ISTANBUL - PALATUL TOPKAPI

Palatul Topkapî ( Topkapî Sarayi în limba turcă) a fost centrul puterii Imperiului Otoman şi reşedinţa sultanilor între anii 1465-1853. Inainte de începerea lucrărilor la acest palat, sultanul Mohamed al II-lea Cuceritorul construise un prim palat mai modest pe cea de a doua colină a Constantinopolului, în zona numită astăzi Bayazid. Acela nu i-a dat satisfacţie, aşa că a trecut la construirea unuia nou pe fostul acropolis greco-bizantin, loc înalt care domină Marea Marmara şi golful Cornul de Aur, cu perspective largi spre strâmtoarea Bosfor. O cisternă bizantină din cea de a doua curte a fost folosită pe parcursul întregii epoci otomane. Pe lângă alte fragmente de sculpturi antice, săpăturile au descoperit şi vestigiile unei mici biserici creştine, numită ulterior "basilica palatului". 
Numele de Topkapî Sarayi semnifică în traducere exactă, Palatul porţii tunurilor, după numele unei porţi a cetăţii, astăzi dispărută. Pe parcursul a jumătate de mileniu din acest palat au plecat cele mai nefericite veşti către Europa civilizată şi, mai ales, către partea ei sud-estică şi estică. Palatul a fost construit după modelul Marelui Palat al împăraţilor bizantini şi a altor palate orientale, adică sub forma unui mic oraş cu mai multe edificii separate , cu grădini, curţi şi dependinţe. Nu s-a asemănat cu palatele dinaştilor apuseni, palate monolitice cât mai masive şi mai bogate.

Ca atare palatul sultanilor s-a dezvoltat progresiv pe o mare întindere, prin adăugarea de edificii de dimensiuni modeste ce au urmat un gust specific otoman. Construcţia a început în anul 1459, dar pe lângă adăugirile din secolele următoare a suferit multe renovări şi adaptări, voite şi întâmplătoare, după diverse distrugeri, precum cele provocate de cutremurele din anii 1509, 1557, 1766 şi de marele ;i memorabilul incendiu din anul 1665.   

Din fericire astăzi puterea „palatului“, a „sarayi-ului“, a dispărut, el fiind transformat într-un muzeu celebru pentru bogăţiile sale de tezaur şi pentru toate mărturiile unui trecut somptuos. Dispunerea edificiilor şi a încăperilor, dar şi denumirea lor a fost concepută pentru a inspira venerarea sultanului.

La maxima lui înflorire, palatul acoperea o arie de peste 700.000 de metri pătraţi şi era înconjurat de fortificaţii proprii lungi de 5 Km.

Descriere

Palatul cuprindea patru curţi succesive, din care astăzi au mai rămas numai trei. Intrarea în prima curte se făcea prin poarta numită Bab-i Hümayun, construită în anul 1478.

Prima curte era cea mai largă, în ea găsindu-se vechea monetărie şi diverse servicii ale palatului, precum brutăria, rezervele de lemne, cantonamentele pentru regimentele de gardă. Acum ea şi-a pierdut identitatea. Pe locul ei se află Fântâna lui Ahmed al III-lea şi o mare parcare auto din faţa incintei şi din spatele bisericii Sfânta Sofia.

După ce se trece de a doua poartă (cea care este astăzi prima), imediat la stânga se ridică la o oarecare distanţă fosta biserică Sfânta Irina, biserica Păcii divine, ridicată în sec. al 4-lea peste ruinele unui templu dedicat Afroditei.

Prin această poartă, care a fost a doua pe timpuri, se pătrunde în cea de a doua curte istorică. Se trece pe sub bolta ogivală cu stalactite arabice, săpată în ziduri de piatră albă. Poarta se numeşte sugestiv „Poarta salvării“ sau „Poarta Morţilor“, în turcă Bab-űs-Selam, aluzie prea puţin discretă privind a-tot puternicia suveranilor turci, care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, inclusiv asupra demnitarilor.

Cea de a doua curte, adică prima din zilele noastre, era rezervată cabinetului afacerilor de stat, numit Divan, unor ceremonii la care asistau între cinci şi zece mii de oameni şi Haremului. Astăzi curtea este amenajată ca parc cu şase alei radiale şi două perimetrale, asfaltate sau dalate, încadrate de răzoare cu flori şi umbrite de arţari bătrâni. Primele două alei din dreapta conduc la vechile bucătării. Cea dea a treia, care este şi centrală conduce la poarta următoarei curţi, Bab-üs- Saade. Cea de a patra conduce spre stânga la clădirea Divanului. Cea de a cincia merge spre clădirea Haremului, iar cea de a şasea conducea spre grajdurile imperiale, astăzi spre Muzeul de Arheologie.

La stânga curţii, spre adâncime se profilează clădirea amplă a Haremului. In faţa acesteia, spre centrul curţii, este lipită clădirea Divanului (Kubbealti), căreia i se alătură Turnul Justiţiei. In Divan aveau loc reuniunile vizirilor cu alţi demnitari, care formau Consiliul imperiului. Intrunirile ce aveau loc de patru ori pe săptămână. In Turnul Justiţiei se afla Sala de consiliu a sultanului, sală în care acesta făcea dreptatea fără constrângeri.

Sala de consiliu sau Divanul (Kubbealti) se compune din două încăperi de parter alăturate, prima este cea pentru Cabinetul Marelui Vizir, iar a doua era destinată pentru Cabinetul Solicitărilor (reclamaţiilor) şi al protocolului. Aşezat în spatele unui grilaj, deasupra scaunului Marelui Vizir, sultanul putea urmări printr-o ferestruică cu grilaj des, fără a fi văzut, dezbaterile reuniunilor consiliului. Pe timpul şedinţelor de consiliu, împrejurimile clădirii erau supravegheate din Turnul Justiţiei pentru a se preveni orice încercare de spionaj. Tot în sala Divanului Marele Vizir primea pe ambasadori.

In prelungirea Sălii Divanului, într-o construcţie cu ferestre apărate de grilaje se găsea depozitul de arme. Este una dintre clădirile cele mai vechi ale palatului, care adăposteşte şi astăzi arme turceşti, arabe şi persane. In trecut a servit şi ca tezaur al sultanilor. Unicul acces spre Turnul Justiţiei era plasat în Harem.

In partea opusă a curţii, adică la dreapta porţii de acces, se găseau bucătăriile imperiale acoperite de mici cupole, dincolo de care se ridicau coşuri robuste de şemineu. Distruse de un incendiu timpuriu, bucătăriile au fost reconstruite de renumitul arhitect Sinan. Bucătăriile foloseau circa 800 de oameni şi mai mult de 1000 pe timpul sărbătorilor. Prin ele se consumau anual aproximativ 1400 de bovine, 23.000 de miei şi 30.000 de găini, alături de alte imense cantităţi de zarzavaturi şi fructe. Astăzi ele adăpostesc o remarcabilă colecţie de porţelanuri. Prin cele 10.700 de piese rare şi preţioase, colecţia este considerată cea de a treia, ca bogăţie, din lume, după cele din Peking (azi Beijing) şi Dresda.

Tot pe latura bucătăriilor, în lungul lor, se găsea şi vechiul atelier de prepararea săpunului şi a uleiului de măsline.

In cea de a treia curte istorică (astăzi cea de a doua) se pătrundea prin „Poarta fericirii“, în limba turcă, Bab-űs-Saade.

Poarta săpată în ziduri de piatră albă este străjuită de două turnuri de apărare cu plan octogonal şi cu acoperişuri ţuguiate. Deasupra ei şi pe lateral sunt plasate nişte inscripţii arabe aurii pe fond verde, inscripţii cu conţinut islamic de pe timpul când sultanii deţineau şi înalta demnitate de califi, adică din anul 1517 şi până în epoca modernă când atribuţiile califale au trecut în sarcina Parlamentului turc.

Pe zidăria de piatră a porţii se poate distruge planul în relief al Palatului Topkapî, realizat în 1524 sub domnia sultanului Soliman I-ul  Magnificul.

Această poartă, care a dat frisoane celor din secolele trecute, se mai numea şi Poarta de mijloc, adică Orta kapi, fiind astăzi principalul acces în muzeu, pentru care se plăteşte un bilet de 20 de Euro.

Dincolo de ea, în imediata apropiere, tronează Pavilionul de Audienţe al sultanului (Arz Odasi), pavilion cu pereţii decoraţi cu faianţă scumpă. In ansamblu, Pavilionul de audienţe este o clădire masivă ridicată de la sol pe un postament înalt şi înconjurată de o terasă sub formă de portic cu coloane suple şi arcade ogivale. Accesul pe platforma de sub portic şi spre sala de audienţe este asigurat de o scară centrală cu două ramuri laterale.

In Pavilionul de audienţe care domină curtea, sultanii primeau pe ambasadorii străini, stând aşezaţi pe tronul lor de aur încrustat cu smaralde. Susurul apei de la fântâna situată în dreapta sălii tronului împiedica ascultarea discuţiilor confidenţiale de către alte persoane.

In această a treia curte istorică (astăzi cea de a doua) se confirma puterea sultanilor, de aceea se mai numeşte şi „curtea halebardierilor“. Aici oamenii apropiaţi lor erau gata să le execute toate deciziile şi să le satisfacă toate capriciile.

Curtea era rezervată folosirii private a sultanului şi a anturajului său, fiind interzisă accesului celor ce nu aveau autorizaţie. Se afla sub controlul eunucilor albi care locuiau în încăperile din dreapta şi stânga porţii.

Pornind spre stânga, din faţa Pavilionului de audienţe, incinta cuprindea: colecţia veşmintelor imperiale, şcoala pajilor, tezaurul tronului, galeria portretelor şi a miniaturilor (exact pe partea opusă a curţii), sala orologiilor, sălile relicvelor sacre (patru la număr), secţiunea caligrafilor şi noua bibliotecă.

Centrul curţii, în spatele Pavilionului de audienţe, este ocupat de biblioteca sultanului Ahmed al III-lea, un model tipic de arhitectură turcă barocă. Sultanul a construit biblioteca în anul 1719. Clădirea are o cupolă şi este ornată cu faianţă de Iznik. In interior, alcovul din faţa intrării era un mic colţ preferat pentru lectură al lui Ahmed al III-lea. Oaza de linişte dorită era completată de o fântână fermecătoare din holul de la intrare.

Biblioteca cea nouă a palatului este situată în stânga curţii, privind de la intrare, şi este una dintre cele mai vechi construcţii ale palatului, datând din sec. al 15-lea. Era numită Moscheea Ağalar şi reprezenta un edificiu principal al palatului. Construcţia a fost transformată în bibliotecă în anul 1938, după proclamarea republicii. Astăzi se păstrează în ea circa 13.500 de cărţi şi manuscrise turceşti, arabe, persane şi greceşti.

In spatele curţii, pe dreapta, în sălile de tezaur se adăposteşte o colecţie de obiecte scumpe dintre cele mai bogate şi frumoase din lume. Se pot aminti numai extrem de puţine exponate, precum, spre o sumară edificare: o pereche de sfeşnice din aur trecând de 48 de kilograme fiecare şi încrustate cu 6666 de diamante, un diamant de 86 de carate, cel de al şaptelea din lume ca valoare, pumnalul Topkapî, cu mâner de aur şi trei frumoase smaralde (simbolul palatului), tronuri încrustate cu pietre preţioase având forme de canapele largi, un mare smarald de 3,200 kg şi un altul de 1,310 kg, cu leagăn de aur pentru prinţii nou-născuţi, săbii şi pumnale încrustate cu aur, pipe, ceşti de cafea sau de ceai din aur, bijuterii pentru ornat turbanele, pendule şi ceasuri de buzunar minunat lucrate în aur şi pietre preţioase, o bijuterie de vitrină ce înfăţişează un sclav şi un stăpân sub un baldachin, cu picioarele sclavului şi corpul stăpânului realizate din perle de mărime mică, macheta unui palat chinez, o cutie de muzică având deasupra statuia unui elefant din aur – venită din India, tronul pentru ceremonii religioase, placat cu 250 kg de aur, numit Bayram thati, şi încrustat cu pietre preţioase, medalii diverse din aur şi pietre sclipitoare, un tron din aur încrustat cu perle şi smaralde – primit de la hanul Persiei, oasele braţului şi ale mâinii Sfântului Ioan-Botezătorul (relicve) într-o casetă de aur, catarame de centură, tacâmuri scumpe şi puşti deosebite.

Moaştele Sfântului Ioan-Botezătorul au provenit din biserica mănăstirii Sfântul Ioan Stoudion ale cărei ruine aparţin astăzi Fundaţiei Sfânta Sofia şi care se vizitează cu greutate. Biserica cu mănăstire se găsea pe latura de sud a Peninsulei istorice a Constantinopolului, pe ţărmul dinspre Marea Marmara, pe drumul spre Poarta de aur..

In secţiunea relicvelor Istanbulului şi ale profetului Mahomed sunt expuse obiecte aduse de Selim I-ul din Egipt, după campania din 1517. Printre exponate se pot enumera: săbiile primilor patru califi, o bucată din poarta de la Kaaba (sau Ka’ba) din Mecca, cheile ei din argint, macheta din sidef a moscheii Omar din Ierusalim, capacul din aur masiv al pietrei sacre de la Kaaba, amprenta piciorului lui Mahomed profetul, sigiliul său din ambră, scrisori ale sale scrise pe piele de gazelă, cutii care conţin pământ de pe mormântul profetului şi fire din barba sa, un tron de argint dedicat profetului în sec. al 17-lea, arcul şi sabia sa din aur şi alte exponate. Secţiunea relicvelor era vizitată în fiecare an de întreaga curte a sultanului în ziua a 15-a a Ramadanului.

Cea de a patra curte istorică (astăzi cea de a treia) avea calitatea de spaţiu pentru repausul sultanului. Curtea are trei nivele şi este presărată cu cinci chioşcuri, o moschee şi cu cabinetul medicului şef. Nu are o poartă aparte ci este unită de cea anterioară prin scări şi alei în pantă.

De cum se pătrunde în această ultimă curte, coborând o scurtă scară, la dreapta se deschid uşile Moscheei Sofia, edificiu cu plan patrulater de mici dimensiuni şi cu un interior foarte luminos. Prin ferestrele ei mari se vede Marea Marmara, Bosforul, ţărmul asiatic şi puzderia de nave albe ca nişte lebede. Dacă inima vizitatorului este demnă de locul şi de clipa aceea, timpul  se va scurge învăluit de feerie. Probabil că acolo sultanul se simţea fericit pe timpul rugilor obligatorii şi plictisitoare. De la ferestrele largi ale acestui mic locaş natura îi venea în ajutor, făcând-ul să uite câteva clipe de Allah, de ochii iscoditori şi de intrigile care-l înconjurau. 

Puţin mai departe tot pe latura dinspre Bosfor, surâde cu faţa la răsărit Chioşcul Mecidiye, cea mai recentă clădire a palatului, construită în anul 1840 de către un arhitect francez, pentru sultanul Abdűlacit I-ul, înainte de mutarea aceluia în Paltul Dolmabahçe. Chioşcul este departe de a se asemăna cu ceea ce înţelegem noi prin această noţiune. El este o clădire palaţială prelungă, cu deschideri mari din sticlă şi cu semicoloane adosate,  un exemplu de arhitectură vest-europeană, amestec de baroc cu neoclasic. In clădire funcţionează acum un restaurant cu terasă ce domină Bosforul şi Marea Marmara.

Către mijlocul curţii se găseşte o clădire relativ modestă, numită Cabinetul medicului şef (Hekimbaşi odasi), care datează din sec. al 15-lea. Era un fel de farmacie de la care puteau procura medicamente rezidenţii palatului, loc în care medicul şef supraveghea prepararea lor.

Continuând traseul pe o alee centrală a curţii am ajuns la Chioşcul Sofa, un exemplu tipic de arhitectură turcă, construit de Ahmed al III-lea. La început chioşcul a servit drept loc de odihnă şi meditaţie al sultanului, iar apoi ca salon destinat invitaţilor în perioada Lalelelor (1718-1730). Grădina chioşcului a fost pe atunci locul faimos al unui festival al lalelelor, care se desfăşura în luna aprilie a fiecărui an.

La capătul de sus al unor scări dinspre latura nord-vestică a curţii se ajunge la o terasă amplă de unde privirile se bucură de o panoramă fascinantă spre Cornul de Aur. Pe aceea latură dinspre golf, la marginea terasei, este ridicat un mic baldachin cu acoperiş din bronz aurit (Pavilionul Iftar sau Chioşcul Iftar) (İftariye Köşkü sau İftariye Kameriyesi). El este aşezat în afara terasei pe o platformă special amenajată. A fost locul unde sultanul Ibrahim (1640-1648) se odihnea şi lua masa înainte de apusul soarelui, pe timpul lunii sfinte a Ramadanului.

Cu privirea spre baldachin, spre dreapta terasei se găseşte Chioşcul Bagdad (Bağdat Kőşkű), construit de Murad al IV-lea, în 1639, pentru a comemora cucerirea oraşului Bagdad. In spate o cale a terasei conduce la Chioşcul Revan (Revan Kőşkű), construit de acelaşi sultan. Interior şi exterior, zidurile celor două chioşcuri înconjurate de arcade, sunt acoperite cu faianţă.

La stânga baldachinului Ibrahim, se găseşte cel de al treilea chioşc, cel al sultanului Ibrahim, construit în sec. al 17-lea şi care a servit ulterior drept cameră pentru circumciziunea tinerilor prinţi. In spatele baldachinului terasa înconjoară un bazin patrulater cu laturile din marmură şi cu apă puţin adâncă. In centrul bazinului se ridică timid o mică fântână patrulateră din marmură traforată, iar pe latura dinspre Chioşcul Sultanului Ibrahim pătrunde deasupra bazinului un balcon patrulater din marmură, acoperit şi sprijinit pe nişte picioare în apă. Un capriciu arhitectural plăcut şi relaxant. Trebuie adăugat că terasa care uneşte cele trei chioşcuri şi înconjoară bazinul are un plan lipsit de orice simetrie. O parte a lui, cea cu baldachinul dinspre Cornul de Aur, este descoperită, pe când celelalte suprafeţe ale ei au acoperişuri cu streşini ample.

Palatul Topkapî era înconjurat de grădini exterioare, împărţite în patru curţi. Anumite părţi teren care despărţeau palatul de malul mării, sunt desemnate adesea  drept cea de a cincea piaţă. Pavilioanele de la malul mării au dispărut în sec.al 19-lea, odată cu construirea căii ferate pe conturul oraşului. Este vorba de Pavilion de plajă, de Pavilionul Perlei, de Pavilionul de marmură şi de Chioşcul împletitorilor de coşuri, care este singura structură încă existentă. In proximitatea primei curţi de astăzi, în direcţia oraşului, spre cartierul Eminönü, se găseşte altă fostă grădină a palatului, astăzi grădina publică Gülhane, vechea grădină de trandafiri imperială. La poarta parcului se găseşte vechiul Pavilion de paradă. Dintre alte trei pavilioane datorate lui Mahomed al II-lea Cuceritorul a supravieţuit numai Pavilionul Faianţelor (Çinili Köşkü). Acest edificiu, care datează din jurul anului 1473, adăposteşte astăzi colecţia de ceramică islamică a Muzeului Arheologic.

In anul 1853, sultanul Abdülmecid Ier a decis să se mute în palatul Dolmabahçe, de pe malul european al Bosforului, primul palat în stil european al capitalei otomane. Anumite funcţiuni oficiale au rămas îa Topkapî, precum tezaurul imperial, biblioteca, moscheile private şi monetăria. După prăbuşirea Imperiului otoman, prin decretul din 3 aprilie 1924, palatul a fost transformat în muzeu. In anul 1985 a fost înscris în patrimoniul mondial al UNESCO.

Fiecare edificiu din cuprinsul palatului comportă o tratare separată privind valoarea arhitecturală, ornamentală şi funcţională, numai pentru că numai o astfel de tratare le poate pune în valoare şi le poate individualiza pentru un european.