TRONUL ROMEI - CAESAR (CAIUS IULIUS CAESAR)

Ani de viaţă 100-44 a.Ch.
Dictator 49-44 a.Ch.
S-a născut la Roma la 12 iulie, în anul,100 a.Ch. Prin tatăl său aparţinea familiei patriciene Iulia, care pretindea că descinde din zeiţa Venus şi eroul troian Avchis, ce dăduseră naştere, prin iubirea lor, lui Eneas.

            Familia Iulia se mândrea şi se detaşa de celelalte familii patriciene prin această origine semi-divină. Mama lui Caesar se numea Aurelia. Prin căsătoria generalului şi omului politic Caius Marius cu sora tatălui său, Caesar a devenit nepotul, prin alianţă, al acelui om politic şi de arme ilustru. Datorită apropierii de Marius, tânărul Caesar s-a apropiat de partidul popularilor şi chiar s-a căsătorit cu Cornelia fiica lui Cinna, colegul lui Marius de consulat şi conducătorul al acelui partid al popularilor.

            Tinereţea lui Caesar a fost contemporană cu convulsiile politice care au zguduit Roma datorită luptelor şi antagonismelor dintre două mari partide, cel al popularilor şi cel al optimaţilor.

            Partidul popularilor susţinea interesele cavalerilor şi ale plebei, iar cel al optimaţilor susţinea interesele aristocraţiei senatoriale. Zguduirile produse vieţii politice din Roma de aceste partide, pasiunile politice dezlănţuite, vrajba şi instabilitatea, au slăbit instituţiile democratice republicane deschizând calea conducerii autocrate. Victoria şi dominaţia a aparţinut alternativ când popularilor, conduşi de Marius şi Cinna, când optimaţilor, conduşi de Sylla. Represalii şi atrocităţi s-au produs de ambele părţi, dar Marius a murit in anul 86 a.Ch., ucis de ostaşii răsculaţi pe care trebuia să-i conducă in Orient, împotriva lui Sylla.

            Când partidul popularilor a rămas fără principalul său conducător, Sylla a intrat în Roma, în anul 82 a.Ch, trecând la represalii sălbatice cărora le-au căzut victime peste 10.000 de persoane, printre care 40 de senatori şi 1600 de cavaleri. Sylla a instituit o dictatură personală, adoptând pentru prima dată în istoria cetăţii, titlul de dictator pe termen nelimitat. El şi-a bazat puterea pe forţa celor 10.000 de sclavi eliberaţi şi înrolaţi intr-o gardă personală şi pe cei 120.000 de veterani ce luptaseră sub comanda sa şi erau stabiliţi in colonii din Campania şi Etruria. A murit in anul 78 a.Ch., la vila sa din Campania unde şi-a  redactat memoriile în 22 de cărţi.

            Crud şi arogant, Sylla a fost totuşi un general capabil şi un om politic abil. El a inaugurat o conduită brutală şi interesată în conducerea Republicii, conduită care a fost urmată de reprezentanţii primului şi celui de al doilea triumvirat.

            Destinul lui Caesar s-a intersectat cu cel al lui Sylla în anul 82 a.Ch. Sylla i-a cerut tânărului Caesar să-şi repudieze soţia, pe Cornelia, deoarece era fiica fostului său duşman politic, Cinna. Caesar a refuzat din iubire petru Cornelia. Datorită poziţiei sale curajoase şi-a atras duşmănia colerică a dictatorului, care a cerut asasinarea tânărului opozant. Fără intervenţia unor influente personaje patriciene şi a vestalelor, care vedeau în el un părinte urmaş de origine divină, Caesar ar fi căzut victimă  răzbunării lui Sylla. Pentru a nu redeştepta alte dorinţe de răzbunare din partea a tot puternicului Sylla, Caesar a părăsit Roma, in anul 81 a.Ch, plecând spre Asia.

            Acolo şi-a făcut ucenicia soldăţească luând parte la asediul oraşului Mitylene, ocupat de trupele lui Mitridate al VI-lea din Pont şi la o expediţie a lui P. Servilius împotriva piraţilor din Cilicia (sud-estul Asiei Mici). In anul 78 a.Ch, aflând de moartea lui Sylla, s-a reîntors la Roma.

            A debutat în viaţa publică folosindu-şi talentul oratoric în procese politice, cu deosebire în cel privind pe Dorobella, vechi guvernator al Macedoniei şi în cel împotriva lui Antonius Hibrida, care comisese abuzuri în Grecia. Elocvenţa sa a fost repede apreciată, dar implicarea în cauze politice i-a atras un val de duşmănii.

            Din precauţie a trebuit să se auto-exileze pentru a doua oară. A plecat în insula Rodos, în anul 76 a.Ch., sub motivul perfecţionării în arta oratoriei sub îndrumarea celebrului retor Molon.

            Pe timpul traversării mării a fost capturat de piraţi. Aceştia i-au cerut o răscumpărare mare, de 20 de talanţi, iar el, cu aroganţă, le-a dat 50 de talanţi promiţând că imediat după eliberare îi va prinde. Piraţii au râs de îngâmfarea tânărului roman dar soarta le-a fost crudă. Imediat după eliberare Caesar a organizat o mică expediţie de urmărire, i-a prins şi i-a executat pe toţi. 

            In absenţa din Roma a fost numit pontif ceea ce la determinat să se reîntoarcă. Nu putea însă să ocupe nici o înaltă magistratură în stat deoarece nu îndeplinea vârsta cerută de legi. Au urmat ani de activitate politică curentă la Roma, ani consumaţi, totuşi, sub semnul ambiţiei de a ajunge la putere.

            După o perioadă scurtă de questor în Spania (68 a.Ch), Caesar s-a apropiat de Cneius Pompeius Magnus, general şi om politic de prim rang al Romei. Ca urmare a sprijinit, cu mijloacele sale, legea Gabinia, lege care dădea mână liberă lui Pompei în lupta contra piraţilor, precum şi legea Manilia (66 a.Ch.) care-l investea, pe acelaşi, cu puteri practic nelimitate, în războiul  cu Mitrache VI din Pont. La puţin timp după aceea Caesar s-a întors împotriva lui Pompei fără un temei precis, poate numai dintr-un capriciu politic sau din orgoliu.

            Ocupând demnitatea de edil, în 65 a.Ch,. el a acordat poporului Romei jocuri de o măreţie impresionantă, concomitent cu cheltuirea unor sume enorme pentru decorarea forumului.

            A obţinut o imensă popularitate. In acelaşi an a reamplasat pe Capitoliu trofeele donate de Marius în urma războaielor sale victorioase cu cimbrii şi răsturnate de Sylla. Această măsură semnificativă a făcut plăcere democraţilor şi bătrânilor soldaţi ai lui Marius, dar a alarmat serios senatul, care l-a acuzat de intenţia ruinării Republicii.

            In aceeaşi perioadă, profitând de inamiciţia  dintre opulentul Crassus şi Pompei s-a apropiat de primul, cu care s-a unit într-un complot. Complotul avea un scop numirea lui Crassus ca dictator şi a lui Caesar drept comandant al cavaleriei. Pe parcursul anilor 65 şi 64 a.Ch. cei doi au insistat în obţinerea unei misiuni care să ducă la transformarea Egiptului în provincie romană, acţiune care le-ar fi adus imense avantaje materiale.

            Cei doi nu au fost direct implicaţi în conjuraţia lui Caţilina, dar îi interesa pe ascuns, în obţinerea unui profit. Ambii erau la curent cu proiectele conjuraţiei, dar nu s-au compromis. Aşteptau o criză social­politică, sau o situaţie de anarhie, care să  necesite o putere absolutistă în stat, să facă loc unui despotism. Spre deziluzia celor doi, Republica a ieşit triumfătoare din acea încercare grea. Pentru Caesar faptul a căpătat amploarea unui eşec personal. Intre anii 61-60 a.Ch, a deţinut demnitatea de guvernator în provincia Hispania Ulterior unde s-a afirmat prin succese militare şi printr-o bună administrare. Apoi a deţinut demnitatea de pontifex maximus, în anul 63 e.Ch.

            Caesar a folosit ultimii ani, cu diplomaţie, pentru a reintra in graţiile lui Pompei (Cneius Pompeius). Când a revenit la Roma, în anul 60 a.Ch, l-a găsit pe Pompei în conflict cu senatul.

            După marile sale victorii din Orient, Pompei a debarcat în Italia la sfârşitul anului 62 a.Ch., ocazie cu care a eliberat legiunile şi a rămas fără putere. După triumful prin case şi-a serbat cuceririle, prestigiul său în faţa senatului a scăzut repede, astfel încât nu a mai putut obţine nici ratificarea actelor sale din Orient, nici concesionarea terenurilor pentru soldaţii săi şi nici un nou consulat.

Momentul de deprimare şi revoltă prin care trecea Pompei s-a devenit prielnic pentru Caesar. Cunoscând antipatia dintre Pompei şi Crassus, Caesar a reuşit să-i apropie, cu precauţie. A reuşit să-i lămurească de avantajele părăsirii antagonismelor şi ale împărţirii puterii peste unele părţi ale vastului stat rezultat din cuceriri. Intre cei trei s-a încheiat un pact care a dat naştere primului triumvirat din istoria Romei, sau după cum l-a numit Titus Livius: “Conspiraţio interes civitatis prhincipes”. Pactul stipula ca Caesar să deţină consulatul în anul 59 a.Ch., iar la expirarea mandatului să obţină guvernarea unei provincii. El a promis lui Pompei să distribuie pământul datorat veteranilor săi şi să-i confirme toate actele încheiate în campania din Asia. Crassus avea şi el partea dorită. In fond, fiecare spera să-şi păcălească partenerii în propriul lui profit.

            Pe parcursul consulatului Caesar şi-a îndeplinit toate promisiunile, folosind în totalitate puterea pentru votarea unor legi ce favorizau pe triumviri. Totodată şi-a pregătit cu atenţie perioada ce urma să o petreacă în funcţia de guvernator. Legile i-au procurat partizani, iar profunzimea gândirii l-a făcut să-şi aleagă şi să-şi pregătească un guvernământ cu largi posibilităţi. El ştia că pentru a deveni puternic trebuia, ca după consulat, să dispună de o guvernare provincială favorabilă unor intenţii de mărire, să aibă sub ordin o armată, dar şi perspectiva unui război care să-i aducă glorie şi bani.

            De pe timpul lui Marius armata română fusese profund şi definitiv reformată. Armata nu mai era compusă numai din ostaşi ce apărau numai interesele statului, ostaşi proveniţi din lumea civilă romană cu o anumită avere, ci devenise o armată de profesionişti, de veritabili mercenari. Acestor noi ostaşi plătiţi de stat viaţa le repugna viaţa civilă, iar gusturile lor, interesele lor, nevoile lor, erau legate numai de noua condiţie, condiţia de ostaş. Republica, ca instituţie, şi legea, nu însemnau nimic pentru ei. Se ataşau numai de drapel, sau de vulturii de argint ce ţineau loc drapelului, vulturi ce le fuseseră daţi de Marius drept simboluri ale legiunilor. Războiul fiind pentru ei un mod de viaţă şi de îmbogăţire, aşteptau totul de la comandantul lor. Comandantul le distribuia darurile, gradele, recompensele şi pământurile care se puteau converti in bani. In mod natural ei desconsiderau pe cel ce dădea puţin şi iubeau pe cel ce era darnic. Norocul ostaşilor era legat de cel al generalului, de priceperea şi sănătatea acestuia. Ostaşii din legiuni aveau interesul ca generalul lor să fie atotputernic în Roma, ca el să aibă mult aur şi pământ de donat. Caesar a profitat de această nouă optică a legiunilor. Legea Vatinia, pentru a cărei votare s-a zbătut, i-a decernat pentru cinci ani guvernarea Galliei Cisalpine, împreună cu trei legiuni.

            El a ales această provincie pentru că se afla în vecinătatea Romei. A râvnit şi la Gallia Narbonensis, care avea frontieră nesigură cu Gallia independentă, adică cu o ţară care îi putea oferi prilejul unui război. Senatul i-a dat tot ce a cerut cu cea mai mare uşurare.

            Inainte de plecare a strâns legăturile cu Crassus luându-i fiul ca locotenent, iar cu Pompeius s-a legat dându-i de soţie pe fiica sa Iulia. Totodată la târât in faţa tribunalului pe agitatorul Cladius, l-a exilat pe Cicero sub motivul că executarea complicilor lui Catalina a fost ilegală şi l-a trimis pe Cato in Orient, sub motivul de a anexa insula Cipru. Luându-şi aceste precauţii, Caesar s-a prezentat la guvernarea provinciei sale spre sfârşitul lunii martie a anului 58 a.Ch.

            Acolo a găsit imediat războiul la care spera. O masă de helveţi se pregăteau să părăsească ţinuturile lor din zona Alpilor pentru a se strănuta în Gallia Occidentală, unde îi atrăgea un climat mai dulce şi un pământ mai fertil. După bararea traseelor şi după două bătălii în care i-a înfrânt, helveţii au fost obligaţi să se reîntoarcă. La cererea galilor liberi, Caesar s-a întors,cu legiunile împotriva suevului Ariovist, l-a înfrânt şi l-a aruncat peste Rin. (sept. 58 a.Ch.).

            După izgonirea invadatorilor străini, el a trecut la cucerirea Galliei pentru Roma. Succesele sale au fost mult favorizate de divizarea populaţiilor galice, atât între diversele colectivităţi tribale, cât şi, adeseori, în cadrul aceleiaşi colectivităţi. Superioritatea pregătirii armatei sale şi desigur, geniul său militar, au contribuit decisiv la succese.

            Caesar avea toate calităţile de general, privire ageră şi un larg orizont al operaţiunilor, clarviziune şi concepţie strategică cuprinzătoare, o tactică bine gândită atât pentru ofensivă cât şi pentru defensivă. Avea un talent incomparabil de administrator şi de diplomat, iar pe deasupra deţinea arta de a se face iubit şi respectat de soldaţi. Era un patrician elegant şi rafinat, un doritor ardent de petreceri, un rege al modei, dar emana şi calităţi bărbăteşti deosebite alături de o rezistenţă de fier. Exponent al durităţii tradiţionale romane, a exterminat pe parcursul campaniilor sale, peste două milioane de oameni. In zece ani a pacificat şi a creat o provincie imensă între Rin şi Marea Nordului, punând totodată piciorul şi peste mare în viitoarea provincie Britania.

            Două companii i-au fost suficiente pentru a supune Gallia Septenprională şi Occidentală (57-56 a.Ch).

Cea mai mare parte a populaţiilor belgice formaseră o coaliţie puternică.Numai remii (Reims) s-au declarat alături de romani. Caesar s-a aşezat pe malul unui râu, într-o poziţie întărită, şi s-a rezumat să respingă asalturile inamicilor. Cu timpul barbarii au început să părăsească asediul pe rând, retrăgându-se în ţinuturile lor. După aceea Caesar a trecut la supunerea lor separată, fără a întâmpina o rezistenţă semnificativă. Numai tribul nervienilor s-a opus puternic, protejat de natura mlăştinoasă şi împădurită. Invinşi într-o mare bătălie pe marginea Sambrei, ei au dispărut din istorie, după ce au pierdut aproape toţi luptătorii (57 a.Ch.).

            Anul următor Caesar s-a îndreptat spre vest. Veneţii formau populaţia cea mai importantă de pe litoralul cuprins între Sena şi Loara. Ocupaţiile lor erau cele marine şi comerţul. Pentru a-i înfrunta, Caesar a trebuit să improvizeze rapid o flotă. O parte din nave le-a procurat de la aşezările vecine, iar altă parte le-a construit cu oamenii lui. Veneţii aveau, însă, nave cu bordul înalt, inaccesibil luptătorilor romani. Atunci s-au imaginat nişte coase lungi care tăind cordajele navelor veneţilor le puneau în situaţia de a nu-şi mai putea folosi pânzele. Procedeul a dat rezultate minunate, iar veneţii, învinşi la revărsarea Loarei, au încetat rezistenţa.

In acelaşi timp tânărul Crassus opera împotriva iberilor în zona Aquitaniei. Buletinele informative trimise la Roma extaziau cea mai mare parte a populaţiei, dar în lumea politică opoziţia contra lui Caesar persista. Evenimentele de la Roma se menţineau tensionate şi deosebit de agitate, favorizând personajele opozante lui Caesar. Tribunul Cladius, generator de dezordini, îşi reluase apucăturile, atentând chiar, printr-un sclav, la viaţa lui Pompei. Acesta din urmă a determinat întoarcerea din exil a lui Cicero şi prin influenţa acestuia a primit de la senat puteri depline în stârpirea pirateriei ce îngreuna alimentarea Romei.

            Pompeius a primit, totodată, puteri discreţionale în toate porturile şi în toate pieţele. Cato domina o facţiune a senatului. Intre triumviri se dezvoltau suspiciuni, care existaseră în stare latentă încă de la primul pact.

            A apărut  necesitatea unei noi întâlniri. Aceasta a avut loc la Lucca, în Etruria, numai cu participarea lui Pompei şi Crassus, în aprilie 56 a.Ch. Intâlnirea a avut menirea să mai estompeze tensiunea reinstalată între cei doi în timpul scurs de la pact. S-a hotărât ca ei doi să ocupe consulatul în anul 55 a.Ch, iar lui Caesar să-i fie prelungită cu cinci ani autoritatea în provinciile sale.

            Influenţa de care se bucurau triumvirii la Roma a făcut ca, în ciuda opoziţiei senatoriale înverşunate, planul de la Lucca să fie transpus aidoma in practică. Conform pactului de la Lucca, Pompei primea pentru 5 ani guvernarea Spaniei, iar Crassus pe cea a Siriei.

            Fără a aştepta terminarea perioadei de consulat, perioadă în care un consul trebuia să stea la Roma, Ceassus a plecat spre Orient. Acolo s-a angajat într-un război cu parţii murind la 9 iunie 53 a.Ch.

            In schimb, Caesar şi-a continuat seria succeselor din Gallia. In anul 55 a.Ch, el a aruncat în Germania unele triburi germane care aveau intenţia să se stabilească pe malul stâng al Rhinului. Apoi a trecut fluviul în zona actualului Bonn şi a parcurs în forţă teritoriile vecine. Nu a dorit să anexeze acele teritorii ci numai să inspire frica pentru numele de roman. Era o acţiune de intimidare a triburilor germanice menită să stabilească liniştea la noua graniţă romană stabilită pe Rhin. Aceleaşi motive l-au determinat să întreprindă o expediţie în insula Britanică. Această insulă, cu populaţie celtică asemănătoare celei din Gallia, avea strânse legături religioase şi comerciale cu continentul. Acolo pe insula Mona (Man)se găsea sanctuarul principal al Druizilor.

            De la acele populaţii Caesar n-a obţinut decât vagi promisiuni de fidelitate cu care s-a mulţumit. In realitate incursiunile romane in afara hotarelor stabilite aveau scopuri de intimidare, de jaf şi mai ales de informare asupra bogăţiei teritoriilor şi a puterii potenţialilor inamice.

            Galii au profitat de absenţa lui Caesar, pe timpul incursiunilor din Germania şi Britania şi au organizat o revoltă amplă sub conducerea a doi şefi: Ambiorix şi Induciomor. Revolta a fost foarte întinsă teritorial şi cu pierderi grele pentru romani. Unul dintre locotenenţii lui Caesar, Sabinus, a fost masacrat în tabăra sa, ocazie cu care au pierit o mare parte din soldaţii romani. Alt locotenent, Quintus Cicero, fratele oratorului, a avut aceiaşi soartă, suferind o înfrângere totală.

            Lui Caesar i-a trebuit o energie, o tenacitate şi o perseverenţă exemplară în operaţiuni, pentru a reprima acea rebeliune. In 53 a.Ch. a recurs la devastări şi execuţii înspăimântătoare. Acele pedepse zdrobitoare şi excesiv de sângeroase au provocat izbucnirea unei insurecţii generale a galilor. Populaţia de bază a triburilor galice a fost aceea care a demonstrat cel mai ardent dorinţa scuturării jugului invadatorilor, iar nobilimea tribală a trebuit să o urmeze.

            Dominaţia romană, le părea tuturor foarte grea şi dură. Caesar însuşi s-a mirat “de minunatul acord de voinţe pentru recâştigarea independenţei” .

            Semnalul revoltei generale a plecat din actuala provincie Auvergne, a Franţei, şi a fost dat de Vercingetorix. Acest personaj aparţinea uneia dintre cele mai răsărite familii ale triburilor gailor. Ambiţios şi animat de un patriotism exemplar, el a luat puterea, cu forţa, în Gergovia, şi a chemat toţi galii la luptă. Cei mai mulţi l-au recunoscut de conducător, iar trădătorii au fost puţin numeroşi. Planul lui era de a înfometa inamicul distrugând totul in calea acestuia. Planul a fost executat cu toată rigoarea în ţinuturile biturigilor. Douăzeci de localităţi ale acelora au fost incendiate, dar locuitorii din Avaricum (Bourges) au dorit să-şi scutească localitatea de la distrugere. S-a cedat la această dorinţă, fapt ce a produs mari prejudicii cauzei galilor. Romanii au asaltat şi au cucerit oraşul, găsind multe provizii pentru continuarea normală a ostilităţilor.

            Caesar şi-a divizat trupele sale în două. Prima forţă, sub comanda lui Labienus, a mărşăluit spre nord, iar a doua, sub comanda sa, a mărşăluit spre Gergovia, pentru asedierea lui Vercingetorix. Asediul a eşuat şi Caesar a trebuit să bată in retragere. Labienus, mai, norocos, a fost învingător în confruntarea de lângă Paris, dar a fost obligat să plece in mare grabă pentru a-l reîntâlni pe Caesar.

            De acum Caesar avea toate forţele în mâna sa. Cu toate acestea, s-a arătat prudent şi s-a apropiat de provincia Gallia Transalpină pentru asigurarea comunicaţiilor cu Roma şi pentru a putea primi eventualele întăriri. Pe drum s-a izbit de Vercingetorix. S-a angajat o luptă de cavalerie care a fost funestă pentru gali, obligându-i să se retragă în dezordine la Alesia (pe actuala Coastă de Aur din Franţa — Alice Sainte Reine). Acolo Vercingetorix a ocupat o poziţie de apărare, trimiţând grabnic în toate direcţiile soli pentru a cere ajutor.

            Caesar l-a blocat printr-un ansamblu de lucrări genistice ce se întindeau pe o lungime de 15 kilometri. A construit cu tenacitate fortificaţii ce au înconjurat pe cele ale galilor. Cei 250.000 de războinici gali au încercat în van să străpungă liniile romane. Cele două cercuri care înconjurau Alesia n-au putut fi străpunse şi înfometarea a adus capitularea galilor înconjuraţi (52 a.Ch.).Cinci ani mai târziu după ce a asistat la triumful învingătorului său, Vercingetorix a fost decapitat la Roma. In acele vremuri nu prea se practica iertarea şi mai ales la romanii obişnuiţi cu atrocităţi chiar şi pe timpul spectacolelor din arene.

            După înfrângerea lui Vercingetorix, galii au mai continuat lupta, dar izolat şi în grupuri foarte slabe fără şanse succes. Pe deasupra aristocraţia lor a devenit din ce in ce mai atrasă de cauza romană, de strălucirea învingătorului. Ultimul centru de rezistenţă a fost Uxellodunum. Galii se retrăseseră în acel loc, ridicat ca un cuib de vulturi, pe o colină prăpăstioasă. Au rezistat câteva luni, până când Caesar a descoperit sursa de apă care alimenta pe asediaţi. Când aceasta a fost întreruptă a urmat predarea. Tuturor prizonierilor li s-a tăiat o mână. (51 a.Ch.).

Pe timpul când Caesar aducea imperiului o nouă mare provincie, Pompei a rămas inactiv. Nu s-a dus nici măcar sa-şi preia noua guvernare din Spania, preferând să conducă peovincia prin intermediul locotenenţilor săi. Nimic nu a umbrit relaţiile dintre cei doi în perioada scursă. Insă, în 54 a.Ch. Pompei, şi-a pierdut soţia, pe Iulia, fiica lui Caesar. Prin ea a dispărut cel mai puternic liant care-i unea.

            Pe de altă parte, moartea lui Crassus, în 53 a.Ch, le-a lăsat celor doi ambiţiile divergente, dar fără un echilibru din afară. Cele două evenimente au constituit o lovitură sensibilă pentru fostul triumvirat, iar ruptura nu a întârziat să se producă. Republicanii au avut interesul de a-l câştiga pe Pompei pentru a-l opune lui Caesar. Republicanii singuri nu s-ar fi putut opune celor doi mari generali în acelaşi timp, aşa că au ales alianţa cu unul dintre ei.

Starea de anarhie se menţinea, la Roma, de mulţi ani. Culmea a fost atinsă după asasinarea anarhistului Cladius de către Milon, în ianuarie 52 a.Ch.. Atunci a apărut necesitatea aducerii la putere a unui dictator care să readucă liniştea. La iniţiativa senatului, Pompei a fost desemnat drept consul unic, cu precizarea de a nu i se numi un coleg mai curând de două luni. A fost investit cu o autoritate discreţionară prin folosirea faimoasei formule care declara că “Republica este in pericol” (caveat consul ne quid detrimentri republica copiat) .

            Pompei a fost ales pentru două scopuri. Prima sarcină de care s-a achitat promt a fost aceea de a restabili ordinea pe străzile Romei. A doua era mai delicată, trebuind să abată pe Caesar, omul în care republicanii vedeau principalul pericol. Caesar avea mai multe ilegalităţi pe conştiinţă şi i se găseau vinovăţii în unele procese politice din activitatea anterioară. De aceea era hotărât de a nu se intra în Roma ca un simplu particular ci vroia să treacă, fără întrerupere, de la demnitatea de guvernator de provincie la o nouă demnitate de consul. Pe această cale politică putea rămâne inviolabil. Ca urmare, în 52 a.Ch, Caesar. şi-a manifestat dorinţa de a deveni consul, fără să fie prezent .

            Dar puţin după aceea, Pompei a pus în vigoare regula care cerea prezenţa în Roma a candidatului la consulat. Apoi, datorită reclamaţiilor adepţilor lui Caesar, el a inserat în exemplarul oficial al legii o rezervă asupra regulei în ceea ce îl privea pe Caesar. Spera totodată că această interpolare nu va avea nici o valoare juridică. O altă lege prevedea că pe parcursul unei perioade de cinci ani după un consulat trebuia să se aleagă între o magistratură urbană şi un comandament exterior. Cele două măsuri aveau scopul de a-l pune pe Caesar la îndemâna adversarilor, prin neacordarea imunităţii de consul.

După principiile acelor prevederi, Caesar ar fi putut fi ales consul doar de către comisia din iulie 49 a.Ch. şi cum puterile sale de moment expirau în ianuarie 50 a.Ch, el s-ar fi găsit pentru câteva luni expus tuturor manevrelor ce se pregăteau contra lui, cu atât mai mult cu cât el se găsea în afara Romei.

            Crassus, unul dintre cei trei generali şi oameni politici care dominaseră viaţa internă şi externă nu mai trăia pentru a echilibra şi atenua contradicţiile ce creşteau între Caesar şi Pompei (115-53a.Ch.). Crassus reprezentase o ilustră familie senatorială şi aparţinuse partidei optimaţilor. L-a ajutat pe Sylla în războiul civil purtat împotriva popularilor, distingându-se în bătălia de la porţile Romei, în anul 82 a.Ch, când Marius şi Cinna nu mai conduceau pe populari. Crassus a profitat fără scrupule de proscripţiile (răzbunării politico­economice) ordonate de Sylla, pentru a strânge o imensă avere ce l-a făcut cel mai bogat cetăţean al Romei. Acea bogăţie i-a adus cognomenul de “Dives” (Bogatul). In anul 72 a.Ch, i s-a acordat comanda războiului împotriva lui Spartacus pe care l-a înfrânt în Apulia, în 71 a.Ch. Pe parcursul deceniului următor a dus o activitate politică menită să-i creeze o poziţie unică în stat, devenind chiar unealta optimaţilor împotriva lui Pompei reîntors acoperit de glorie din Orient. Respingerea tuturor cererilor lui Pompei privind ratificarea aranjamentelor sale în Orient precum şi a promisiunilor făcute ostaşilor l-a pus pe acesta într-o poziţie foarte umilitoare care l-a determinat să fie mereu în antipatie cu Crassus. Acela a iniţiat o lege prin care urma să se acorde cetăţenia romană transpadanilor (locuitorilor italici de la nord de fluviul Pad, până la Alpi) şi a propus anexarea Egiptului.

            Constrâns de împrejurări, Crassus a trebuit să se alăture lui Caesar şi Pompei în triumvirat. După a doua înţelegere care a avut loc la Lucca el s-a grăbit spre Orient înainte de a-şi termina consulatul. Până la acea dată, anul 55 a.Ch, colegii săi de triumvirat îl depăşeau net în capitalul de victorii, teritorii anexate şi glorii. Din dorinţa de a dobândi glorii militare, care să-l ridice la nivelul celorlalţi, imediat ce a ajuns în Orient a declanşat un război împotriva parţilor, al căror regat se întindea la est de Siria şi de Eufrat. In bătălia de la Carrhae a fost ucis. (Se zice că ştiindu-i neţărmurita aviditate după averi, parţii i-ar fi turnat aur topit pe gât). Infrângerea de la Carrhae a ştirbit multe decenii onoarea şi orgoliul roman astfel că, mai târziu, pe timpul lui Augustus, prin unele condiţii de pace romanii au cerut retrocedarea însemnelor legiunilor romane pierdute în acea bătălie. Prin moartea sa, Crassus a uşurat o parte din temerile politicienilor de la Roma. Singurele pericole pentru imperiu au rămas Caesar şi Pompei.

            Crassus personaj ambiţios şi excesiv de vanitos nu a avut abilitatea de om politic şi nici talentul de general al celorlalţi doi triumviri, pe care i-a lăsat faţă în faţă. După moartea sa soarta Romei rămăsese în mâna a două personalităţi de excepţie, personalităţi care erau creatoare de istorie, fiecare în parte.

Pompei după o perioadă glorioasă în prima parte a vieţii s-a complăcut într-o lungă perioadă de inactivitate militară. In acelaşi timp, Caesar s-a aflat într-o creştere continuă de valoare prin victoriile şi teritoriile vaste ce le punea la picioarele Romei. Puterea şi popularitatea lui Caesar au determinat senatul să-l considere ca principal inamic al puterii republicane existente.

            Atunci Pompei a devenit alesul ce trebuia să oprească pe inamicul prezumtiv al republicii. Politicianismul sterp al capitalei, a reuşit ca prin hotărârile senatului să-i contrapună pe cei doi mari generali. Nu se uită că Pompei fusese totdeauna de partea optimaţilor, iar Caesar de cea a popularilor. La ora confruntărilor politice amintite, optimaţii s-au făcut că uită necazurile pe care i le pricinuiseră lui Pompei la reîntoarcerea din lunga companie orientală, iar el se complăcea.

            Pompeius era şi el reprezentantul unei familii ilustre senatoriale. S-a afirmat tot sub steagurile lui Sylla, în partida de preponderenţă a optimaţilor, în 83 a.Ch. S-a căsătorit chiar cu Aemilia, fiica vitregă a lui Sylla. Pompeius a fost folosit la început pentru lichidarea ultimelor rezistenţe ale popularilor, în Sicilia şi Africa de Nord. Din anul 76 a.Ch, a dus lupte grele în Spania. Acolo generalul Sertorius, adept al popularilor, îşi formase un regat independent şi opus lui Sylla. A continuat extinderea regatului său şi după moarea dictatorului. Pompeius a reuşit să pacifice Spania în 71 a.Ch, după un an de la asasinarea duşmanului său, Sertorius, de către un locotenent trădător. Revenit în Italia  Pompeius a participat, tot în 71 a.Ch, la înfrângerea ultimelor rămăşiţe ale armatei sclavilor lui Spartacus (înfrânte anterior şi sever de Crassus).

            Anul 70 a.Ch. i-a unit pe Crassus şi Pompei într-un consulat comun prilej cu care au reinstituit unele drepturi democratice anulate de dictatorul Sylla, fostul lor conducător (restaurarea atributelor şi drepturile tribunilor poporului).

            In anul 67 a.Ch. Pompei a primit puteri extraordinare (imperium maius) pentru trei ani, cu misiunea de a combate pirateria din Marea Mediterană. In acea acţiune a  dovedit un talent organizatoric de excepţie, rezolvând misiunea în numai câteva luni.

            In anul următor, 66 a.Ch., cu toată opoziţia din senat a primit comanda supremă în Orient, în războiul cu Mitradate al VI-lea, regele Pontului. Era cel de-al treilea război mitridatic, război împotriva unui luptător străin, care după Hanibal, a fost unul dintre cei mai înverşunaţi şi mai periculoşi duşmani ai romanilor. Pompei l-a învins pe acesta şi apoi pe aliatul său Tiqranes al II lea cel Mare, regele Armeniei. In continuare a iniţiat o companie în regiunea Mării Caspice şi a Caucazului, un colţ de lume prea îndepărtat de Roma şi prea sălbatic.

            In anii 64 şi 63 a.Ch, Pompeius s-a consacrat reorganizării politice a Orientului roman. Regatul Seleucid a fost desfiinţat şi transformat în provincie romană, Armenia, Cappadocia, Commagene, Regatul Basporan, Galaţia, Orshoene şi Iudeea, au primit statutul de regate clientelare.

            La întoarcere în Roma, Pompeius şi-a serbat un triumf cu un fast nemaiîntâlnit şi a primit cognomenul de Magnus, dar ulterior s-a izbit de antipatia senatului, antipatie susţinută din umbră de Crassus. Acest general valoros, Pompeius, a fost personalitatea care, din anul 60 a.Ch, a făcut parte din primul triumvirat şi care, mai târziu, a fost opus lui Caesar de către senat. Demnitatea primită de el în 52a.Ch. de consul sine collega  l-a mulţumit, dar l-a pus stavilă în faţa dorinţelor lui Caesar, care pretindea partea sa din conducere conform acelei vechi înţelegeri din triumvirat.

            In luna martie a.Ch, când funcţia de guvernator a lui Caesar a luat sfârşit, senatul a deliberaat viitoarea poziţie politică ce îi trebuia asigurată cuceritorului Galliei. In timpul dezbaterilor, tribunul Curion, care era în secret omul lui Caesar, a sugerat o idee care a atras pe toată lumea.

            El cerea ca atât Pompei cât şi Caesar să fie reduşi simultan la viaţa privată. Aceasta era, după el, singura soluţie capabilă să salveze republica cu instituţiile ei.

Propunerea a fost votată cu 370 de voturi şi 22 contra. Soluţia aceasta îl avantaja, de moment pe Caesar, care ar fi reuşit să reducă toate puterile cu care fusese investit Pompei, în lipsa sa, pe timpul cuceririi Galliei. Pompei însă care aspirase mulţi ani la puterile pe care le deţinea, a protestat contra acestei rezoluţii aşa că nu s-a mai insistat.

Termen după termen, afacerea a trenat până în octombrie 50 a.Ch. In acel moment a răzbătut zvonul că Caesar împreună cu patru legiuni a avansat în nordul Italiei. Imediat consulul Marcellus l-a somat pe Pompei să-l atace cu toate trupele care erau necesare, iar preparativele de război au început imediat.

            Caesar avea toate avantajele pentru a grăbi lucrurile. El a trimis de la Ravenna un ultimatum senatului, ultimatum menit să determine senatul să-i acorde drepturile politice şi imunitare egale cu ale lui Pompei, dar şi drepturi care reprezentau o recompensă pentru faptele sale de arme şi administrative. El se oferea totuşi, în clar, să renunţe la funcţia deţinută, dacă Pompei renunţa la a sa. In caz contrar, el pretindea ca până la proxima comisie de acordarea consulatelor, să i se lase o parte din provincia deţinută, împreună cu una sau două legiuni. O parte din senatori erau de acord să se admită aceste condiţii pentru a-l ţine cât mai departe de Roma. Dar, în urma unor vehemente opoziţii ale consulului Lentulus, s-a adoptat un decret ostil. Acela poruncea lui Caesar să demobilizeze armata ce îi era sub comandă şi să părăsească Gallia (ianuarie 49 a.Ch.). Astfel Caesar era lipsit de provincia în care era recunoscut ca unic conducător şi de forţa armată credincioasă. El s-a opus şi a trecut Rubiconul, râu care despărţea provinciile de teritoriul pur roman. Momentul trecerii Rubianului a fost crucial pentru istoria Romei şi pentru viaţa lui Caesar. Cu acea ocazie a rostit celebrele cuvinte: Alea jacta est (Zarurile au fost aruncate), ceea ce voia să se înţeleagă că soarta rămânea să hotărască viitorul.

            A invadat Italia mărşăluind asupra Romei în fruntea legiunilor glorioase. Acvilele ce cutreieraseră până la Marea Nordului, până la ocean, în Germania şi în Britania, săltau în fruntea celor mai antrenate şi credincioase legiuni. Ostaşii cei mai temuţi şi cruzi ai Romei veneau asupra capitalei, urmând a decide soarta şi voinţa generalului Pompei.

            Ropotul paşilor legiunilor şi zăngănitul armelor se auzeau până la Capitoliu. Senatul era îngrozit, dar populaţia Romei voia un conducător, aşa că Caesar avea drept complice marea masă a romanilor.

            Inaintarea lui Caesar se baza pe orbirea obişnuită a maselor care se alăturau unei cauze, sau unei persoane. Populaţia eterogenă şi de proastă calitate care îndesa străzile Romei avea opţiuni uşor de schimbat, fiind foarte receptivă la schimbarea conducătorilor. Acea populaţie gata de revoltă, plină de vicii, leneşă şi deşănţată, reprezenta totuşi “poporul”, iar romanii aveau dictonul Vox populi vox dei (Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu).

            Caesar era remediul excelent pentru combaterea anarhiei casre apăsa toate păturile sociale şi convulsiona de mulţi ani viaţa capitalei şi a Italiei.

            Odată decis războiul, Caesar l-a purtat cu vigoarea obişnuită. Pompei care jurase că va mobiliza din legiunile pentru apărarea Romei, s-a văzut nevoit să se retragă. A evacuat capitala şi apoi Italia, iar după o companie de numai două luni Caesar a avut în mână întreaga peninsulă. Inainte de a-l urmări pe Pompei spre Orient, Caesar s-a  îndreptat fulgerător spre Spania unde s-a scăpat de trei locotenenţi ai lui Pompei, Varron, Afranius şi Petreius. La întoarcere a acceptat supunerea cetăţii Masalia (marsilia), răsculată anterior împotriva sa. Urmându-şi calea, a trecut, prin Roma pentru a primi consulatul ce îi fusese refuzat pe când se afla în Gallia şi profitând de neglijenţa lui Pompei, a traversat strâmtoarea spre Epir fără nici o rezistenţă. Din acel moment cei doi inamici se aflau faţă în faţă. Forţele lor erau sensibil egale. Pompei dispunea de nouă legiuni şi mulţi auxiliari ridicaţi din Grecia şi din Asia. Caesar comanda opt legiuni incomplete, fără a vorbi de galii şi germanii săi înrolaţi alături de armata regulată. El avea avantajul că dispunea de o armată călită în lupte, devotată şi plină de încredere în comandamentul său, capabilă de orice sacrificiu.

            Pompei, cu un talent militar pe măsură, dar îmbătrânit, se confrunta cu bănuielile, neliniştile şi temerile anturajului său format din nobili şi senatori, fugiţi din faţa lui Caesar.

            In urma unei serii de confruntări de lângă Dyrrachium, Caesar s-a retras în Tesalia. Aici a obţinut victoria de la Pharsalus (9 august 48 a.Ch). Pompei acceptase confruntarea decisivă sub presiunea anturajului, fără a se plasa într-o poziţie avantajoasă. Sperând într-un ajutor militar, s-a refugiat la curtea regelui Egiptului, al cărui tată îi fusese prieten. Acela, un rege degenerat, din lunga dinastie a Ptolemeilor, a încălcat legile ospitalităţii şi l-a omorât încă de la sosire (28 septembrie 48 a.Ch.).

            Caesar a aflat de uciderea mârşavă lui Pompeius odată cu debarcarea în Egipt. Roma exercita, pe atunci, un fel de protectorat asupra acelui regat bogat, dar decăzut. In virtutea acelui drept Caesar a vrut să regleze afacerile interne ale Egiptului, zguduit de discordie. Intervenţia sa a provocat o imensă răscoală pe care n-a înăbuşit-o cu mare greutate, dispunând de forţe puţine. Conflictul dinastic dintre Ptolemeu al XIII-lea, un minor în numele căruia fusese asasinat Pompei, şi sora sa Cleopatra a VII-a, s-a rezolvat în favoarea celei din urmă.

            Cu toate că interese puternice îi reclamau prezenţa la Roma, Caesar a amânat reîntoarcerea, reţinut fiind la Alexandria de farmecele Cleopatrei. In iarna 47­46 a.Ch, a fost asediat împreună cu Cleopatra în citadela Alexandriei de către partizanii lui Ptolemeu al Xlll-lea şi numai sosirea unor întăriri din Asia Mică trimise de Domitius Calvinus a decis despresurarea.

            Caesar şi Cleopatra au suportat asediul în citadela regală din Alexandria numită Bruhion, iar Ptolemeu al Xlll-lea a devenit prizonierul său. Victorios, Caesar a consimţit să-l elibereze, estimând că regruparea tuturor forţelor egiptene în jurul regelui, cu toate că îi va crea noi dificultăţi, îi va permite de a cuceri Egiptul printr-o victorie decisivă. Odată văzut liber Ptolemeu al Xlll-lea, sfătuit de demnitari corupţi, a făcut exact ce prevăzuse Caesar.  A luat comanda armatei sale şi a suferit o primă înfrângere încercând să oprească trecerea trupelor din Asia Mică care veneau în ajutorul lui Caesar. Apoi a fost înfrânt şi a pierit înecat într-o altă confruntare, pe Nil (27 martie, 47 a.Ch.), de armata condusă de însuşi Caesar. Acesta nu a profitat de victorie pentru a supune Egiptul, dar a ridicat la conducerea regatului pe Ptolemeu al XIV-lea alături de Cleopatra.

            După tradiţie, la moartea lui Ptolemeu al XII-lea moştenirea a revenit celor doi copii ai săi, Ptolemeu al Xlll-lea, de treisprezece ani, căsătorit cu sora sa Cleopatra a VII-a, de şaptesprezece ani. Acesta era obiceiul dinastic egiptean. Caesar i-a lăsat Cleopatrei coroana Egiptului alături de un frate mai mic, Ptolemeu al XIV-lea. Acel al doilea soţ minor a murit curând şi Cleopatra a rămas, în continuare, singura conducătoare a Egiptului.

            Pe timpul şederii în Egipt, între Caesar şi Cleopatra a înflorit o aventură amoroasă, din care a rezultat singurul moştenitor al marelui general. Istoria vorbeşte şi de o fabuloasă călătorie pe Nil organizată de Cleopatra.

In anul 46 a.Ch, regina Egiptului a sosit la Roma împreună cu fiul lui Caesar, Ptolemeu al XV-lea (Caesarion), născut cu un an înainte (47a.Ch.). După asasinarea lui Caesar (44 a.Ch.) a părăsit Roma, iar la moartea prematură a lui Ptolemeu al XIV-lea (frate şi soţ), l-a făcut coregent pe Caesarion (fiul lui Caesar). Acel moştenitor a devenit un pericol politic pentru politicienii republicani din Roma.

            Atunci când a părăsit Egiptul (47 a.Ch.) Caesar a lăsat două legiuni, care să asigure prezenţa romană şi stabilitatea monarhiei duble a celor doi fraţi şi soţi, Cleopatra a VII-a şi Ptolemeu  al XIV-lea.

            Pe drumul terestru de întoarcere spre Roma a trecut la pedepsirea lui Farnaces al II-lea, fiul lui Mitridates al VI-lea, din Pont, care încerca să reîntregească regatul tatălui său. L-a înfrânt la Zela. Atunci a transmis senatului celebrele cuvinte “veni ,vidi ,vici” (Am venit, am văzut, am învins). Farnace a fugit, iar Caesar a aşezat în locul lui un prinţ mai docil.

Bătălia de la Pharsalos a făcut din Caesar stăpânul lumii mediteraneene, iar bătăliile de la Thapsus (6 aprilie, 46 a.Ch.), în nordul Africii, şi de la Munda (17 martie, 45 a.Ch.), în Spania, contra republicanilor, au fost numai episoade minore pentru el.

In stilul său propriu, rapid şi hotărât, a revenit la Roma din orient, în octombrie 47 a.Ch, iar la 28 decembrie a debarcat în Africa de Nord pentru a se confrunta cu pompeienii care concentraseră o puternică armată. I-a zdrobit la Thapsus în 6 aprilie, 46 a.Ch. Revenit în iulie 46 a.Ch. la Roma, în noiembrie a părăsit din nou oraşul pentru a merge pe frontul din Spania, unde fii lui Pompeius Magnus mobilizaseră o puternică armată. Bătălia de la Munda a pus capăt oricărei opoziţii armate faţă de Caesar în vastul imperiu.

            După ocuparea Italiei în primăvara anului 49 a.Ch., a fost declarat cu servilism dictator. In anii 48, 46, 45, 44, a.Ch. a fost ales consul, în 48 a.Ch. dictator pentru un an , în 46 a.Ch. dictator pentru zece ani, pentru ca în februarie 44 a.Ch. să fie numit dictator perpetuus.

            Concomitent i-au fost acordate puteri excepţionale şi drepturi speciale. După ce a reuşit, în anii 45­44 a.Ch, să concentreze o putere cvasi-monarhică, Caesar a acceptat şi însemnele exterioare ale acesteia. El a fost declarat inviolabil şi sacru şi a primit puterea de a destitui tribuni. Era şi mare pontif adică demnitarul suprem al cultului, calitate cu care a intrat în colegiul angurilor. Reunirea tuturor acestor înalte demnităţi ale Republicii în mâinile unui singur om erau contrare spiritului instituţiilor romane tradiţionale, dar aceasta a fost posibil deoarece le-a primit prin lege.

            Dio Casius ne transmite că după bătălia de la Munda, Caesar a fost numit imperator, dar nu în sensul pur onorific ce se acorda generalilor învingători ci ca un simbol al imperiumului, al omnipotenţei sale politice în stat.

            Cu toate că a promovat o politică socială lucidă şi abilă, prin care a încercat să stabilească un echilibru între diversele categorii sociale, să aplaneze ura şi disensiunea dintre diferitele categorii de politicieni, sau de proscrişi, Caesar a subestimat rezistenţa instituţiilor republicane, precum şi animozitatea neiertătoare a aristocraţiei senatoriale ale cărei manevre le dejucase şi de care era privit ca simbol al tiraniei.

            La idele lui martie (15 martie 44 a.Ch.), în preajma începerii unei campanii împotriva parţilor, la vârsta de 56 de ani, Caesar a fost asasinat în senat de o conjuraţie a circa 60 de senatori, în frunte cu Caius Cassius Longinus şi Marcus Iunius Brutus. Inainte de a se stinge, observând că printre atentatori se află şi Brutus a rostit celebra propoziţie Tu quoque, Brute fili mi! (Şi tu de asemenea , Brutus, fiul meu!). Adevărul este că la Pharsalus, brutus luptase în tabăra adversară lui Caesar şi căzuse prizonier. Cu clemenţă, Caesar îl eliberase.

            Om politic cu o genială fantezie şi cu o voinţă de fier, diplomat lucid şi subtil, organizator strălucit, inegalabil strateg şi conducător de oşti, Caesar a rămas una dintre cele mai importante personalităţi ale Romei antice. Numele său stă înscris alături de cei mai renumiţi cuceritori ai antichităţii, Alexandru cel Mare, Hanibal şi Pyrrhos.

            Prin faptele sale Caesar precipitat, în istoria romană, trecerea de la sistemul republican la cel monarhic. Antrenat, din tinereţe, în intrigile politice proprii Romei republicane, Caesar şi-a relevat şi materializat inegalabilele potenţe în cea de a doua parte a vieţii, când talentul, bravura, echilibrul şi luciditatea l-au aşezat printre giganţii istoriei. Nici măcar atotputernicia ultimilor ani nu i-au alterat echilibrul şi sensibilitatea aristocratică.

            Este foarte greu de a enumera în detaliu reformele sale, fiind suficient de a indica sumar în ce spirit a guvernat. El nu a fost un om de partid şi nu s-a gândit decât la interesul general. S-a arătat echitabil în respectul pentru vechea gardă şi iertător cu adversarii săi. El a reînălţat statuile lui Sylla şi Pompei (foştii adversari ) aşa cum altădată reaşezase în Capitoliu trofeele lui Marius. Totodată el a reparat multe din injusteţile acelor predecesori, sau a îndulcit mult din rigorile lor: fii proscrişilor lui Sylla au primit dreptul de a fi eligibili în funcţiile publice, iar cetăţenii izgoniţi de senat pe timpul lui Pompei au putut să se reîntoarcă. Toate exilurile politice au fost anulate cu excepţia câtorva care puneau în pericol ordinea. Generozitatea politică a lui Caesar n-a avut alte limite decât grija pentru siguranţa statului. Toţi adepţii lui Pompei au obţinut favoarea de a reveni la Roma şi nu a refuzat nimănui supunerea. Nu ezita să accepte serviciile republicanilor care totdeauna l-au combătut. Se pare că el a dorit o împăcare, o fuziune a tuturor partidelor, o reconciliere şi folosea drept agenţi pe cei mai influenţi oameni ai Romei, fără a ţine cont de trecutul lor politic. Nu a uitat nici plebea pe care a cucerit-o şi a onorat-o cu donaţii şi cu magnifice serbări de triumf, după bătăliile de la Thapsus şi Munda. S-a zbătut să găsească de lucru săracilor şi să întărească clasa de mijloc. A întărit proprietatea agricolă şi a împroprietărit 80.000 de veterani pentru care a fondat colonii în Italia, Africa de Nord şi Grecia, cu interdicţia de a înstrăina loturile mai curând de douăzeci de ani.

            Cu toate că a stat relativ puţin în Roma, Caesar a iniţiat mari construcţii, pentru a ocupa forţa de muncă liberă şi pentru a înfrumuseţa oraşul. Dorind să oprească fenomenul de emigrare şi de depopulare a Italiei, el a interzis tuturor cetăţenilor între douăzeci şi patruzeci de  ani să absenteze din peninsulă mai mult de trei ani, în afara celor care se aflau în servicii publice. A restrâns dreptul la divorţ, deoarece fenomenul luase prea mare amploare.

            Măsurile sale administrative nu au fost mai puţin valoroase decât cele economice. După mulţi ani de anarhie a prevăzut măsuri severe de pedepsire a agitatorilor. Ca urmare a publicat o lege a maiestăţii care pedepsea toate atentatele dirijate spre persoaneţ sau împotriva siguranţei statului. O altă lege, intitulată De vi pedepsea drastic pe autorii de violenţe, sau de tâlhării.

            Un control serios s-a abătut asupra guvernatorilor de provincii şi a funcţionarilor publici. Măsurile sale s-au întins în domeniul asociaţiilor, impozitelor şi tribunalelor. Caesar a acordat dreptul de cetăţean roman locuitorilor din Gallia Transpadană, provincia dintre fluviul Pad şi Alpi care era singura din  peninsulă ce nu primise pentru locuitorii săi acest statut. Acelaşi lucru l-a făcut pentru câteva oraşe din Spania şi pentru o mulţime de oameni izolaţi. Două metode pregăteau romanizarea Occidentului. Loturi de italieni, sau de veterani, au fost trimişi în Gallia Narbonensis şi în Spania, pentru a întări populaţia de vechi colonişti, sau pentru a crea noi colonii. Două legi stabileau organizarea uniformă a acestor aşezări. O altă metodă de romanizare era aceea de întindere a dreptului latin în provinciile înconjurătoare (Sicilia şi Gallia de Sud).

Se poate susţine că, prin măsurile sale, Caesar a schimbat rolul unic de oraş stat al Romei, în acela de capitală ­ adică Roma s-a transformat din Stat în capitala imperiului. Legea Iulia municipalis a creat un statut comun municipiilor cărora le acorda o stare de autonomie, le organiza politica. Ea nu făcea nici o distincţie între Roma şi celelalte municipii. In mare, aceasta a fost opera politică, socială, economică şi administrativă a lui Caesar, operă ce a atins aproape toate domeniile vieţii statului. Intr-o societate care pierduse toată încrederea în vechile ei instituţii şi care numai ştia să se guverneze el a impus un regim politic, regim care avea aerul că apelează încă la trecut, dar care în fond era cu totul nou. Acest regim era monarhia pur şi simplu.

            Nu există îndoială că Caesar dorea să perpetueze acest regim. El purta în public ţinuta regilor din Alba, îşi exprima părerea că Sylla greşise atunci când abdicase, ceea ce el nu se gândea să facă. A primit titluri religioase de pater patriae de semideus de deus invictus şi de Jupiter Iulius, iar concomitent i s-au acordau onoruri divine de adulare, împrumutate, pentru el, din practicile orientale. Fără îndoială că a deschis calea, de mai târziu, a suveranilor republicani cu caracter ereditar.

            Republicanii exaltaţi au trecut cu vederea toate binefacerile conducerii sale şi l-au suprimat mârşav, năpustindu-se asupra lui în senat  şi sfârtecându-l cu treizeci şi cinci de lovituri de cuţit. Prea târziu! Personalitatea lui Caesar schimbase lumea romană şi odată cu ea lumea mediteraneeană.

            Iulius Caesar este unul din geniile extraordinare care au apărut în istorie. Mare scriitor şi mare orator, general incomparabil, politician de prim ordin, el a avut toate calităţile. Istoria nu-i recunoaşte un egal. Avea un spirit precis, net, viguros, o vedere clară a lucrurilor, o rară penetraţie, un bun simţ minunat şi o egală aptitudine de a face vaste planuri şi de a le executa. El ştia totdeauna ce vrea şi ceea ce vroia ducea la îndeplinire. Nu se mulţumea de a repurta victorii strălucitoare, ci lăsa în urma lui opere durabile. El a angajat Roma şi lumea pe drumuri noi, drumuri pe care Sylla le-a pregătit dar nu a avut curajul să le finalizeze. A pus fundamentele organizării administrative a imperiului şi a emis legi ce au fost valabile până la culegerea lor de către Justinian al Bizanţului. El a dat un impuls puternic răspândirii romanităţii, a civilizaţiei romane, în teritoriile barbare occidentale, operă dură ce nu i-a răpit decât aproximativ cinci ani de lupte victorioase (fără a pune la socoteală anii războaielor civile).

            La toate acestea a fost ajutat de calităţile excepţionale cu care natura l-a dotat, o uşurinţă prodigioasă în muncă, o putere de seducţie irezistibilă, o natură delicată  de om superior, o demnitate severă, care, într-o oarecare măsură i-a ţinut loc de sens moral, un fond de generozitate care nu se împăca cu comiterea de violenţe în lumea civilă şi nici cu vărsări de sânge asemănătoare celor provocate de Sylla sau, mai târziu, de Octavianus, el rămânând adeptul clemenţei. Caesar nu a fost numai cel mai complect om de stat dar şi cel mai seducător.

            Prin testament, Caesar l-a lăsat moştenitor pe Caius Octavianus. Acesta era fiul lui  Caius Octavius şi al Atiei, nepoata lui. Testamentul cuprindea adoptarea şi desemnarea acelui nepot ca moştenitor. Caesar s-a făcut remarcabil şi prin creaţia sa literară. Prezenţă activă în viaţa spirituală a epocii, el este autor de poezii, drame şi discursuri (considerat de Cicero drept cel mai important retor al vremii), scrisori, studii literare, pamflete politice, memorii apreciate în antichitate, dar astăzi pierdute. Insemnările despre războiul galic (De bello galico), alături de însemnările despre războiul civil (Comentarii de bello civili ) se înscriu printre creaţiile majore ale prozei latine, care au ajuns până la noi.

            Pe timpul vieţii lui Caesar mai pot fi consemnate o serie de evenimente., fapte sau prezenţe care complectează tabloul istoriei: în anul 95 a.Ch. a fost consul Q Mucius Scaevola autorul primului tratat metodic al dreptului civil roman; între 91-89 a.Ch. a izbucnit aşa zisul război al aliaţilor prin care opt seminţii italice s-au coalizat împotriva Romei, iar în urma căruia toate populaţiile de la sud de Pad au primit cetăţenia romană (astfel s-a transformat Roma dintr-un stat cetate într-un stat teritorial); între 89 şi 63 a.Ch. au avut loc cele trei războaie mitradatice, adică războaie cu regele Mitradate VI al regatului Pont, unul dintre cei mai dârzi adversari Romei republicane; în anul 81 a.Ch. şi-a făcut prima apariţie în public Marcus Tulius Cicero; în 74 a.Ch. Nicomedes al III-lea, regele Britaniei (Asia Mică), a lăsat moştenire regatul său statului roman (după exemplul regelui Attalos al III-lea al Pergamului care şi-a lăsat moştenire regatul în favoarea statului roman în anul 133 a.Ch.); în 74 a.Ch. ţinutul Cyrenaica din nordul Africii a fost transformat în provincie romană; în 73 a.Ch. a izbucnit răscoala sclavilor condusă de Spartacus, înfrântă în 71 a.Ch. de către Crassus viitorul triumvir; în 69 a.Ch. generalul L. Licinius Lucullus l-a înfrânt pe Tigranes regele Armeniei şi a cucerit capitala Tigrano ­ Certa; în 65 a.Ch. a avut loc prima ciocnire dintre Roma şi regatul parţilor, deschizând o confruntare de peste două secole şi jumătate; în 63 a.Ch. s-a produs conspiraţia, lui L Sergius Catilina împotriva autorităţii senatului, conspiraţie condamnată de Cicero în celebrele Catilinare şi care a fost înfrântă de forţele senatului, în 62 a.Ch.; după anul 60 a.Ch. şi până în 44 a.Ch. istoria Romei şi a bazinului mediteraneean a fost dominată de figura grandioasă a lui Caesar.