ROMA - BISERICA SFINȚILOR VINCENT ȘI ANASTASIUS XXXX

       In a doua jumătate a sec.al 7-lea, pe timpul papei Honorius I-ul, domeniul sfânt de la Aquae Salviae s-a îmbogățit cu o mănăstire construită de către călugări greci, care par a fi fugit din țara lor în timpul invaziiilor arabe din Cilicia. Impăratul de atunci al Imperiului Roman de Răsărit le-a donat moaștele Sfântului Anastasie, călugărul persan ucis de Khosroes al II-lea, în 624. Mănăstirea reprezintă cea de a doua biserică a domeniului Aquae Salviae, alături de biserica Santa Maria „Scala coeli” și biserica San Paolo alle Tre Fontane și de alte oratorii.

Un ghid de pelerinaj, datând din jurul anului 650, indică un traseu de vizitare a Mănăstirii Ad Aquae Salviae în care "se găsesc moaștele Sfântului Anastasius și unde a fost decapitat Sfântul Paul ". In ghid se vorbește și de minuni săvârșite la Abație.

Mănăstirea și biserica au fost distruse de foc, la sfârșitul sec.al 8-lea . O notă biografică privind pe papa Adrian I-ul ( 772-795 ) menționează în trecere faptul că "prin neglijența călugărilor în liniștea nopții, mănăstirea a martirului binecuvântat a lui Hristos, Anastasie, a fost distrusă de foc." Reconstrucția și restaurarea a înceaput imediat, prin fervoarea papei Adrian I.

In secolul al 8-lea și în secolul al 9-lea, papii s-au arătat generoși față de Manăstirea Sfântului Anastasie, fapt ce demonstrează prestigiul si popularitatea acestui domeniu sfânt.

In 805, în urma unei victorii neașteptate împotriva lombarzilor, obținută prin mijlocirea rugilor sale față de Sfântul Anastasie, Carol cel Mare, aliat cu papa Leon al III-lea, a donat abației suprafețe mari, situate în regiunile Orbetello și Ansedonia, din Toscana.

Aceste proprietăți nu au împiedicat un nou declin lent al mănăstirii. Starea de degradare și de abandon a ajuns atât de gravă încât, în 1080, papa Grigore al VII-lea, marele reformator, a luat măsuri. Confirmând drepturile și posesiunile mănăstirii, a început restaurarea sa și a adus călugări benedictini de la mănăstirea franceză Cluny. Apoi s-a îngrijit de renașterea vieții monahale în Occident, pentru a se relua viața monahală bine organizată și severă.

După Marea Schismă, din 1054, cele mai multe dintre mănăstirile grecești din Italia au fost preluate treptat de către călugări din vest, cu excepția mănăstirii din Grottaferrata, care deși greaco-bazantină, a rămas de-a lungul istoriei sale în comuniune cu Papa.

Analele vorbesc puțin despre perioada în care mănăstirea s-a aflat sub administrarea benedictinilor de Cluny, perioadă care s-a terminat în 1140. O nouă intervenție a papei Innocentius al II-lea a încredințat mănăstirea abatelui Bernard de Clairvaux și călugărilor cistercieni. Ordinul cistercian era atunci în plină expansiune. Bernard a sprijinit cu fermitate drepturile lui Innocentus al II-lea împotriva acțiunilor antipapale ale lui Anacletus al II-lea, sprijinit de călugării de Cluny .

Tre Fontane a devenit fiica Abației Clairvaux, din Franța, iar primul stareț trimis a fost Pier Bernardo Paganelli (din Pisa), discipol și prieten al Sfântului. Bernard. In 1145 el a devenit papă sub numele de Eugenius al III-lea. Cunoscând bine insalubritatea locurilor, Eugenius al III-lea a oferit călugărilor permisiunea excepțională de a petrece lunile de vară în castelul de Nemi.

Structuri ale Bisericii Sfinților Vincent și Anastasius, sunt vizibile și astăzi. Un document din anul 1161 menționează pentru prima dată existența a trei biserici la abația Tre Fontane.

In 1370 s-au adus din Portugalia relicve ale Sf. Vincent de Saragosa . Ca urmare, biserica abației a fost numită Basilica Sfintilor Vincent și Anastasie.

Refăcută temeinic în sec.al 13-lea, biserica realizată în întregime din cărămidă, oferă un aspect auster cu elevația sa neobișnuită și cu pilaștrii săi greoi, pilaștri pe care figurează încă urme ale picturilor cu apostoli, picturi realizate de discipolii ai lui Rafael.

REGELE MIHAI I - TRĂDĂTOR AL ROMÂNIEI

Poporului roman i-au fost ascunse adevăruri esențiale ale actului politico-militar de la 23 august 1944. adevăruri nefaste pentru România. Când efectele actului de trădare a țării și armatei sale s-au resimțit, nici una dintre forțele implicate nu a avut interesul să-și dezvăluie contribuția rușinoasă. Sovieticii nu doreau să dezvăluie că ruperea frontului spre România a avut la bază o trădare care leza glorioasa armată sovietică și contribuia la victoria ei finală. De partea română, comuniștii nu au dorit nici ei să facă publică participarea mârșavă la subminarea rezistenței armatei și predarea teritoriului țării inamicului dornic de răzbunare.  Cu atât mai mult, Casa regală, respectiv regele Mihai I-ul a căutat să ascundă poporului participarea sa la trădare și la suferințele a sute de mii de militari și a milioane de români, apoi a întregii țări. Toți - sovieticii, comuniștii români aserviți inamicului și regele – au trecut imediat la falsificarea adevărului istoric privind actul de trădare plănuit în comun. Pentru posteritate toți au mințit, împinși de motive diverse. Rușii au vrut să păstreze aureola de eliberatori victorioși. Comuniștii și regele roman au vrut să mușamalizeze vinovăția trădării lor, nimicnicia alianței lor. In istoria creată în deceniile următoare s-a trecut cu vederea, în mod deliberat, situatia militară a României în primăvara și în vara anului 1944 și. mai ales, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de pe frontal de la Iasi, din 20 august 1944, trădare pusă la cale cu implicarea comandantului Armatei a 4-a române, generalul de Corp de Armată, Mihai Racoviță și savârșită în strânsă legatură cu Casa Regală si cu Partidul Comunist. Au fost prezentată în mod denaturat situatia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm, tratative inițiate încă de la sfârsitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus pâna acum nimic despre conspirația Casei Regale și a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu și a apropiaților săi.

Trădătorul comunist, Emil Bodnaras, a uneltit, la Palat, deschiderea frontului românesc prin așa-numita "Poarta Iasiului"

Sfârșitul anului 1942 a adus schimbari importante în situatia de pe front. Inițiativa strategică a Germaniei s-a subrejit pe mai multe fronturi. Intre 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain, iar foarte curând, între 12 și 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au strapuns blocada Leningradului. Armatele germano-române de la Stalingrad au capitulat la 2 februarie 1943. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Maresalului Antonescu că Germania era pe cale să piardă razboiul. Inca din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzatională: "Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram sa nu îl pierdem pe al nostru". Demersurile facute ulterior de Antonescu, pentru încheierea unui armistițiu cu sovieticii, au avut darul să confirme această îngrijorare și preocupare.

Barbu Stirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Incă din februarie 1943, Maresalul Antonescu i-a propus lui Mussolini iesirea comună din razboi, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii. Au mai avut loc în octombrie, acelasi an, la Lisabona, încercari de armistițiu cu englezii. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alti doi ofițeri, pentru a lucra ca intermediari între aliați si București. Acesta a fost prins la parașutare și instalat, în Bucuresti, într-un apartament al Jandarmeriei, la ultimul etaj.

Ca urmare a parasutarii colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Stirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un pașaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemților de catre englezi, care nu erau pentru iesirea României din Axă. Churchill miza pe faptul ca germanii si românii vor temporiza înaintarea rusilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar taia drumul rusilor spre Europa. Acest plan a întâmpinat opoziția presedintelui american Roosevelt.

Pentru limitarea duratei războiului și limitarea înaintării și pretențiilor sovietice au contribuit si cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate țărilor Axei, inclusiv României, de capitulare neconditionata, cereri prezentate și în negocierile de armistițiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât și de opozitia Maniu-Brătianu, fapt ce a dus la prelungirea razboiului cu peste un an. Churchill urmarea o politica în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politica în patru si lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de catre partea română, la negocierile de la Cairo și respinsă de catre anglo-americani, a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, rapită de catre Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că aceasta problemă va face obiectul negocierilor la Conferința de Pace, dupa terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanție că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. După primul răzoi mondial, România trebuise să-și obțină cu arma în mână teritoriile promise de aliații apuseni la atragerea sa în luptă. Deci avea o tristă experiență în raport cu promisiunile marilor puteri.

Rușii își urmăreau, si ei, cu destulă abilitate interesele. Incă din octombrie 1943, la Conferinta ministrilor de externe de la Moscova si apoi la Conferinta de la Teheran a șefilor de state din URSS, SUA si Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat ca "singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu". Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoștința lui Dulles ca "participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putință decât în cazul unei debarcari aliate". Cu acest prilej, el a insistat asupra inoportunitatii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantitati de cereale si de un milion de soldati înarmati. "Numai guvernul de azi poate refuza nemtilor aceste rezerve pretioase. În ziua când Maresalul ar disparea, nemții ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar așeza slugi politice, probabil chiar pe foștii legionari, care ar suprima pe toti antoniștii si pe toți rezistenții, adica toata elita româneasca". Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur si de cereale nu au fost luate de catre nemți, ci de ruși, iar milionul de ostasi, din cauza complotului Palatului Regal si a grupului de complotisti - Bodnaras, Dămăceanu, Aldea, Racoviță - a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagarelor sovietice, iar "Poarta Iasiului" a fost deschisă, fară lupte, trupelor sovietice.

Roosevelt sustinea capitularea neconditionată. In negocierile de armistitiu de la Cairo, a ieșit în evidență faptul ca între Departamentul de Stat al SUA, reprezentatii militari, si președintele american Roosevelt existau serioase divergențe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, sprijinit de reprezentantii militari, a salutat propunerile românesti de armistitiu aratând că "noi credem ca ei singuri (românii) trebuie sa decidă dacă vor o lovitura de stat a lui Maniu, sau ieșirea din Axa o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoastem că, dacă el, Maresalul Antonescu, vrea si este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare si cele mai mari șanse de succes. Autoritatile americane considera acțiunea României de o importanță excepționala. Ea (România) trebuie sa aiba statut de cobeligerantă și trebuie să acționeze cât mai repede". Dar Roosevelt a rămas neclintit în decizia de capitulare necondiționată. Sunt multe întrebari care s-ar putea pune acum, dupa mai bine de o jumatate de secol de la eveniment:

Mihai I și geralul sovietiv Susaikov

De ce acest armistitiu nu a fost facut?

Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabila a razboiului, cu cel putin un an, si chiar câstigarea lui atunci?

De ce a fost arestat șeful suprem al armatei care putea obține schimbarea de front și acordarea statutului de cobeligeranta României?

Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei și încetarea focului înaintea semnării oricarui document de armistițiu?

Opozitia din România - Maniu si Bratianu – nu au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistitiu în vederea iesirii României din razboiul alaturi de Axă, ci i-au pus piedici, Antonescu a propus opoziției chiar să abandoneze puterea dacă aliații preferau să negocieze cu opoziția română. Guvernul sovietic a răspuns categoric, prin consilierul Semionov, la discuțiile dintre putere si opozitie: "Noi, rusii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României și suntem gata sa-l ajutăm să elibereze țara de germani", iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca si ceilalti doi aliați, s-a pronuntat categoric: "El prefera negocieri cu Maresalul Antonescu si nu cu trimisii Regelui".

Primele negocieri ale României cu URSS au avut loc la Stockholm unde s-au obținut si unele avantaje. Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziției rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionată), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS, pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu a început negocierile de armistițiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. In vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilități de contacte si de negocieri. Ca urmare, a fost numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil la Helsinki si Fred Nanu la Stockholm, ca ministrii plenipotențiari.

La Stockholm, Fred Nanu a fost contactat de catre ruși în vederea negocierilor de armistițiu. Contactul, discuțiile și negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiții precise de armistițiu și nu de capitulare necondiționată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul și neavenit, iar Transilvania urma a reveni în întregime României. In forma sa finală, proiectul de armistișiu cu URSS de la Stockholm conținea urmatoarele conditii:

1. Trupele române de pe front, fie urmau să se predea rușilor, fie urmau a ataca trupele germane. Rușii se obligau să le aprovizioneze cu armament și alte materiale necesare și să ramână la dispozitia lui Antonescu și Maniu pentru a restabili independența si suveranitatea României.

2. Rușii acceptau ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i parasi teritoriul, înainte de a-i declara razboi. În cazul retragerii trupelor germane, România poate ramâne neutră

3. Arbitrajul de la Viena era considerat nul si neavenit. Transilvania urmând a reveni la patria-mamă în totalitate;

4. Rușii se multumeau numai cu o fâșie de trecere în nordul țării, iar guvernul român poatea să-și exercite funcțiile în partea țării neocupată de armatele sovietice.

Conditiile de armistitiu negociate la Stockholm cu rușii, desi mult mai avantajoase pentru România, față de cele de la Cairo, implicau recunoasterea anexarii Basarabiei și Bucovinei de Nord de catre Rusia.

În paralel cu nogocierile de armistițiu de la Stockholm și Cairo se urzea un complot regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm. Prin trimișii regelui, se duceau tratative cu Partidul Comunist de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR  și regele au jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal si în trădarea de la Iași, dar și în desfășurarea ulterioară a evenimentelor declanșate la 23 august 1944.

După parașutarea lui Emil Bodnaras în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului și delegatii PCR. Printul Stirbei i-a acordat chiar gazduire lui Emil Bodnaras dupa  parașutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentantilor PCR, Emil Bodnaras si Lucretiu Patrascanu, cu reprezentantii Palatului Regal și ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanițiu și Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaras a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acțiunea de rasturnare a lui Antonescu la o simpla lovitura de palat înfaptuită de un grup de persoane și de a evita o participare mai larga a maselor la luptă. Emil Bodnaras a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:

a) Rasturnarea prin forță a dictaturii militaro-fasciste;

b) Scoaterea țării din razboiul hitlerist

c) Intoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Dupa vii discuții, cei prezenți au aprobat planul elaborat de catre PCR. Un fapt incrimator de trădare a aparținut regelui. La 15 iunie, deci a doua zi, Mihai a aprobat acest plan, dictat probabil de Moscova. Pentru pregatirea actiunii armate, a fost creat si un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răscanu si colonelul Dumitru Damaceanu.

Regele se împotrivea armistițiului negociat de guvern cu rușii, probabil din invidie și din ură față de mareșal. Pozitia lui fata de armistitiu a rezultat clar dintr-o declaratie facuta lui Gheorghe Brătianu: "Daca îl lasam pe Antonescu sa facă singur armistițiul, ne va ține sub papuc". Cu acel prilej, l-a sfatuit pe Brătianu să se retragă de la orice acțiune cu Antonescu. In acest spirit a acționat și Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, si la vârsta de 80 de ani, îsi facea un titlu de "glorie" din misiunea ce i-a dat-o regele, aceea de a sabota tratativele de armistitiu româno-sovietice.

O problemă ignorată pâna acum de istorici priveste deschiderea frontului de la Iasi la 20 august 1944. Dupa plecarea participantilor de la consfatuirea cu comunistii din 13/14 iunie 1944, au mai ramas în incintă pentru o "consfatuire de rutină" Emil Bodnaraș și Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturării lui Antonescu și pentru a grăbi ieșirea României din razboi, un segment de front de la Iasi, denumit conspirativ "Poarta Iasiului" sa fie deschis din punct de vedere militar la o anumita dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificatii Focsani-Namaloasa-Galati. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni si Rediu Mitropoliei, la nord de Iasi. Sectorul acele era apărat de Corp 5 A. român din Armata a IV-a, comandant de generalul Nicolescu Constantin. Deschiderea frontului urma să fie anunțată părții sovietice. Pe lânga cei stabiliti să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptați în conjuratie: generalul Aldea, maresal al Palatului și generalul Mihai Racoviță, comandantul Armatei a. IV-a pe frontul din Moldova, P.C. la Piatra Neamt.

In legatura cu situatia frontului din Moldova, trebuie facuta următoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrata în Grupul de Armate german "Ucraina Sud", comandant general-colonel Hans Friesner. Dupa marea confruntare de tancuri sovieto-germana de la UMAN (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins granița de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întarit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpati, pe râul Siret, pâna la Pașcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iasi, trecea peste Prut și ajungea la Nistru, la sud de Dubosari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagra.

Armata a IV-a română, comandant General de Corp de.Armată. Mihai Racoviță, se apăra pe linia est Carpati pe râul Siret si, pâna la sud de Dubosari, pe Nistru. Armata a IV-a română avea în compunere Corpurile. 1, 5, 6, 7 A. și Corpul. 57 A. german, care împreună cu Armata a 8-a germană facea parte din Grupul de Armate "General Wohler".

La flancul drept, pe Nistru, se apara Armata a III-a româna cu Corp. 2 si 3 A. române, C. 29 si 72 A. germane si Cdm. 110. Împreuna cu Armata a 6-a germana constituiau Grupul de Armate "General Dumitrescu". Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai si iunie 1944 ale trupelor sovietice.

La începutul lunii iulie 1944, o vizita discretă la Iași a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviță, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaras-Dămăceanu pentru deschiderea frontului în "Poarta Iasiului", iar la sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaraș i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programata a frontului; zona deschiderii; data prevazută - 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia și transferarea de trupe pe frontul din Moldova, în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietica a început în dimineata zilei de 20 august, iar trupele române din "Poarta Iasiului" s-au retras în cursul noptii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iași, depașind trupele Armatei a IV-a, aflata în retragere dezordonată. Maresalul Antonescu a facut o scurta vizită de inspectie pe front, în perioada 20-21 august 1944, si a constatat dezorganizarea frontului și începutul retragerii neașteptate. S-a întors repede la Bucuresti, mai hotarât ca oricând sa semneze armistitiul cu rușii.

In dimineata zilei de 23 august 1944, Antonescu aștepta raspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistitiul cu URSS. In așteptarea raspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu si Bratianu, pentru sustinerea armistitiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile românesti de armistitiu. Telegrama în loc sa-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzesti, participant la conjuratie, a înmânat-o Regelui. In situația dată, regele, fara sa vorbeasca despre telegrama și implicat în complot alaturi de comunisti, le comunica lui Maniu si Bratianu ca va intra în acțiune și va realiza singur armistitiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Desi Maresalul Antonescu nu a primit telegrama asteptată, a mers totuși la Palat si acolo... a fost arestat. Că Antonescu era hotarât să încheie armistitiul cu URSS rezultă și din faptul ca în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucuresti, Clodius, și în prezența generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunoștinâî că România a cerut armistitiul.

Armistitiul sovietic cu România era o necesitate și pentru Rusia. Pozitiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) și pe care trupele se aflau si la data de 20 august, ca si existența în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat - linia Focsani-Namoloasa-Galati - prezenta pericolul transformarii României într-un teatru de razboi. De aceea, toți factorii interesați în destinul României, inclusiv Rusia, careia o rezistență pe linia de fortificatii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieșirea țării din razboi prin încheierea unui armistitiu. Prin tradarea de la Iasi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a cazut fulgerator, zadarnicindu-se și organizarea unei rezistențe pe linii de fortificatii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în mars prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistență, se aflau la 60 km de Focșani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificații.

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat mârșava și inconștienta încetare a focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru că armistițiul cu sovieticii nu era semnat, rușii au continuat sa captureze militarii români. Așa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre acețtia au fost internați în lagarul de la Bălți din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli, sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se si maiorul Alexandru Bârladeanu.

Criticii actului de la 23 august 1944 (și sunt foarte mulți) îl consideră unii drept "act de înalta tradare", iar altii drept "grava eroare politica". Și unii și alții au dreptate, el este atât act de înalta tradare, cât si o gravă eroare politică cu multiple implicații și consecințe nefaste pentru România. Cei din urmă sustin, si istoria le dă dreptate, că Mareșalul Antonescu trebuia lasat sa încheie și să semneze armistițiul, deoarece el îl negociase și putea să impună rușilor, prin puternica sa armata de un milion de oameni, un alt mod de acșiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu și capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistitiului cu rușii, România a pierdut baza juridică și morală a apararii drepturilor sale, s-a dezonorat singură. Regele trădător a fost răsplătit de Stalin cu ordinul Victoriei, cea mai valoroasă distincție.

Capitularea necondiționată a însemnat un dezastru național, un mare calvar pentru România, calvar ce îl va purta o lunga perioada de timp. Alaturi de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagarelor sovietice de prizonieri, dupa 23 august 1944, au mai fost deportati în URSS peste 20.000 de alti români și 72.000 de români de etnie germana. Prin nesemnarea armistițiului și capitularea necondiționată, România si-a pierdut definitiv libertatea și i s-a refuzat statutul de țară cobeligerantă, deși a fost a patra putere militara participantă la înfrângerea Germaniei fasciste.

În decurs de un deceniu si jumatate, dupa 23 august 1944, România a fost furata de catre ruși de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin "armistitiul” dictat de Moscova.

Semnarea armistițiului cu URSS, care conținea destule condiții împovaratoare pentru România, în comparație cu armistitiul negociat de Antonescu, a fost taraganată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata româna si Armata sovietica a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a facut ca Armata româna sa se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reușind ca, pâna către jumatatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Maresalul Antonescu este reliefat și de raspunsul dat de Molotov lui Lucrețiu Pătrășcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia română pentru semnarea armistitiului. Când Pătrășcanu a întrebat de ce condițiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: "Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni".

Dar orice tradare se plătește scump, iar prețul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simțit au fost generalii M. Racoviță și Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea - sef al Marelui Stat Major și ambii facusera parte din comitetul militar care raspundea de implementarea deschiderii "Portii Iasilor".

Catre începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împartită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atributiile celor doi militari au fost serios știrbite. Rasplata tradarii continua. Dupa razboi, atât generalul Racoviță, cât si generalul Aldea, au fost întemnitati, primul la închisoarea din Sighet, unde a murit în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde a murit în 1949. Regele trădător a primit un șut meritat la sfârșitul lui 1947, lăsând în urmă un tron și o conștință pătată.

ROMA - BISERICA SANTA MARIA "SCALA COELI" XXXX

Biserica Santa Maria "Scala coeli" este una dintre cele trei biserici de pe domeniul “Abației celor trei Fântâni”, biserica care a dat la iveală cele mai vechi materiale și cele mai adânci legende creștine. 

Conform unei tradiții din secolul al 5-lea, la Aquae Salviae (pe Via Laurentina de astăzi),  a fost decapitat Apostolul Pavel. Conform legendei, capul Sfântului Pavel ar fi sărit de trei ori pe teren, și din fiecare loc pe care l-a atins a țâșnit miraculos câte un izvor; fapt ce a dat locului numele de "Trei Fântâni". Au fost găsite urme ale unei clădiri sacre ce par a fi datat din sec.al 5-lea, construită, după cum se bănuiește, în memoria Sfântului Pavel.

A fost construită o biserică, în care se  pot vedea amenajate cele trei izvoare. Intr-o capelă laterală, o pictura murală modernă mare, amintește de acea minune. In cripta bisericii se presupune că a fost întemnițat Pavel. Această biserică nu este parte a mănăstirii cisterciene din aceeași incintă.

Legenda spune că în același loc, mulțime soldați trecuți la creștinism din marele anturaj al tribunului creștinat, Zenon, au suferit martirajul în timpul persecuției împăratului Diocletianus, în jurul anului 298. Zenon a devenit un sfânt al creștinilor, în amintirea căruia s-au ridicat multe locașuri de cult.

Masacrul Sfântului Zenon și al tovarășilor lui convertiți a fost comandat, de Diocletianus și Maximianus, la 9 iulie 298. Acel masacru petrecut la “Trei Fântâni”, s-a adăugat martiriului Sfântului Apostol Pavel, petrecut cu două secole mai înainte. Cei doi împărați, care au domnit concomitent asupra Imperiului Roman, au dorit să extermine creștinismul din armatele lor. Au triat din toate legiunile soldații acuzați de a fi creștini, sau care refuzau să renege pe Iisus Hristos. S-au găsit 10.203 de militari de acest fel, în frunte cu tribunul  lor Zenon. Ei au fost condamnați la muncă silnică pentru a construi băile grandioase concepute de Diocletianus, la Roma. Când au fost finalizate acele lucrări gigantice, din care s-au  păstrat vestigii monumentale în Roma, împăratul i-a dus în lanțuri, pe acei trădători ai spiritului Romei și posibili conspiratori împotriva ordinii publice, în valea de la Aquae Salviae. Acolo a dispus masacrarea tuturor. Acea sacrificare oribilă a stimulat în plus evlavia credincioșilor creștini din Roma. Rămășițele prețioase au fost adunate mai târziu în preajma uneia dintre fântâni. Acea fântână a fost numită, ca și în prezent, Picătura care curge continuu. Pe acel loc s-a construit o biserică, dedicată Fecioarei Maria (Santa Maria Scala Coeli). Căzut în ruină, cu timpul, locașul a fost restaurat în sec. al 16-lea.

Biserica Santa Maria "Scala coeli"

Partea superioară a bisericii este octogonală și terminată cu o cupolă. Arhitectul Vignola a făcut desenele noului lăcaș, în 1583, din ordinul cardinalul Alexandru Farnese, pe atunci abate comanditar la vechea parohie. In absida capelei dedicată Sfântului Bernard, se află un mozaic realizat de florentinul Francisc Zucca, care este considerat ca fiind primul stil modern. Biserica a luat numele de  Scara Cerului  (Santa Maria Scala Coeli), ca urmare a unei viziuni a Sfântului Bernard. Intr-o zi în care a celebrat Liturghia pentru morți în Biserica veche construită în acest loc, a căzut în extaz și a văzut o scară în creștere de la pământ la cer, scară pe care îngerii conduceau sufletele eliberate din purgatoriu după sacrificiul sfânt. Pictura din altar reprezintă viziunea sfântului. Un alt tablou al acestei biserici este Misterul Bunei Vestiri. Biserica are trei altare, primul dedicat Mariei, sub titlul Bunei Vestiri, în fața ușii, al doilea dedicat sfinților martiri, Zenon și însoțitorii săi, iar la dreapta, la intrarea al treia, capela dedicată Sfântului Bernard, decorată cu mozaicuri.

Sfântul Bernard a făcut celebră această biserică prin viziunea sa, dar biserica este una dintre cele mai vechi din lume, dedicată Mariei (Mama lui Iisus ), fiind ridicată în ultimii ani ai sec.al 3-lea . A comemorat masacrul Legiunii Sfântului Zenon și a tovarășilor săi.

In apropiere de un altar dedicat acum Sfântului Bernard, se găsesc cele douăsprezece trepte pe care se coboară în catacombele Sfântului Zenon și ale soldaților lui martiri. Un alt  altar dedicat Sfântului Zenon și Sfântului Pavel se află tot aici. Conform unei vechi tradiții, un tunel subteran făcea legătura din acest loc și conducea până la Bazilica Sfântul Paul (Pavel) din afara zidurilor . In ziua sărbătorii Sfântului Anastase, călugării de la Sfântul Paul, mergeau în procesiune la biserica sfântului titular. La rândul lor, călugării de la Saint Vincent și Saint Anastase mergeau pe aceeași cale la Saint Paul cu ocazia celei de pe a patra miercuri din Postul Mare, care era celebrată în bazilică. Astăzi, comunicarea subterană este distrusă și unii cercetători se îndoiesc că a existat vreodată . Dar ceea ce a rămas este temnița în care Apostolul Paul și-a petrecut ultimele clipe ale vieții sale înainte de executarea lui .
O inscriptie gravată pe perete amintește numele de Zenon și numărul de tovarășilor săi . Se poate citi pe ușa criptei: "aici requjescunt corpora s martyris  zenonis tribuni et sociorum militum decem milium ducentorum trium”, adică  „Aici se află corpul tribunului martir Sfântul Zenon și zece mii doua sute trei dintre colegii lui soldați."

Această biserică nu face parte din abația cisterciană de astăzi. Biserica actuală, restaurată în 1825, a fost construită în 1583 de către Giacomo Della Porta pe un plan octogonal și cu o cupolă joasă. Locul este acoperit de trei lăcașuri distincte și de alte oratorii, dar mai acoperit este de legende.