimul comunist a exploatat intens forța de muncă și resursele țării, chiar dacă pentru foarte mulși cetățeni munca era o grea pedeapsă. Această mobilizare a resurselor materiale și de muncă nu se poate realiza în noua conjunctură economico-financiară. Foarte repede, sub umbrela drepturilor omului, ne-munca a devenit un sport național. Rușinos, dar adevărat, Cu mențiunea că cei care ar dori să muncescă nu prea mai unde, după două decnii de distrugere a intreprinderilor socialiste.

Datorită sistemului economico-financiar comunist, principiul cererii și ofertei nu a funcâionat în România, între anii 1948-1989. Prețurile erau calculate de către un corp guvernamental și erau întocmite  conform ideologiei comuniste. Conform principiilor Marxiste, prețurile la mărfurile de bază pentru populație au fost menținute artificial la un nivel căi mai scăzut. Această  politică a fost menținută până în anul 1982, când 220 de alimente au fost scumpite cu 35%.

Chiar și după această creștere, prețul de vânzare al produselor alimentare era sub prețul de producție al acestora, iar diferența era subvenționată de stat.

In același timp, prețul pentru produsele ce erau considerate bunuri de lux - haine importate din Occident, aparate radio, casetofoane, televizoare, frigidere, automobile, etc.,erau mult mai mari decât prețul de achiziție, sau de producție. Astfel România era țara cu cel mai mic nivel de acumulare al produselor de uz îndelungat din Europa de Est, exceptând Albania.

Datorita sistemului centralizat de control al prețurilor, au apărut perturbări grave ale economiei. Pentru că în România nu exista o piață liberă care sa regleze raportul cerere-ofertă, existau produse care aveau cerere foarte mică, dar care erau produse în cantități foarte mari și produse cu cerere foarte mare și ofertă foarte mică. Acest sistem a dus la o lipsă acută a unor produse, inclusiv dintre cele de bază.

Chiar dacă această practică a fost un eșec, conducerea statului a refuzat sa renunțe la ea, iar la sfârșitul anilor '80 se dorea chiar creșterea rolului statului în calcularea prețurilor.

In perioada 1980-1989 excedentul bugetar era ceva obișnuit. De exemplu, în perioada 1980-1984 excedentul bugetar a fost de 102 miliarde lei, iar în 1987 a fost 53 miliarde.

Acești bani erau folosiți pentru achitarea datoriei externe și pentru finanțarea proiectelor uriașe ale regimului îmbătat de succese.

Bugetul era impărțit în buget național și buget local. Pentru anul 1989 erau prognozate încasări la bugetul local de 25.5 miliarde, iar cheltuieli de doar 14 miliarde. Diferența de 11,5 miliarde lei trebuia sa fie transferată la Trezoreria Naționala de unde ar fi avut ca destinție finanțarea "dezvoltării societății românești", un eufemism pentru investiții controlate de stat în detrimentul bunurilor de consum și al serviciilor.

Taxele pe salarii și pe cifra de afaceri afectau foarte mult agenții economici și populația.

In anii '80 taxele plătite de populație au crescut cu 64.8%, oficialitățile susținând că populația plătește doar 1.2% din totalul taxelor. Acestea nu au ținut cont, în momentul calculării procentului că nu doar impozitul pe fondul de salarii influențează puterea de cumpărare, ci și impozitul pe cifra de afaceri.

Bugetul era compus din profitul companiilor de stat, impozitul pe fondul de salarii și impozitul pe cifra de afaceri.

Un mare procent din bugetul de stat nu a putut fi identificat din anunțurile oficiale. De exemplu, în 1989, 6.3% din buget nu a putut fi explicat. Cu toate viciile sale, politica de prețuri, impozite și de alocare a fondurilor, a condus la o viață normală a populației, fără fenomene de sărăcie. Orice cetățean avea asigurată subzistența, cheltuieile pentru odihnă anuală, călătorii interne și vacanțe la băi. Existau bani în buzunare, dar nu existau mărfurile dorite, mai ales alimentele cerute la export. Cheltuielile statului comunist se îndreptau obstinent spre investiții în economie și spre investiții sociale.

Cheltuieli

Finanțarea economiei naționale reprezenta, în 1989, 43% din cheltuielile bugetare.

Pe locul doi sa găsea asistenta sociala care, în 1989, reprezenta 25% din cheltuielile bugetare.

Bugetul alocat armatei, politiei și serviciilor secrete nu era disponibil pentru curioși. In 1989, peste 27% din cheltuielile bugetare nu erau justificate, față de doar 1.7% in 1965.

Politica de creditare

In perioada comunistă doar băncile de stat puteau sa ofere credite. Inițial dobânzile practicate de băncile de stat erau foarte mici și acopereau doar cheltuielile. După 1975 dobânzile la credite au crescut treptat și în anumite cazuri au ajuns și la 7%, incomparabil masi lici față de cele practicte după 1989..

In cazul restanțelor, dobânda putea ajunge și la 12%. Se practicau diferite penalizări pentru restanțe, pentru nerespectarea planului de investiții etc. Creditele destinate modernizării fabricilor aveau o dobandă de doar 1%, dar erau limitate la 5 milioane lei pe proiect si perioada de creditare era de numai 4 ani.

Moneda

In 1954 guvernul a stabilit paritatea leu / aur la 1 leu=148 mg aur, paritate ce a rămas valabilă până în 1989. Pe baza acestei parități se stabilea cursul de schimb al leului.

Pentru că economia României nu se supunea regulilor economice internaționale (ex: stabilirea prețurilor in funcție de cerere/oferta), cursul de schimb leu / valuta nu era real și astfel leul a devenit o monedă slabă și nu putea fi folosită în afara României.

Valuta putea fi deținută doar de către stat. Cetățenii României nu puteau deține valută sau conturi bancare în străinătate decât cu acordul statului.

Cetățenii României nu puteau deține, sau tranzacționa aur și nu puteau exporta diamante și bijuterii.

In 1989 un dolar valora aproximativ 14.5 lei. Datorita faptului ca populația nu putea deține valută, pentru a obține produse ce se găseau foarte greu pe piață, cetățenii foloseau țigări Kent ca moneda de schimb. In 1988, un cartuș de Kent valora aproximativ 100 $ (pe piața neagra), iar aceste țigări se vindeau numai la magazinele partidului, sau prin trafic nelegal.

La sate, moneda de schimb era reprezentată de produsele agricole.

Consumul

Deși producția agricolă a crescut, în perioada 1950-1980, de patru ori mai repede decât populația României, alimentele se găseau foarte greu și erau raționalizate, pentru a se putea asigura un export cât mai mare.

Raționalizarea alimentelor a început în anul 1981, după 28 de ani de pauză și a durat până la căderea regimului comunist. Rația a fost introdusă pentru a permite statului sa exporte cantități uriașe de alimente pentru a obține valuta forte ce era folosită la achitarea datoriei externe a României.

In 1985 un cetățean avea dreptul la 55 kg carne (peste, porc, vita etc.), 1.1 kg margarina, 10 L ulei, 15 kg zahar, 115 kg faina, 45 kg cartofi, 20 kg fructe si 114 oua pe an.

In realitate, lucrurile s-au înrăutățit și multi români nu puteau să obțină nici măcar aceste cantități. După 1981, nu au mai existat date în ceea ce privește consumul de alimente și alte produse / persoana. Datele furnizate nu erau, de cele mai multe ori, de încredere. Un exemplu este declarația din noiembrie 1988, în care Nicolae Ceaușescu susținea ca un român consuma în medie peste 3200 calorii pe zi și că este prea mult. O dieta zilnică de 3200 de calorii este exagerată pentru o persoană normală și dacă ar fi fost adevarat, Ceaușescu chiar ar fi trebuit să nu fie mulțumit de acest lucru. Dar, după cum bine se știe nu aceasta era realitatea, astfel că  românii nu se apropiau de acel consum. Poate împreună cu animalele din curte, la care li se dădea pâine în loc de grăunțe. 

După 1983, Nicolae Ceaușescu nu a mai dorit credite de la organizațiile internaționale, a scăzut importurile din țările ce aveau valută forte și a crescut exporturile către acestea. Acest lucru a dus la o scădere accentuată a nivelului de trai. Bani erau, dar produse nu. Datorită strategiei de mai sus, România avea surplus de valuta forte de peste 2 miliarde USD pe an, surplus ce era folosit pentru achitarea datoriei externe.

Datoria externă a fost achitată în aprilie '89, moment în care Ceaușescu a declarat ca în sfârșit România a dobândit independența politică și economică. După achitarea datoriei Nicolae Ceaușescu a interzis contractarea de credite din străinătate.