sâmbătă, 19 octombrie 2013

ARMATA ROMÂNĂ IN CAUCAZ - 1942



      Frontul de răsărit a fost de departe cea mai largă și sângeroasă scenă a celui de-al doilea război mondial, Axa, fără a socoti Japonia, a mobilizat aproximativ zece milioane de militari, dintre care două până la trei milioane au murit pe frontul de est, iar Uniunea Sovietică a mobilizat aproximativ douăsprezece milioane de oameni, din care șase până la nouă milioane au murit. Pierderile generale ale Germaniei naziste se cifrează la peste 6 milioane de morți, răniți și dispăruți (din cei peste 9 milioane pe care Germania i-a pierdut în total), iar pierderile URSS-ului la peste 20 de milioane de oameni (unii autori consideră că aici se pot socoti și victimele atrocităților comise de către Stalin contra concetățenilor săi).
Ostași români înspre Groznâi 


Vânătorii de munte au reprezentat pe toată durata Campaniei din Est trupe de elită ale infanteriei române. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost fără îndoială Divizia 2 Munte. În timp ce marea majoritate a Armatei Române lupta alături de aliaţi în bătălia de la Stalingrad, o divizie românească era angajată în lupte feroce în Munţii Caucazului. Prin profesionalismul arătat, dar şi prin forţa de luptă, Divizia 2 Munte avea să câştige admiraţia ofiţerilor germani şi respectul sovieticilor.La 12 august 1942 este redactat ordinul Corpului 49 munte german pentru străpungerea Caucazului spre Marea Neagră. Divizia 1 Munte Germană şi Divizia 2 Munte Română vor declanşa un atac prin trecătorile Caucazului de Vest, între valea râului Laba şi Elbrus, pătrunzând pe coasta Mării Negre spre Suhumi-Poti. Dată fiind constatarea slabelor rezistenţe din zonă, în noaptea de 13/14 august a fost trimis un ordin special generalului Dumitrache prin care misiunile diviziei au fost schimbate, fiind trecută sub ordinele Corpului 40 blindat al lui von Kleist, în Caucazul de Est.
Tun anticar Bohler în stepa Kalmucă
Replierea constantă a trupelor sovietice din Caucaz l-a determinat pe Hitler să ia decizia de a muta de aici şi îndrepta Armata 4 Tancuri a lui von Hoth înspre Stalingrad, oraşul cu o puternică rezonanţă simbolică atât pentru sovietici, cât şi pentru germani, la cucerirea căruia se întrebuinţau din ce în ce mai multe forţe. Intre timp, Divizia 2 Munte s-a deplasat dinspre Amavir către Pitiagorsk, în urma blindatelor germane, într-un marş de 7 etape. La data de 20 august, unităţile Diviziei 2 Munte ajung să se grupeze în zona dintre localităţile Malka şi Baksan. Ziua următoare sunt făcute recunoaşteri pentru trecerea la ofensivă în zona Baksan-Nalcik, iar comandantul Divizionului 4 Colonelul Neacşu Victor, trecut în linia I-a în vederea acestora, este ucis. Divizia va avea de-a face în continuare cu un război de poziţii în zona râului Baksan până în luna octombrie, reuşind să ocupe un important cap de pod la sud de râu în zona cotei 910.
 Bătălia pentru Nalcik (17-28 octombrie 1942)
La 17 octombrie, Divizia 2 Munte declanşează o ofensivă puternică şi ocupă întregul sat Saiukovo. O zi mai târziu, generalul von Kleist vine personal pe înălţimile cucerite de militarii români şi îi decorează pe soldaţii Diviziei ce s-au evidenţiat în luptă, declarând: „Marea faptă de arme săvârşită de Divizia 2 Munte Română dă posibilitatea Armatei I Blindate să treacă la operaţiuni decisive”    
Vânători de munte cu o pușcă mitralieră ZB-30 în Munții Iaila
                   Planurile germane prevedeau lichidarea inamicului din zona Nalcik şi pătrunderea către Est, între izvoarele Terek-ului, ocupând localitatea Ordjonikidze, apoi cucerirea centrului petrolier Groznîi, iar în ultimă fază, executarea unui atac pe malul Mării Caspice până la Baku. Pentru prima fază a bătăliei se aveau în vedere două ipoteze de atac ale Diviziei 2 Munte: Sajukovo-Nalcik şi Baksan-Nalcik de-a lungul şoselei dintre cele două localităţi. Atacul începe în zorii zilei de 25 octombrie printr-un bombardament al escadrilelor aviaţiei germane, urmat de lovituri pregătitoare de artilerie ale tunurilor vânătorilor de munte. La ora 8 se trage o salvă de aruncătoare grele ca semnal al începerii atacului. Spre seară are loc un puternic contraatac sovietic cu rachete Katiuşa, ceea ce arată că inamicul se aşteaptă la un atac din partea forţelor aflate la nord de râu. În acest bombardament este ucis locotenentul Oltei cu şapte soldaţi care pregăteau materialele pentru trecerea Batalionului I Pionieri Munte.
Vânătorinde Munte lângă un tanc sovietic abandinat
In zilele următoare, Divizia s-a îndreaptat spre oraşul Nalcik atacând puternic trupele sovietic cu pierderi numeroase de efectiv. La data de 26 octombrie, trupele române ating periferia oraşului. Pentru ziua de 27 octombrie, misiunile Diviziei 2 Munte erau de a cuceri Nalcikul şi de a contribui la strângerea trupelor încercuite aici. 
Vânători de munte aliniați petru inspecție, aprilie 1942, în Crimeea
Artileria de sprijin va trage numai la cererea observatorilor tereştri din linia I, pentru a evita lovirea trupelor proprii. Inverşunarea luptei este descrisă astfel de jurnalul de operaţii al diviziei: „Acţiunea progresează cu destulă uşurinţă în tot sectorul diviziei, în afară de oraşul Nalcik unde sunt întâmpinate rezistenţe puternice cu cât atacatorii se apropie de centru. Fiecare casă este pusă în stare de apărare. Prin fiecare geam sau perete este scoasă ţeava unei arme. Blocurile mari şi grupele de case constituie adevărate centre de rezistenţă. Străzile sunt baricadate cu obstacole contra infanteriei şi tancurilor, obligând pătrunderea pe direcţia armelor automate şi a tunurilor anticar inamice. La fiecare încrucişare de străzi sau piaţă publică este o cazemată din beton cu posibilităţi de tragere în mai multe direcţii în lungul străzilor şi cu şanţuri adânci de comunicaţie. În grădinile caselor şi parcuri lucrări de campanie le completează pe cele de fortificaţie permanentă. Înălţimile care domină oraşul de pe malul de Sud al pârâului Nalcik, sunt împânzite de artilerie şi brandturi inamice”.
Soldați din escasdronul 2 Călări din divizia 2 Munte
Oraşul este încercuit, însă luptele continuă şi în ziua următoare. In data de 28 octombrie 1942, Corpul 3 Blindat german avea în vedere lichidarea tuturor forţelor din încercuirea de la Nalcik . Divizia 2 Munte ocupă poziţii din ce în ce mai solide la Nalcik, inclusiv în localitatea Alexandrovskaia, şi strâmtează încercuirea trupelor sovietice prin înaintarea până la Urban.
Vânători de munte pozând pe un tanc T-34
La ora 7.30, după o pregătire de artilerie de 20 de minute, trupele române primesc misiunea de a cuceri Nalcikul, de a trece valea Nalcik şi de a ocupa localitatea Casania ajungând pe râul Cerek. Faţă de pregătirea puternică de artilerie, rezistenţa inamicului este din ce în ce mai slabă, obiectivele sunt puternic lovite atât de artileria de însoţire, cât şi de tunurile de asalt, care pătrund între clădiri şi lovesc artileria apărării. Oraşul este cucerit, însă pentru fructificarea victoriei luptele continuă şi în zonele adiacente.
Vânătorul de care T-35
In ziua de 29 octombrie se primesc la comandamentul diviziei următoarele felicitări:
 - de la comandantul Armatei I Blindate, generalul Von Kleist: 
„Exprim recunoştinţa şi mulţumirile mele diviziei condusă de dumneavoastră, cu ocazia ocupării oraşului, puternic fortificat, Nalcik. Mai departe până la VICTORIA FINALĂ!”                                               
- de la comandantul Corpului 3 Blindate, generalul von Mackensen: „Calde mulţumiri dumneavoastră şi bravei dumneavoastră divizii. Sunt mândru că am condus trupe române la victorie”.         
- de la comandamentul Flotei a IV a Aeriană Richthofen: „Sincere felicitări pentru succesul de la Nalcik”
Grup de ofițeri de vânători de munte de labun batalion

Bătălia de la Nalcik s-a încheiat ca una dintre cele mai mari victorii române pe Frontul de Est. Divizia a capturat pe parcursul ei un număr de 3.079 de prizonieri, o mare cantitate de armament şi material de război. La rândul său, Divizia 2 Munte a pierdut 30 de ofiţeri, 22 de subofiţeri, 768 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi)..
Trupe germane spre Caucaz
Trupele româno-germane au continuat înaintarea spre Groznâi
Ofensiva ce a urmat după cucerirea oraşului Nalcik se înscrie în continuare în planurile armatei germane, trupele Diviziei 2 Munte ocupând poziţii în flancul înaintării acesteia. Operaţiunile încep la data de 2 noiembrie, trupele române mărşăluind în spatele coloanelor de blindate germane pentru continuarea ofensivei către localităţile Alagir şi Ordjonikidze. Divizia 2 Munte atinge cel mai estic punct al întregii campanii din Est, ajungând la aproximativ 20 de kilometri de centrul petrolifer Groznîi. Profitând de ceaţa din zilele de 14 şi 15 noiembrie, Divizia 2 Munte îşi pregăteşte sistemul defensiv pentru iarnă. Inamicul lansează un prim atac în ziua de 16 noiembrie, când reuşeşte să pătrundă în satul Kora-Ursdon, pe care îl ocupă. 

Escadronul 2 Vânători Călări împreună cu Escadronul de Cercetaşi Călări încearcă să reocupe localitatea, dar sunt respinse. Recunoaşteri inamice au loc şi în celelalte sectoare ale diviziei, însă, din cauza ceţii dense, astfel de patrule sunt capturate. In zilele marii ofensive sovietice de la Stalingrad situaţia pe frontul Diviziei 2 Munte este una liniştită, cu excepţia unui atac din zona Grupului 4 Vânători Munte dat de Brigada 37 sovietică. În zilele de 20 şi 21 nu se înregistrează decât schimburi sporadice de focuri.
In Caucaz pe o poziție de observație
Incepând de la jumătatea lunii noiembrie, trupele române încep să se confrunte şi cu vremea nefavorabilă, îşi fac simţită prezenţa ninsorile şi îngheţul, temperaturile sunt permanent sub 0 grade Celsius. În uşoarele schimburi de focuri cu inamicul se răspunde cu mai puţine lovituri pentru economisirea muniţiilor. La 24 noiembrie, la comandamentul diviziei din Digora, are loc acordarea de decoraţii pentru ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii ce s-au distins în bătălia de la Nalcik. Comandantul Diviziei 2 Munte, generalul Ion Dumitrache, primeşte pentru faptele sale „Medalia de cavaler a Crucii de Fier”.
Vânători de munte cu mitralieră ZB-53 în munții Iaila

 Bătălia de la Stalingrad a determinat retragerea trupelor române şi germane din Caucaz
După bătălia de la Stalingrad exista permanentul pericol de a se putea realiza o pătrundere a forţelor sovietice prin spatele trupelor din Caucaz, fapt ce a determinat şi începutul retragerii armatelor germane şi române din regiune. Sfârşitul anului 1942 reprezintă pentru armata sovietică o perioadă în care sunt întrerupte atacurile, pentru organizarea forţelor, mai ales a marilor unităţi venite de peste munţi. Armata lui von Kleist şi Corpul 3 Blindat profită de ocazie şi execută o retragere a forţelor, pe o poziţie mai avantajoasă apărării. În noaptea dintre 21/ 22 decembrie, în urma primirii unui ordin, Divizia 2 Munte începe să îşi replieze dispozitivul. 

După marşuri de 30-40 km pe timp de noapte, starea armatei devine una precară, mai ales din cauza gerului şi a lipsei de cantonament, iar caii sunt extrem de slăbiţi. La 28 ianuarie, Divizia este trecută în flancul stâng al capului de pod „Kuban” şi mai târziu în peninsula „Taman” pe ţărmul Mării de Azov.
Inspre Caucaz

La luptele pentru Caucaz au luptat eroic și alte unități române
Un lucru prea puțin cunoscut, au fost și alte mari unități române care au luptat în Caucaz, cum ar fi Corpul de Cavalerie (diviziile 5, 6 și 9 Cavalerie) care care au avansat pe litoralul nordic al Mării de Azov și au pătruns în vestul Caucazului, ocupând Anapa, apoi înaintând alături de Armata 17 Germană, facilitând pătrunderea prin istumul Kerci și peninsula Taman a altor unități germane și a trei divizii române (Divizia 3 Munte, Diviziile 10 și 19 infaterie). Acestea au dus lupte grele pentru securizarea liniei, mai ales în prima parte a anului 1943, până în februarie, când au rezistat eroic asigurând culoarul de retragere din Caucaz al trupelor germane și române (Divizia 2 Munte). Dar cea care a pătruns adânc în teritoriul muntos al Caucazului alături de germani a fost eroica Divizie 2 Munte. 

duminică, 8 septembrie 2013

ROMÂNIA - ING. GHEORGHE PĂNCULESCU - GUSTAVE EIFFEL SI TURNUL SIMBOL AL PARISULUI



               Putini sunt cei care stiu ca simbolul Parisului, celebrul Turn Eiffel,  a fost construit folosind și tehnologie inventată în România de inginerul Gheorghe Pănculescu.

După ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zurich, inginerul Gheorghe Pănculescu a ajuns să lucreze în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea marelui scriitor Vasile Alecsandri.
In 1878, Pănculescu a revevenit în țară pentru a construi calea ferata Bucuresti-Predeal.
In acea perioadă, inginerul a inventat un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluționeze îmbinările din construcțiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a șinei pe traverse în afara spațiului căii ferate, Pănculescu a reușit să termine lucrarea concesionată în mai puțin de un an, deși termenul de livrare era de aproape cinci ani.
                                               Ing. Gheorghe Pănculescu (1844-1922)

Pănculescu l-a gazduit pe Gustave Eiffel

Impresionat de proiectul  inginerului romăn, Gustave Eiffel s-a deplasat special la Valenii de Munte, pentru a-l întalni pe Pănculescu, cel care avea să devină inspector general al Cailor Ferate Romane. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate.
In 1879, în casa unde se află acum  Muzeul Nicolae Iorga, francezul a fost gazduit de Pănculescu și a fost impresionat de genialitatea invenției romanești.
Casa în care Pănculescu l-a primit pe Gustave Eiffel
astăzi muzeul Nicolae Iorga.

Aici, Gustave Eiffel, care avea să devină celebru, i-a vorbit gazdei despre proiectul său, inaltarea unui turn ieșit din comun, la Paris, pentru Expoziția Universală din anul 1889.
Impreună au discutat despre adaptarea tehnicii inventate de Pănculescu la constructia turnului, folosind subansamble  metalice confecșionate la sol și asamblate după aceea, pe masură ce se înalța lucrarea. Interesant este și faptul că viața celor doi ingineri avea să se încheie, în ani apropiați, 1922 și 1924.


Cunoscut în  Franța, anonim în România

Profesorul Eugen Stănescu de la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie s-a numărat printre puținii cercetători ai acestui inedit episod. A fost special in Franța pentru a studia cât de cunoscut este aportul inginerului român la ridicarea simbolului orașului luminii. Studiind  documentele acelor vremuri, profesorul a găsit un studiu intitulat "Communication sur les travaux de la  tour de 300 m", datat 1887, în care celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel preciza ca turnul care îi  poarta numele nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul roman Gheorghe Pănculescu la construcția tronsonului de cale ferată Bucuresti-Predeal. 
Gheorghe Pănculescu și Gustav Eiffel 

Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franța decât în țara unde s-a nascut. Doar la insistentele profesorului Stănescu, o școală generală din Vălenii de Munte poartă de la începutul acestui an (2013) numele inginerului Pănculescu.
O legendă, cu caracter local, susține, fără dovezi sigure, că la construcția turnului Eiffel s-a folosit oțel de la Reșița.
Turnul Eiffel a fost construit pe Champ de Mars, în centrul Parisului, între 1887 și 1889, pentru a servi drept arc de intrare la Expoziția Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea centenarul Revoluției franceze. Turnul are 300 de metri înălțime, excluzând antena care se ridică la încă 20 de metri și are o greutate de 10.000 de tone.
Turnul a fost cea mai înaltă structură construită de om până la înălțarea clădirii Chrysler din New York, în 1930. Intreținerea turnului include 7 tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. S-a aflat în pericol de demolare în 1909, atunci când contractul de închiriere a expirat după 20 de ani. L-a salvat rolul său important în telecomunicații.
Gustave Eiffel a proiectat și structura metalică a Statuii Libertății dăruită de francezi americanilor.


ROMA - CANALIZARE XXXX



                    O problemă de urbanism care a preocupat antichitatea în cele mai diverse zone ale sale, reprezentând și nivelul de civilizație, a constituit-o canalizarea. Aceasta a atins soluții de la cele mai simple și deschise, la cele mai bine elaborate și subterane. Toate au avut darul de a elimina atât apele pluviale, cât și dejecțiile menajere.
Canalizarea Romei antice a reprezentat unul din cele mai vechi și mai complexe sisteme de csanalizare din lume. Și aici canalizarea nu servea doar pentru evacuarea reziduurilor, ci avea mai multe funcțiuni, printre care tranzitarea apelor pluviale care se scurgeau de pe cele șapte coline din oraș spre zonele sale joase, prin diferite cursuri de apă mici, sau prin rigole săpate de populația unor căi de circulație. Sistemul de canalizare s-a aflat într-o continuă dezvoltare și extindere, servind și la evacuarea apelor de infiltrație care proveneau din sistemele de alimentare cu apă, de la fântâni, iar mai târziu, de la evacuarea apelor uzate de la băile publice. Drenarea zonelor joase și mlăștinoase din inima orașului și din lunca râului Tibru a determinat primul mare proiect de canalizare, cel care va rămâne în istorie drept Cloaca Maxima, o lucrare demnă de un oraș care va deveni capitala lumii, robustă și cu dimensiuni care a avut în vedere evoluțiile de viitor.

                                                       Zona centrală a Romei antice 
                                           cu traseul canalului colector Cloaca Maxima
In Roma antică sau creat cu timpul trei sisteme de canalizare independente, sisteme adaptate unor trei mari zone topografice:

·                    Sistemul Campus Martius

·                    Sistemul Cloaca Maxima

·                    Sistemul Circus Maximus

Fiecare din aceste sisteme consta dintr-un canal colector în care se vărsau multe canale de ramificație, create ulterior, după nevoile tot mai mari ale populației în creștere și ale noilor cartiere în extindere.

Sistemul Campus Martius


Sistemul Campus Martius colecta și evacua apele din partea orașului situată la nord de dealurile Capitoliu și Quirinal. Din acest sistem s-au păstrat doar puține porțiuni de vestigii, respectiv:

·                    Un tronson lungul actualei străzi Corso Umberto I-ul, de la San Carlo la Palazzo Sciarra

·                    Un tronson în lungul actualei străzi Via del Seminario, până la Pantheon

·                    Un tronson de la actuala Piazza Mattei, până la Tibru,

Se pare că inginerii din antichitate au profitat de avantajul drenajului care era furnizat de Petronia Amnis, un pârâu care avea originea din izvorul Cati fons, de pe coasta vestică a colinei Quirinal și traversa Câmpul lui Marte, vărsându-se în Tibru lângă navalia, zona portuară pentru navele de comerț romane, sau străine.

Sistemul Circus Maximus


Sistemul Circus Maximus este cel mai puțin cunoscut dintre sistemele de canalizare ale Romei antice. El drena partea de sud a orașului și avea 8 canale de ramificație care se uneau într-un canal colector, care debușa în Tibru cu cca. 100 m. în aval de Cloaca Maxima.


Sistemul Cloaca Maxima

Sistemul Cloaca Maxima, cel mai mare sistem de canalizare al Romei antice, drena partea centrală a orașului, în particular văile dintre dealurile Esquilin, Viminal și Quirinal. El este și sistemul de canalizare cel mai bine cunoscut, la aceasta contribuind și faptul că a fost amintit în repetate rânduri de diferiți scriitori din antichitate. Din acest sistem s-au păstat până azi mai multe porțiuni ale canalului, care au făcut obiectul unor studii arheologice.

                                                     Vedere a colectorului Cloaca Maxima
Conform tradiției, sistemul a fost început în secolul al 6-lea e.A, din inițiativa regelui Romei, Lucius Tarquinius Priscus, (deși, în contradicție cu alți istorici, Titus Livius l-a desemnat ca inițiator pe regele Tarquinius Superbus). Este probabil ca lucrarea să fi fost proiectată și executată cu ajutorul unor ingineri etrușci. Date aspra lucrării sunt prezentate de Titus Livius, Dionysius din Halicarnas, Strabon și Plinius cel Bătrân. Mărturiile au fost confirmate de săpăturile arheologice recente din Forul Roman, unde s-au găsit dovezi ale marelui canal de drenaj și canalizare din acea perioadă istorică îndepărtată.
                                                     Vedere a colectorului Cloaca Maxima
Autorii nu s-au bazat pe informații certe, deoarece au trăit mult după realizarea lucrării. Astfel, Titus Livius susține că lucrarea a fost făcută prin excavații subterane, ca un tunel. Săpăturile arheologice au demonstrat însă că este mult mai plauzibilă ipoteza realizării lucrării, într-o primă etapă, ca un sistem de canale deschise. Acestea urmau cursul a trei pâraie care veneau de pe dealurile din vecinătate și se uneau într-un curs de apă mai mare care ducea apele până în vecinătatea Forului Roman și de acolo în Tibru. Porțiunea de după confluență până în Tibru a căpătat denumirea de Cloaca Maxima. Traseul ei inițial urmărea cursul de apă care se scurgea prin porțiunea mlăștinoasă a luncii Tibrului, și pe care inginerii regelui etrusc Tarquinius l-au reprofilat și consolidat cu ziduri laterale, menținându-i însă cursul relativ sinuos. Din punct de vedere tehnic, lucrarea inițială nu reprezenta o lucrare de canalizare, ci una de reprofilare și regularizare a unui curs de apă.
                                        Gura de vărsare a colectorului Cloaca Maxima în Tibru
Unii arheologi consideră eronată cronologia conform căreia execuția inițială a canalului a avut loc în perioada regilor Romei, deoarece, în special pe tronsoanele din aval, nu au fost găsite urme ale unor lucrări atât de vechi. Aceste argumente nu au niciun fundament tehnic. Pe de o parte, din moment ce tronsonul din lunca Tibrului nu era situat în partea locuită a orașului, ci într-o zonă de cimitire, nu era necesar ca pe marginile canalului să se execute ziduri de sprijin de piatră, ci putea fi executat un simplu canal în săpătură. Cum, din cauza sporirii debitelor din amonte, din care o parte însemnată provenea din infiltrațiile unor apeducte executate mai târziu, porțiunea aval a canalului colector era cea care inevitabil avea o secțiune insuficientă care trebuia mărită.
Arcul lui Janus Quadrifons
Astfel, chiar dacă ar fi existat ziduri ale canalului, acestea ar fi trebuit dărâmate pentru lărgirea secțiunii. Deși are anumite curbe, traseul actual al canalului este mult mai puțin sinuos decât traseul natural al unui mic râu într-o zonă de luncă. De aceea, este evident că multe părți ale traseului inițial au fost abandonate și rectificate ulterior, atât din motive hidraulice cât și pe considerente urbanistice.
Pe măsură ce orașul s-a dezvoltat, s-a extins și rețeaua de canale afluente, menite să deservească noi porțiuni ale orașului, canale care probabil erau tot deschise în faza lor inițială. Aceasta este dovedit de existența, în pereții unora din canalele mai vechi, a unor goluri care serviseră la așezarea bârnelor de lemn pentru podețele care traversau canalul. Faptul că, în piesa sa numită Curculio, scriitorul Plautus, care a trăit între 254 și 184 e.A, se referă la sistemul de canalizare cu expresia “in medio propter canalem” a fost considerat de unii istorici ca o dovadă suplimentară că Cloaca Maxima era descoperită pe vremea lui Plautus și acoperită abia ulterior.
Studiile arheologice arată că din secolul al 6-lea e.A. până în perioada imperiului, și chiar mai târziu, au fost executate numeroase lucrări de refacere, mai mult sau mai puțin radicale. Studiile au arătat și existența unor tehnologii de lucru diferite și folosirea unor materiale specifice diferitelor epoci, ceea ce demonstrează că asemenea lucrări de întreținere, reabilitare și extindere au fost făcute de mai multe ori și permite datarea aproximativă a lucrărilor.
Nu există o evidență a tuturor modificărilor suferite de Cloaca Maxima, dintre care unele aveau un caracter local, iar altele erau mai ample. Multe părți ale sistemului de canalizare nu au făcut încă obiectul unor studii arheologice detaliate și este posibil ca viitoare excavații să scoată în evidență noi amănunte. Lucrări importante de refacere a canalului Cloaca Maxima au fost întreprinse în 184 e.A, când Cato cel Bătrân era censor. Pentru meritele legate de lucrările întreprinse i s-a  ridicat o statuie în Templul lui Salus. Alte lucrări de refacere au fost executate în anul 78 e.A, în vremea dictatorului Sulla.


                                 ’’Bocca della verita’’ în pridvorul bisericii Santa Maria in Cosmedin,
                             este de fapt o veche gură de canal din sistemul de canalizare Cloaca Maxima
In planurile lui Iulius Caesar de conturarea unui oraș nou, la un nivel arhitectonic și urbanistic demn de capitala lumii mediteraneene, era necesară și o renovare a întregului sistem de canalizare. Dionysius descrie renovarea ca o lucrare de proporții colosale, menită să dreneze fiecare stradă a orașului. Se pare că Augustus a încredințat realizarea lucrărilor prietenului și sfătuitorului său apropiat, Marcus Vipsanius Agrippa, unul din edilii orașului. Acela, în anul 33 e,A, a inspectat canalul și a ordonat executarea lucrărilor de modernizare. In paralel cu modernizarea lucrărilor de canalizare, amenajările întreprinse în acea perioadă cuprindeau și regularizarea cursului Tibrului printr-o nouă îndiguire. Lucrările au continuat până în anul 8 e.A, fiind terminate la 4 ani după moartea lui Agrippa.
Traseul Cloacei Maxima

In enunțurile diverse despre Cloaca Maxima au apărut uneori informații aparent contradictorii, pentru că unele se referă și la diverse canale afluente, dându-le tot numele de Cloaca Maxima, pe când altele se referă doar la canalul principal. De fapt, Cloaca Maxima propriu-zisă reprezintă exclusiv marele canalul colector de la sfârșitul traseului.
Schema Romei din prima perioadă de existență
Cloaca începea în Argiletum, în apropiere de Templul Minervei. Existau diferite canale secundare care debușau în acest punct, unul în lungul Forului lui Augustus, iar altul venind din Argiletum. Din acest punct inițial, traseul colectorului urmărea strada din lungul Forului lui Augustus și al celui al lui Iulius Cezar până în dreptul Basilicii Aemilia. Prima parte, cea din dreptul Forului lui August, a fost construită exclusiv din blocuri de peperino, cu partea superioară boltită și pavată cu blocuri de lavă, un stil de construcție caracteristic perioadei republicii. Partea din dreptul Forului lui Iulius Cezar are atât pereții, cât și bolta, realizate din blocuri mari de piatră, sistem de construcție specific perioadei imperiale. In această porțiune canalul are o înălțime de 4,20 m și o lățime de 3,20 m.
In continuare, cloaca traversa oblic zona care se află azi sub nava Basilicii Aemilia. Această porțiune a fost reconstruită din tuf și travertin în anul 34 e.N. In fața Basilicii Aemilia exista templul Sacrum Cloacinae, dedicat zeiței Venus Cloacina, zeița curățeniei, protectoarea sistemului de canalizare. Apoi, canalul făcea un cot pentru a trece prin zona Forului Roman, pentru ca apoi să urmeze un traseu spre sud-vest, trecând prin fața Basilicii Iulia. Porțiunea de sub treptele Basilicii Iulia a fost executată pe vremea lui Iulius Cezar, odată cu basilica. Traseul continuă apoi paralel cu Vicus Tuscus, strada care ducea în cartierul Velabrum. In zona forurilor, Cloaca Maxima colecta apele aduse de o serie de canale laterale dintre care cele mai imporante sunt:
·   - Canalul care venea din Tullianum (sau închisoarea Mamertină), de pe versantul colinei Capitoliu, trecea în lungul Forului lui Iulius Cezar și se unea cu Cloaca Maxima în amonte de Basilica Aemilia, După caracteristicile construcției, acest canal secundar a fost amenajat mai recent, ceea ce confirmă ipoteza că el și secțiunea din Cloaca Maxima, în care se vărsa, au fost executate în același timp cu reconstrucția Basilicii Aemilia, după incendiul din anul 14 e.A.
·   - Canalul din lungul căii Via Sacra, în lungul Casei Vestalelor, care se unea cu Cloaca Maxima, în punctul unde aceasta cotea pentru a trece pe sub Forul Roman. Nu au fost încă cercetate ramificațiile de sub for.
·    - Un canal mai vechi, care trecea prin fața Templului lui Castor și Polux.
·   - Un alt canal venea din spatele Templului lui Castor și Polux, executat probabil în epoca lui Octavianus Augustus.
·   - Un canal care prelua apele de la izvoarele nimfei Juturna (Lacus juturnae), executat probabil la sfârșitul epocii republicii, sau în epoca lui Augustus.
·    - Un canal care venea din direcția arcului de trimf al lui Septimius Severus, în lungul Forului Roman.
·    - Un canal important, care cobora pe sub strada Clivus Capitolinus, aproximativ până în dreptul Templului lui Jupiter Capitolinus pentru ca apoi să traverseze Vicus Jugarius înainte de a se vărsa în Cloaca Maxima. Această lucrare a fost realizată în perioada lui Augustus.

In perioada târzie a imperiului au existat și diferite canale colectoare mai mici, care deversau apele în canalul principal. Se presupune însă că toate aceste canale colectoare deserveau băile publice, toaletele publice, sau alte edificii publice.
Un alt monument care este legat de Cloaca Maxima este Arcul lui Janus Quadrifons. Semnificația nu este cunoscută, însă constructorii au avut grije să construiască arcul exact deasupra canalului, Arcul lui Janus Quadrifons marchează limita de nord-est a Forumului Boarium, locul unde se ținea târgul de vite. El a fost construit din cărămizi și acoperit cu marmură albă și aparține, cu probabilitate, perioadei domniei împăratului Constantin I-ul cel Mare (306-337 e.N), fiind numit uneori și “Arcus Constantini.” De la acest arc Cloaca Maxima trecea pe sub Forum Boarium pentru a se vărsa în Tibru.


Canalizări secundare
Tot în aceeași zonă a Romei, sub porticul de la intrarea în biserica Santa Maria in Cosmedin, într-o latură a fostului Forum Boarium, se află incastrată în zid o placă de piatră circulară cu presupusa imagine a zeului Oceanus, placă circulară stranie numită “Bocca della Verita”. Placa reprezintă în prezent un punct de atracție turistică. Se afirmă că gura din mijlocul placii se închide și taie mâna oricărui care nu este sincer dacă introduce mâna în gura aceea. In credința populară placa acționează ca un vechi detector de minciuni. În realitate “Bocca della Veria” este un capac de canalizare din sistemul Cloaca Maxima, probabil din dreptul templului lui Hercules din Forum Boarium.

Punctul de vărsare a canalului Cloaca Maxima în Tibru este vizibil astăzi lângă Ponte Rotto și lângă Ponte Palatino. Există o scară care coboară până în canal lângă Basilica Julia din Forum Romanum. O parte din canal mai este vizibilă de pe terenul din fața bisericii San Giorgio al Velabro. Se afirmă uneori că anticul canal este în funcțiune și în prezent, ceea ce nu este adevărat. Prin canal se scurge în prezent doar apa care provine din infiltrații.
Exploatarea sistemului Cloaca Maxima
In timpul imperiului roman, Cloaca Maxima și canalele afluente au fost bine întreținute. Edilii Romei, funcționari publici, se ocupau și de coordonarea întreținerii sistemelor de canalizare. Există mărturii care arată că acest renumit sistem de canalizare mai era în funcțiune mulți ani după căderea Imperiului Roman de Apus. Istoricul Cassiodorus arată că pe vremea regelui ostrogot Teodoric I-ul canalizările Romei mai erau considerate ca fiind lucrări remarcabile.
Unele porțiuni ale sistemului mai sunt utilizate și astăzi. Ele au fost însă legate la sistemul colector modern al orașului, care evacuează apele în aval de oraș, pe de o parte pentru a evita refluxul apei Tibrului în canal în perioadele de creșterea apelor, iar pe de altă parte pentru a permite epurarea apelor. Apele Tibrului intrau uneori cu putere prin Cloaca Maxima creând multe neplăceri. De astfel de situații s-a plâns și Plinius cel Bătrân.
S-au păstrat relatări, mai mult sau mai puțin credibile, că în anumite cazuri romanii aruncau cadavrele unor persoane indezirabile în Cloaca Maxima. Printre acestea s-au aflat, împăratul Elagabalus și Sfântul Sebastian.


Canalizarea caselor de locuit din Roma antică

Unii arheologi consideră că sistemul de canalizare al Romei antice nu era eficient deoarece erau foarte puține reședințe care erau conectate la sistemul de canalizare. Totuși, după anul 100 e.A, când rețeaua de canalizare era practic terminată, a început și racordarea la canalizarea orașului a locuințelor oamenilor cu stare.

Neavând instalații sanitare în case, romanii aveau trei alternative:

- Pentru o sumă relativ redusă ei puteau utiliza latrinele publice, care existau în tot orașul și care erau conectate la canalizare. Canalizările romane par să fi cuprins cel mai vechi sistem de latrine publice cu plată din lume.

- Să utilizeze oale de dejecții, soluție pentru straturile mai sărace ale populației, care nu-și puteau permite să plătească de câteva ori pe zi accesul la latrinele publice. In principiu, acele recipiente rău mirositoare trebuiau golite în haznale, sau în vase mari, așezate sub scări, care erau apoi transportate și golite în gurile de canal de pe străzi. Erau însă mulți care găseau drumul până la cisterne sau la gurile de canal prea lung, și preferau să le golească pe fereastră în stradă.

- Deși Roma  era celebră pentru sistemele sale complicate de canalizare, cu toate acestea, in ciuda metodelor avansate (pentru acea vreme) prin care se evacuau excrementele locuitorilor, multi romani nu aveau acces la ele deoarece fie locuiau pe colinele unde nu se putea face canalizare, fie erau prea săraci pentru a plăti serviciul sanitar. Chiar și cei care iși permiteau canalizare personala, nu o alegeau întotdeauna cu bucurie, deoarece experiența demonstrase că labirintul de galerii adăpostea cohorte de șobolani, iar mirosul fecalelor care bălteau sub casa cetățeanului Romei era deopotriva insuportabil și persistent.


Intr-o astfel de situație, soluția a venit de la Stercorarius, primul "vidanjor" patentat în istorie. Slujba acestuia era aceea de a bate de doua ori pe zi la ușa cetățenilor, cu scopul de a colecta într-o găleată mare fecalele produse de aceștia în ziua respectivă. După efectuarea scârboasei operațiuni, stercorariul își conducea liniștit caruța ticsită cu butoaie doldora de excremente spre periferia Romei. Acolo, la porțile orașului, stercorariul era așteptat de țăranii din împrejurimi care cumpărau excrementele la preț bun pentru a le folosi apoi drept ingrășeminte, pe deplin organice, pentru culturile lor de legume și cereale.


In ciuda îndeletnicirii deloc onorabile pentru standardele noastre, istoria ne relatează că mulți erau aceia care se înghesuiau pentru o slujba de stercorarius, oferindu-se deseori mite substanțiale pentru ocuparea "pestilențialului" post.
Asemenea neplăceri au fost citate de Juvenal.
”Ad cenam si intestatus eas: adeo tot fata, quot illa nocte patent uigiles te praetereunte fenestrae. Ergo optes uotumque feras miserabile tecum, ut sint contentae patulas defundere pelues”
Saeva urbs.
”Dacă pleci să iei cina în oraș fără a-ți face testamentul, ignorând pericolele care te amenință dela fiecare fereastră, roagă-te ca soarta să fie milostivă cu tine și să nu-ți cadă în cap decât conținul unui țucal care se golește.”
Orașul sălbatic
După  relatările lui Cicero, Horatius și Juvenal, la etajele superioare stăteau de obicei oameni mai săraci care nu dispuneau de sclavi pentru diferite servicii și trebuiau să se deplaseze singuri pentru ducerea deșeurilor la locurile de colectare.

Edictul Dejecti Effusive Actio
Trecătorii murdăriți, sau răniți, nu puteau face altceva decât să se adreseze justiției. Problema deșeurilor aruncate pe fereastră nu era de importanță minoră, deoarece mulți juriști romani au analizat implicațiile juridice. Pe vremea lui Marcus Tullius Cicero, senatul roman a aprobat un edict, numit Dejecti Effusive Actio care se ocupa de problema dejecțiilor aruncate pe străzile orașului.
Conform edictului, dacă o persoană arunca sau vărsa ceva de pe ferestrele unor camere situate la etajele superioare (“caenaculum”) pe un drum care era frecventat de trecători sau pe o piață unde oamenii se întâlneau să stea, și prin aceasta vătăma o persoană, edictul acorda părții vătămate diferite compensații. Acțiunea era intentată împotriva persoanei care ocupa acel “caenaculum”. Dacă în momentul faptei existau mai multe persoane în cameră și făptașul era incert, acțiunea putea fi intentată împotriva oricăruia din ocupanți. Dacă un “un om liber” era ucis de un obiect aruncat pe fereastră, despăgubirea era de 50 aurei (monezi de aur). În principiu, în caz de deces, oricine putea cere despăgubirea, în termen de un an de la accident, însă se acorda preferință descendenților (“cognati”) sau rudelor prin alianță (“affines”). Dacă un om era doar vătămat, pagubele erau definite ca fiind "quantum ob eam rem aequum judici videbitur eum cum quo agatur condemnari," ceea ce includea costurile medicale și alte cheltuieli pentru tratament, sau necesare pentru însănătoșirea victimei, costul timpului pierdut pentru acestea, precum și valoarea totală a veniturilor de care victima a fost privată, sau de care urma să fie privată în viitor, ca urmare a incapacității de a lucra rezultată în urma vătămării. Despăgubirea reprezenta dublul valorii pagubei suferite (“actio in duplum”). Aceleași prevederi au fost repetate de Ulpianus, un jurist roman din secolul al IV-lea e.N, care a prezentat indiciile pe baza cărora partea vătâmată îl putea identifica pe făptaș. Totuși, nu se acordau despăgubiri decât dacă victima era rănită, iar costul îmbrăcăminții deteriorate nu era inclus în valoarea pagubelor. Unii juriști consideră că prevederile erau aplicabile doar dacă accidentul avea loc în timpul zilei dar nu și în timpul nopții.

Sistemul de latrine publice

Latrinele publice au început să apară în Roma începând cu secolul II e.A și numărul lor a crescut pe măsura extinderii sistemului de canalizare. Se pare că în anul 315 e,N existau 144 de latrine publice în Roma. Locul unde Iulius Cezar a fost asasinat în Curia lui Pompei din Theatrum Pompeium, în Campus Martius, a fost declarat ”locus sceleratus” de Octavianus Augustus; Ca urmare statuia lui Pompei a fost mutată din curie, și locul a fost transformat în latrină publică.
Muncitorii care prelucrau țesăturile la Roma descoperiseră că amoniacul are proprietatea de a le albi, iar urina era în acea perioadă singura sursă de amoniac.
Ca atare, împăratul Vespasianus (69-79 e,N) a ordonat ca produsul din urinalele orașelor să fie colectat, decantat și depozitat în cisterne, pentru ca apoi să fie vândut breslei țesătorilor. Se spune că la protestele fiului său Titus (79-81 e.N), împotriva acestei practici, împăratul Vespasianus i-a pus o monedă de aur sub nas, spunându-i că “aurul nu are miros” afirmație care este utilizată și în prezent sub forma “banii nu au miros”. La începutul domniei lui Vespasianus imperiul se aflase într-o situație financiară dezastroasă, pe când la moartea sa vistieria era plină. Nu se știe cu cât a contribuit venitul latrinelor la această redresare economică, însă nu există nicio îndoială că în Roma antică funcționau curățătorii chimice și reciclarea deșeurilor era o politică de stat.