In timpurile moderne și chiar
înainte, s-a răspândit convingerea că gladiatorii erau numai bărbați. Adevărul
este ca au existat și femei gladiator, și nu puține. Doamnele războinice ale
amfiteatrelor romane erau denumite Gladiatrices, sau Gladiatrix la singular, în
limba latină .
Cu toate ca prima menționare exactă a acestora exista din timpul împăratului
Nero (37-68 e.N.), au existat unele documente care sugerează apariția lor cu
ani buni înainte de domnia acestuia. O condamnare virulentă a femeilor
gladiator din timpul împăraților Flavieni și Traian poate fi gasită în Satira a
IV-a scrisă de Juvenal. Acesta le acuza pe femeile luptătoare cum că nu ar fi
fost decât niște membre ale familiilor nobile și bogate care se aventurau în
arenă în cautarea atenției și a senzațiilor
limită, știind de fapt că nici un gladiator n-ar îndrăzni să le rănească
datorită originii lor nobile și privilegiate. Impăratul Septimius Severus a
interzis prezența femeilor gladiator în arene, undeva în jurul anului 200 e.N.
cu toate că există unele dovezi conform cărora femeile gladiator ar fi
continuat să lupte în clandestinitate.
In septembrie 2000 London Museum
a anunțat o descoperire arheologicã remarcabilã care atrage atenția
specialiştilor şi a publicului larg, provocând o serie amplã de dezbateri.
Cercetãtorii scot la ivealã mormântul unui gladiator, pe care îl dateazã în
secolul I e.N. Spre surprinderea tuturor, rămăşițele apartin unei femei.
Istoricii ştiau deja cã au existat personaje feminine care au practicat aceastã
profesie, date fiind sursele textuale şi epigrafice, dar acum apare prima
dovadã concretã care ar susține ipoteza femeii-gladiator.
Se susține de unii autori actuali
că această ocupație era privitã drept ceva cu totul excepțional, ceea ce poate foarte
adevărat. Era atât de rarã încât deținea “capul de afiş” în jocurile
spectaculoase când participa o femeie gladiator, sau mai multe. La autorii
romani se regăsesc aluzii puține, şi totuşi convingătoare. Drept argument se pot
aduce câteva edicte imperiale care limiteazau şi chiar interziceau participarea
femeilor libere sub vârsta de 20 de ani la jocuri, cum ar fi de pildã un senatus
consutum din anul 11 e.N. Acesta A fost înlocuit 8 ani mai târziu de senatus
consultum din Larinum, care a adaugat şi alte pedepse în afara stigmatului de
infamie celor de rang ecvestru sau senatorial, care îndrăzneau să participle la
lupte din arenă. Edictul a fost înscris pe o tabletã de bronz, Tabula Larinas.
Impãratul Septimius Severus a scos în afara legii, în anul 200 e.N, astfel de
manifestări care implicau luptele corp la corp dintre femei în arenă. Este
improbabil ca legile sã fi fost preventive, ci mai degrabã rezultatul
practicilor deja existente, sugerând cã femeile-gladiator erau o realitate
curentã.
Mai mult, câțiva autori oferã
fragmente şi exemple concrete care pomenesc de aceste activitãți masculine
întreprinse de femei. Dio Cassius scrie despre un festival pe care Nero l-a
ținut în onoarea mamei sale preț de câteva zile, la care şi-au făcut apariția şi
gladiatori, femei şi bãrbați deopotrivã, chiar din ordinul ecvestru şi
senatorial. Aceştia au întreținut atmosfera prin jocuri care includeau
vânãtoarea de animale sãlbatice şi luptele sângeroase. Dio Cassius mai descrie
un eveniment organizat tot de Nero, în anul 66 e.N, care a adus în prim-plan
femei aduse din Etiopia la Puteoli, realizând prin intermediul libertului său,
Patrobius, o strãlucitã demonstrație. Suetonius la rândul său povesteşte despre
jocurile extravagante la inițiativa împăratului Domitianus, unde iarăşi femeile
au avut o participare activă: “In afara curselor obişnuite de care, regizeazã o
serie de lupte, unele cu infanterie, altele cu cavalerie, un rãzboi maritim în
amfiteatru, vãnãtori şi spectacole cu gladiatori la lumina torțelor, la care
iau parte şi femei şi bãrbați”.
Conform tot lui Dio Cassius,
Domitianus se pare cã se delecta cu încăierările dintre pitici şi rãzboinice.
Interesant este că anticii, ca şi modernii, plasau evenimentele mai spectaculoase
la sfârşitul festivităților, ca o încununare a divertismentului. Cele care implicau
femei aveau loc mai ales noaptea, ceea ce ar sugera cã nu erau doar o expunere
adiacentã a sexului feminin, ci una dintre atracțiile principale. Alăturarea
piticilor şi a gladiatoarelor poate fi consideratã o senzație în materie de
arte marțiale, o juxtapunere şocantã care anuleazã aşteptãrile sociale şi
elogiazã gloria în luptă. Domitianus avea în acest sens o dorințã arzândã pentru
noutatea extremã şi ştia că astfel de spectacole atipice incitau mulțimea,
oferindu-i şi lui capital politic.
Precaritatea datelor despre
gladiatoare ar putea conduce la concluzia că fenomenul era nou şi rar, cu toate
acestea, mențiunile nu apar în contexte speciale, prin urmare este foarte
probabil ca aceste profesioniste sã fi fost mai numeroase decât s-ar întrevedea
din sursele directe. Dovezi arheologice susțin existența gladiatoarelor, spre
exemplu o inscripție în portul Ostia ; un ciob
ceramic gãsit în Leicester şi un relief din Halicarnassus care ilustreazã douã
femei-gladiator. Inscripția de la Ostia vorbeşte despre magistratul local,
Hostilianus, care era primul ce permitea luptele feminine: Qui primus om[ni]um
ab urbe condita ludus cum [--] or et mulieres [a]d ferum dedit. Inscripția
dateazã, se pare, din secolul al treilea, dupã edictul lui Septimius Severus.
Ciobul ceramic poartã legenda Verecunda Ludia Lucius Gladiator, ceea ce poate
însemna cã femeia lupta ca gladiator.
Un relief de marmurã datând din
primul sau cel de-al doilea secol era Nouă şi expus la British Museum
înfãțişează douã luptătoare îmbrăcate precum gladiatorii, fiecare purtând un
subligaculum, gambiere şi manica. Ambele sunt înarmate cu scuturi şi spade,
niciuna nu poartã coif. Le cheamã Amazon şi Achillia, probabil numele de scenă.
Cele două primesc o missio, adicã şi-au îndeplinit angajamentele în arenă.
Existența acestui relief demonstreazã că, cel puțin, în cazul celor douã,
luptele între femei erau luate destul de în serios încât sã benficieze de un
astfel de monument care sã le comemoreze victoriile.
Dacã ele luptau şi se îmbrăcau
precum bãrbații, probabil urmau aceleaşi reguli în arenă, dar şi acelaşi stil
de viață, sfidând şi mai tare convențiile sociale. Majoritatea gladiatorilor
erau sclavi, dar unii se mai şi angajau voluntari (auctorati), prestând jurământul
de a se supune arderii, înlãnțuirii, biciuirii şi uciderii (uri, uinciri,
uerberari, ferroque necari). Voluntarii sunt cei care voiau sã scape de datorii
sau sã dobândească faimă. Mulți o fãceau din rațiuni financiare, întrucât stăpânii
cereau mai mult pentru cei care îşi dovedeau calitățile, iar ei profitau la rândul
lor de câştigurile din arenă. Foştii gladiatori rechemați în arenã erau foarte
bine plãtiți, cu până la 1000 de aurei. Femeile care păşeau în arenã nu erau
toate sclave sau individe de la marginea societății, Tacitus mărturisind că
unele personaje din mediile aristocrate o făceau ca să-şi afirme personalitatea
şi pentru notorietate. Publicul le adula pentru că aveau curajul să treacã
peste norme, dar le şi condamna pentru îndrãzneala exagerată. Statutul de
gladiator era ambiguu, încorporând pe de o parte superstarul, şi pe de alta infamul.
Iuvenal în Satirele sale şi-a arătat profundul dezgust fațã de practicarea unei
astfel de meserii de către o femeie, ridiculizându-le pe cele care îşi neagă
propria natură de dragul faimei, acuzându-le de imoralitate şi indecență.
Viața tipică pentru un gladiator
însemna viețuirea într-o şcoală (ludus) condusă de un lanista. Gladiatorii
formau o familia si erau antrenați de cãtre doctors şi magistri cu ajutorul
unor spade de lemn. Este posibil ca unele femei să fi fost antrenate chiar de
tații lor, foşti gladiatori. Numeroase soiuri de luptători, murmillo, thraex,
retiarius, secutor etc. se rãzboiau, fiecare cu arme şi armură specifice. Nu
luptau de foarte multe ori pe an, adesea doar de 2-3 ori. Nici pânã la moarte
nu luptau pentru că valorau mult mai mult vii. In seara de dinaintea
spectacolului participau la un banchet public (cena libera), care era o formã
de a le face publicitate, un dar simbolic al sponsorului (munerarius).
Spectacolul începea cu o parade prin amfiteatru, apoi vânătoarea de animale
(venation), execuția prizonierilor şi abia apoi luptele de gladiatori. Luptau
în jur de 10-13 perechi, o partidă durând cam 10-15 minute. Când unul dintre
combatanți obosea sau se rănea, lăsa jos scutul şi semnala capitularea ridicând
un deget (ad digitum). Munerarius, influentat de pubic, putea acorda missio,
putea permite uciderea, sau putea elibera pe unul, sau ambii combatanți.
Eliberarea se pecetluia prin oferirea unei spade de lemn (rudis).
Excavările de la Great Dover
Street, Southwark, pe malul sudic al Tamisei, au relevant câteva morminte,
dintre care unul a captat atenția în mod deosebit. Era în afara cimitirului şi
unic pentru că decedatul fusese ars pe un rug elaborat (bustum), indicând
statutul important al personajului. S-au gãsit şi numeroase piese ceramice în
formã de bol (tazzae), precum şi opt lămpi. Fragmentele de oase şi artefactele,
care probau bogăție, putere şi rafinament, le-au indicat cercetătorilor cã ar
fi vorba despre o femeie-gladiator. Trei dintre lãmpi îl reprezintã pe Anubis,
echivalentul lui Mercur, asociat jocurilor de gladiatori. Un alt indiciu îl
reprezintã conurile unei specii de pin native din Italia şi care creştea în
Londra romană în jurul amfiteatrului local, conurile fiind arse pentru a masca
mirosurile din arenă. Materia organicã din mormânt (migdale, curmale, smochine),
ca şi fragmentele de sticlă, cuiele de fier, fărâmele de veşmânt, sugerează o
ceremonie costisitoare şi elaborată. Situarea în afara cimitirului pledează
pentru un personaj aflat în afara normelor societății.
Toate datele conduc către
concluzia că ar fi vorba despre o femeie-gladiator, respectată, dar nu
respectabilă. S-au ridicat obiecții acestei ipoteze, pentru că nu sunt dovezi
cum că vreodată vreun gladiator ar fi putut acumula atâta avere încât sã-şi
permită o astfel de înmormântare. Lămpile s-ar putea şi ele referi la faptul cã
decedatul a fost un adorator al lui Isis , dar
asta nu ar exclude ocupația de gladiator. Oricum, dupã cum se mai afirmã, “avem
de-a face cu o serie de dovezi circumstanțiale care produc o idee intrigantă”.
Este de luat în seamă, pentru că dupã cum ne spun şi textele scrise, arena
romană nu era exclusiv în apanajul bărbaților; femeile îşi asumau şi ele rolul
de rãzboinice, integrându-se într-una dintre cele mai interesante tradiții şi
ocupații ale Romei antice – gladiatorul.