ISTANBUL - HAREMUL IMPERIAL

Haremul imperial (Harem-i Hümayûn) a fost adus în incinta Palatului Tpokapî la sfârşitul sec.al 16-lea. Este un edificiu amplu şi opulent, un vast ansamblu al apartamentelor private ale sultanului. Haremul era reşedinţa mamei sultanului (Sultan Valide), a concubinelor şi femeilor sultanului şi a restului familiei sale, cuprinzând copii şi servitorii lor. Este format dintr-un ansamblu de încăperi şi de structuri legate prin culoare lungi şi mici curţi sumbre. Fiecare grup ierarhic, sau pentru servicii, avea propriul spaţiu de viaţă grupat în jurul unei curţi. Haremul imperial cuprinde mai mult de 300 de încăperi, dintre care numai o mică parte este deschisă astăzi pentru public. Apartamentele lui (Daires) erau ocupate de eunuci, de şeful eunucilor din harem (Darüssaade Ağası), de mama sultanului (Sultan Valide), de soţiile sultanului, de prinţi şi de favorite. Era interzisă oricui intrarea în harem.

Informaţii generale

Haremul se vizitează revenind în a doua curte istorică a palatului (Divan Meydanı). Spre acea curte se deschidea intrarea oficială a edificiului, intrare folosită odinioară de femeile din harem pentru a pleca în oraş cu trăsurile lor. Se numea Poarta caleştilor (Arabalar Kapısı).

. Edificiul a fost amenajat, înfrumuseţat la interior şi mărit fără încetare. Astăzi totalizează suprafaţa de 15.000 metri pătraţi şi poate povesti mulţime de istorii ale femeilor nenorocoase care şi-au consumat viaţa între zidurile împodobite cu dărnicie. Bogăţia şi fastul s-a amestecat aici cu intrigile, cu ura şi încercările de seducţie. Edificiul a devenit un imens complex, care a evoluat continuu între secolele 16 şi 19, adăugând stiluri diferite artistice. După un incendiu important din anul 1665 unele părţi au fost redecorate, sub Osman al III-lea şi Mahmud al II-lea, în stil otoman baroc, inspirat din barocul italian. Aceste decoraţii s-au deosebit mult de cele epoca clasică.

Mama sultanului era cea care conducea Haremul. Când un sultan tânăr prelua succesiunea, femeile din haremul sultanului precedent erau trimise într-un alt palat. Fiind sclave, probabil că erau vândute altor haremuri de înalţi demnitari militari, sau civili.

Haremul condiţie socială

Cuvântul Harem este de origine arabă, dar pentru a desemna acest edificiu din incinta palatului, turcii au folosit denumirea de Dur-űs-saade, adică, în traducere, casa fericirii. Poligamia de origine asiriană a fost adoptată de majoritatea populaţiilor din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar mai târziu de către turcii veniţi dinspre Asia Centrală. Odată cu convertirea la Islam, în sec. al 10-lea e.N, ei au adoptat tradiţia arabă a haremului cu până la patru soţii pentru fiecare bărbat de condiţie medie. Poligamia a fost abolită în Turcia,.în anul 1926, de către marele reformator Mustafa Kemal Atatűrk.

Se presupune că legea coranică a poligamiei ar fi fost şi un antidot al pierderilor de bărbaţi în războaie. Femeile văduve trebuiau protejate şi armata avea nevoie de noi recruţi. Teoria nu are un suport solid, pentru că toate popoarele lumii îşi pierdeau bărbaţii în războaie, dar nu au recurs la o practică similară, legiferată religios. Se spune că odinioară femeile haremului şedeau în fiecare seară în saloanele lor colective, sau în grădini, îmbăiate şi parfumate, cu pieptul gol, iar sultanul trecea să-şi aleagă pe una dintre ele. Avea în mână o batistă subţire pe care o trecea pe sub braţul fiecărei femei şi apoi o mirosea. Işi alegea femeia al cărei parfum îi plăcea cel mai mult în seara aceea. Se ştie că acelaşi parfum are mirosuri uşor diferite de la o persoană la alta, ca reacţie specifică cu pielea fiecăreia.

Istoric

Femeile haremului sultanului au locuit mult timp în vechiul palat construit de Mahomed al II-lea Cuceritorul în cartierul Bayazid, până în sec. al 16-lea. Până atunci incinta palatului Topkapî s-a păstrat numai ca loc oficial de unde erau conduse problemele publice ale imperiului. Data exactă a construirii noii construcţii Harem din incinta palatului Topkapî nu este cunoscută cu precizie, dar există o mărturie din anul 1578 care aminteşte de existenţa sa. Este mai mult ca sigur că la ridicarea edificiului şi-a dus contribuţia şi faimosul arhitect turc Sinan (1490-1588), pe atunci la vârstă înaintată. De asemenea, se spune că iniţiativa construirii noului Harem a pornit de la Roxelana, soţia prea iubită şi influentă a sultanului Suleyman I-ul Magnificul (1520-1566).

Este de apreciat că edificiul Haremului din Topkapî este o chintezenţă a gustului turcesc pentru arta decoraţiunii, o chintezenţă a bogăţiei şi puterii sultanului. Nu poate încerca decât o descriere sumară a edificiului, depărtată mult de splendoarea celor văzute în interior.

Descriere sumară

Vizita începe la „Poarta trăsurilor“, care este şi astăzi intrarea oficială. De acolo se pătrunde în sala de gardă a eunucilor negri (Harem Ağaları Taşlığı), cu pereţii acoperiţi de faianţă. Spre stânga se pătrunde în moscheea eunucilor negri decorată asemănător. O altă uşă conduce în Curtea eunucilor negri. „Cartierul” eunucilor negri are două etaje care înconjoară o curte interioară restrânsă, închisă într-o parte de un mare şi lung şemineu. Există câte zece camere la fiecare etaj, cele de la parter fiind rezervate eunucilor bătrâni.

Apartamentul şefului eunucilor negri (Kizlar Agasi), cel mai puternic personaj al Haremului, însărcinat, în principal, cu menţinerea ordinii şi a disciplinei, se găseşte în stânga curţii. Acel personaj ocupa al patrulea rang după sultan, în lista oficială a protoculului, în urma Marelui Vizir şi după cel mai înalt funcţionar religios (Şeik űl Islam). Intreţinea relaţii strânse cu sultanul, cu mama aceluia şi cu Marele Vizir, fapt ce îi dădea posibilitatea să se amestece în intrigile palatului. In stânga curţii eunucilor, o scară duce la şcoala prinţilor unde se văd încăperi fermecătoare ornate cu faianţă preţioasă din secolele 17 şi 18 şi lambriuri aurite.

Pe peretele din spate al curţii eunucilor o uşă corespunde cu cea de a treia curte a palatului, aceasta fiind poarta principală a Haremului, poarta pentru accesul intim a sultanului. Din sala de gardă a eunucilor, printr-un culoar îngust se ajunge în curtea deschisă a servantelor sultanului, numite Cariyeler. Curtea se numea Caryeier Taşliği. In lungul culoarului (Cariye Koridoru) sunt practicate nişe în perete cu rolul de a păstra calde platouri aduse de la bucătărie.

Curtea Caryeier Taşliği.a fost construită în acelaşi timp cu cea a eunucilor, după mijlocul sec.al 16-lea. Restaurată după 1665, ea este cea mai mică curte a Haremului. Este înconjurată de arcade,are o baie (Cariye Hamamı), are o fântână pentru spălare, o cameră pentru albit lenjeria şi dormitoare comune. O scară, numită „patru trepte” (Kirkmerdiven), permitea accesul la spitalul haremului (Harem Hastanesi), la dormitoarele concubinelor, la terasa haremului şi la grădinile sale.

Se mai pot aminti: apartamentul şefului familiei şi trei apartamente independente, cu vederea spre Cornul de Aur, decorate cu mătăsuri şi dotate cu şeminee, toate de la sfârşitul sec.al 16-lea.  

Cariye era o sclavă cumpărată pentru a servi pe sultan, sau o sclavă oferită drept cadou. Dintre ele îşi putea alege sultanul concubinele numite ikbal (favorită). Ca urmare, acele femei puteau deţine propriile apartamente. Favorita care rămânea însărcinată, avea şansa de a deveni soţie oficială a sultanului şi era numită Kadin efendi. Cea care dădea prima un fiu sultanului se numea prima soţie. Când sultanul iubea cu predilecţie pe una dintre soţii, aceea era numită Haseki (favorita iubită). In istoria otomană au existat multe Haseki celebre. Fiul cel mai mare era desemnat a succeda sultanului, iar mama sa devenea mama sultanului, adică sultan valide, femeie care căpăta o asemenea putere încât i se permitea să guverneze imperiul ca intermediar al fiului său.

La extremitatea nordică a curţii Cariyeler se găsea sala cu foc (Ocakli sofa), cu pereţii acoperiţi cu faianţă şi dominată de un imens şemineu de la care se transmitea aer cald şi spre alte încăperi ale Haremului. Mai departe se ajunge în apartamentul mamei sultanului. Constituind una din secţiunile cele mai importante ale edificiului, apartamentul cuprindea patru încăperi.

Mama sultanului reprezenta puterea supremă a Haremului. In spatele sufrageriei şi a camerelor de zi, în încăperi deschise publicului, se găseşte o cameră cu caracter absolut privat. Acolo era instalat patul şi colţul ei de rugăciune. La intrarea spre apartamentul mamei sultanului se găsesc fresce murale de la sfârşitul sec.al 18-lea, cu influenţă europeană, reprezentând peisaje. Apartamentul destinat mamei sultanului (Sultan Valide Dairesi) şi cel al sultanului constituiau cea mai mare şi importantă secţiune a Haremului. Apartamentul siltanei mamă au fost construit după mutarea ei din vechiul palat (Eski Sarayi) la Topkapî, la sfârşitul sec.al 16-lea. El a fost reconstruit după incendiul din 1665, între anii 1666-1668.

Printr-un scurt culoar se ajunge în sala de baie a sultanului trecând prin faţa sălii de baie a mamei sultanului (Hünkâr ve Vâlide Hamamları). Este un mic apartament compus dintr-o cameră de masaj, un vestiar şi o încăpere a băii, placată cu marmură albă şi gri. Un grilaj aurit proteja pe suveran contra tentativelor de asasinat. Băile datează din sec.al 16-lea, dar au fost redecorate în sec.al 18-lea în stil rococo. Băile au fost decorate la început cu faianţă de Iznik de înaltă calitate de către Sinan. Cea mai mare parte a decoraţiunii de faianţă, care a supravieţuit incendiului ce a afectat palatul în 1574, a fost folosită de sultanul Ahmed I-ul la decorarea Moscheei Albastre.

In faţa sălii de baie a sultanului se găsea apartamentul de dormit a sultanului Abdűlhamit I-ul, amenajat în sec. al 18-lea. In camere se găsea un pat cu baldachin, decorări cu picturi rococo în bronz aurit şi o fântână ornată cu faianţă de Viena.

La etajul superior se găsea sala lui Selim al II-lea, datând din sec. al 18-lea şi o mică moschee (Mescit). De acolo se poate trece pe o terasă cu un bazin în mijloc şi spre chioşcul lui Osmam al III-lea, realizat tot în sec. al 18-lea şi restaurat în stil european la începutul sec. al 19-lea.

Băile sunt legate de sala tronului, Hűnkâr Sofasi, numită şi sala diversiunilor. Legătura este ralizată printr-o foarte scurtă trecere. Datează din sec. al 16-lea şi este încăperea cea mai largă şi înaltă din palat, acoperită de o cupolă. După marele incendiu din 1665, sub domnia lui Osman al III-lea, a fost restaurată în stil rococo. Sala servea reuniunilor pentru distracţie ale sultanului cu apropiaţii săi. Mama sa, prima soţie, favoritele şi copii erau singurele persoane care aveau acces. Faianţele albe cu albastru de pe pereţi au fost aduse din Olanda în sec. al 19-lea, porţelan de Delft. Ele au înlocuit o centură de faianţe cu inscripţii caligrafice. Oglinzile din sală sunt din cristal de Veneţia. Tronul de aur a fost trimis în dar de împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, iar orologiul de către regina Victoria a Angliei. Una dintre oglinzi ascunde o uşă de trecere pe care sultanul putea să o folosească în caz de pericol. O uşă se deschide spre baia sultanului, o alta spre apartamentul deţinut de Sultan Valide, o a treia spre o mică sufragerie (renovată de Ahmed al III-lea) şi spre marele dormitor. Intermediar este un oficiu cu instrumente muzicale şi diverse alte piese. O ultimă uşă conduce spre o serie de camere, printre care sala fântânii (Çeşmeli Sofa), toate redecorate în sec.al 17-lea.

Incăperea alăturată se numeşte sala Murad al III-lea (Murad III Has Odası). Este una dintre cele mai vechi săli ale Haremului şi fără îndoială cea mai frumoasă din palat, pentru că păstrează totalitatea decoraţiei originale. Atribuită arhitectului Sinan, ea deţine o inscripţie datând din sec. al 16-lea. Zidurile sălii sunt acoperite cu faianţe albastre şi roşu coral de Iznik. Motivele florare sunt încadrate de chenare portocalii ce datează din 1570. O bandă  de ceramică caligrafiată face înconjurul încăperii, la nivelul tavanului şi al uşii. Motivele în arabesc ale cupolei au fost reaurite şi repictate în negru şi roşu. Marele şemineu are o hotă aurită (ocak), iar o fântână (çeşme) cu două nivele, lucrată într-un stil elaborat, în marmură policromă, decorează zidul din faţa şemineului. Apa ce curge din fântână împrospătează aerul, iar susurul ei împiedică ascultarea conversaţiilor de către persoane aflate în exterior şi relaxează. Baldachinul ce acoperă patul datează din sec. al 17-lea.

Sala lui Murad al III-lea comunică cu două mici încăperi. Prima este cabinetul de lucru şi biblioteca lui Ahmed I-ul (Ahmed I Has Odası). Pereţii şi cupola acestei mici şi fermecătoare camere sunt şi ele decorate cu faianţă de Izmik. Obloanele, canaturile uşii, precum şi „pupitrul Coranului” demonstrează o muncă minuţioasă de încrustare cu sidef şi fildeş. Cea de a doua încăpere este camera privată a lui Ahmed al III-lea (Ahmed III Has Odası). Aceasta este numită camera fructelor (Yemis Odasi), deoarece are ziduri ornate cu panouri ce prezintă fructe pictate. Camera se află sub influenţa stilului rococo european şi aparţine Perioadei Lalelelor (1718-1730) şi probabil a servit pentru relaxare.

Revenind şi traversând Sala lui Murad al III-lea se ajunge în alte două frumoase încăperi. Acestea formează apartamentul prinţilor moştenitori (Çifte Kasırlar / Veliahd Dairesi). Se presupune că cele dpuă încăperi s-au realizat în sec. al 17-lea. Ansamblul destinat prinţilor a fost ataşat Haremului. La parter are o platformă ridicată, care asigură o bună privelişte apartamentului de la etaj. Sunt de remarcat ferestrele cu vitralii, faianţele preţioase şi magnificul şemineu din alamă aurită din cea de a doua încăpere. Ferestrele corespund spre o terasă înaltă şi spre grădina piscinei aflată jos. Prinţii coroanei (Şehzadeler) locuiau retraşi în aceste încăperi, cunoscute sub numele de pivniţă (kafes). Aici erau educaţi cu disciplina Haremului până la vârsta adultă.

In continuarea vizitei se trece spre Camera de zi a favoritei iubite şi apoi, la stânga, spre Terasa favoritelor (Gözdeler / Mabeyn Taşlığı ve Dairesi). Spre cea din urmă se deschide o construcţie de lemn, un mic apartament al sultanului Abdűhamit I-ul (1774-1789), precum şi camerele de zi ale favoritelor. Terasa, sau Curtea favoritelor domină o mare piscină şi grădina cu merişori (Şimşirlik Bahçesi). Curtea a apărut în sec.al 18-lea, prin adăugarea de apartamente intermediare (Mabeyn) şi de apartamente ale favoritelor (İkballer). In acest corp era cuprinsă şi sala oglinzilor.

Vizita de astăzi a Haremului se încheie cu parcurgerea căii de aur (Altınyol), un coridor lung de 46 de metri, din sec.al 16-lea, în care, pe timpul sărbătorilor şi după ceremonia de ridicare la tron, sultanii aruncau monede de aur ocupanţilor haremului. La capătul coridorului, cotind la stânga se părăseşte incinta prin poarta coliviei (Kuşhane kapisi), pe unde se aduceau odinioară platourile în Harem. Sultanul folosea culoarul pntru a intra în harem din cea de a treia curte istorică, curtea politică oficială. Curtea mamei sultanului (Valide Sultan Taşlığı), curtea concubinelor şi a soţiilor (Baş Haseki), apartamentele prinţilor (Şehzadegân Daireleri) şi apartamentul sultanului (Hünkâr Dairesi), comunicau cu acest culoar cu ziduri albe simple.

Traseul unei vizite prin această “închisoare a femeilor” este complicat, plin de cotiri şi de întoarceri, lăsând memoriei doar opulenţa decorării cu faianţă, atât de apreciată de turci, avalanşa coloristică din unele încăperi şi gustul amar al suferinţelor,deznădejdilor, răutăţilor şi umilinţelor suferite de un şir neînchipuit de femei frumoase şi tinere. O descriere a Palatului Topkapî şi a Haremului său este lipsită de atractivitate fără de aportul imaginilor şi al amintirilor artistice şi coloristice. Aceasta este, de altfel, o realitate valabilă pentru toate marile monumente ale lumii, mai ales pentru monumentele de mare amploare.

Consideraţii

Părăsind această imensă colivie nu poţi să-ţi stăpâneşti gândurile. Nu poţi trece cu vederea uriaşa suferinţă spirituală şi chiar fizică care a învăluit o astfel de închisoare pentru femei, oricât de poleită ar fi fost de stăpânii ei. Nu poţi cuprinde cu gândirea mulţimea de fapte reprobabile, mârşăviile puse la cale şi chiar crimele rămase ascunse de ochii lumii. Nu va putea fi comensurat niciodată într-o lucrare descriptivă calvarul miilor de femei ce s-au ofilit între acele ziduri, care şi-au sufocat toate visele şi toate simţirile. O apăsare grea trebuie să se fi lăsat asupra acelor nefericite, condamnate să trăiască numai pentru hrană, veşminte şi pentru un oarecare lux ocazional. In condiţiile din Harem sufletele cele mai senine trebuie să fi cunoscut momente de întunecare şi de ce nu, chiar de rătăcire. Deşi ar trebui să trezească numai amintiri frumoase, admirative, Haremul induce imaginile suferinţei, ale aspiraţiilor înăbuşite.

Bogăţia coloristică a întortochiatului Harem imperial este impresionantă şi unică în felul ei oriental, dar placarea excesivă cu faianţă îl transformă într-un edificiu rece şi cu o bogăţie rece.