ISTANBUL - MOSCHEEA MIHRIMAH

Moscheea Mihrimah (Mihrimah Camîi) este un semn al secolului de aur al Imperiului Otoman, secolul lui Soliman I-ul Magnificul şi al marelui arhitect otoman Sinan (Mimar). Ea se află nu departe de Poarta Adrianopol, spre apus, într-o poziţie oarecum simetrică faţă de cartierul Blachernes, pe creasta colinei a şasea a Constantinopolului. Ocupă un punct culminant al oraşului. Nu este un obiectiv prea vizitat de turişti, fiind mult prea îndepărtată de centrul istoric monumental şi tradiţional pentru turismul industrial modern. Nu se cunoaşte motivul pentru care această moschee a primit o suprafaţă atât de marginală a vechiului Constantinopol. Alegerea poate fi legată numai de existenţa unei locuiri aglomerate în preajma fostelor palate de la Blachernes.

Moscheea şi complexul ei, s-au bucurat de talentul ilustrului arhitect Sinan (1489-1588), cel care le-a alăturat fostelor fortificaţii creştine ce se opuseseră turcilor cu obstinaţie. Lucrarea a fost comandată de Soliman I-ul Magnificul pentru fiica sa preferată, Mihrimah. Lucrările s-au desfăşurat  între 1562-1565. Există o anumită nesiguranţă în datare. La începuturi complexul cuprindea moscheea, două şcoli coranice, două băi (hammam), o piaţă sub edificiul principal şi mausoleele unor membri ai familiei imperiale. Complexul Mihrimah (külliye) cuprinde un rând de magazine sub terasa pe care s-a ridicat moscheea. Acestea formează piaţa. Banii obţinuţi din închirierea lor erau destinaţi întreţinerii complexului. Multe dintre acele edificii nu mai există.

Curtea interioară amplă (avlu) este înconjurată de portic pe toate laturile, acoperit cu mici cupole. Intrarea în moschee se face printr-un cu şapte deschideri, cu mici cupole deasupra şi cu coloane de marmură şi de granit. Centrul curţii este ocupat de o fântână de abluţiuni (sadirvan). Medresa înconjoară moscheea, fiind acoperită şi ea cu mulţime de mici cupole.

Moscheea are un caracter pur comemorativ, căci fiica Mihrimah a murit înainte de terminarea lucrărilor şi a fost înmormântată în curtea Moscheii lui Soliman Magnificul (Süleymanie). Arhitectul Sinan a reuşit aici încă o victorie arhitectonică. Interiorului edificiului este conceput sobru într-o goliciune exemplară. Lumina pătrunde spre spaţiul vast de rugăciune prin 60 de ferestre, plasate pe cele patru laturi. Spaţiul de rugăciune este acoperit de o cupolă înaltă de 38 de metri, cu un diametru de 20 de metri. La baza cupolei, un inel de ferestre contribuie la valurile de lumină ce pătrund în spaţiul interior. Prin sticla colorată a unor ferestre se cerne o lumină vrăjită, lumină care se străduieşte să înfăşoare pe cei din interior în toate culorile curcubeului dintr-odată. Sub boltă se păşeşte ca într-o lume de basme, fără zmei şi fără vrăjitoare. Mulţimea de ferestre a transformat edificiul în cel mai luminos creat de Sinan.

In interior, pe laturile de nord şi de sud sunt plasate câte trei arcade, susţinute de coloane de granit. Ele susţin galerii acoperite tot de cupole mici. Toate decoraţiunile sunt moderne în afară de mimber-ul din marmură albă.

Moscheea a suferit multe deteriorări datorită cutremurelor din anii 1719, 1766, 1814 şi 1894. Cupola a avut de suferit şi în anul 1999, ca urmare a cutremurului ce a lovit devastator oraşul Izmit. A necesitat lucrări atente de renovare, ca şi partea superioară a minaretului înalt şi subţire, care s-a prăbuţit peste acoperiş.

Baia (hammam) se găseşte undeva mai jos de moschee, pe bulevardul Fevzi Paşa Caddesi, ea fiind ridicată mai târziu, spre anul 1578. Plasarea ei oarecum îndepărtat de moschee dă imaginea mărimii complexului imaginat de Sinan.

Pe suprafaţa complexului imaginat de Sinan se găsea odinioară biserica Sfântul Gheorghe a bizantinilor, ale cărei structuri parţiale au servit la construirea hammam-ului. Pentru a aminti de locaşul dispărut, grecii din Istanbul au primit autorizaţia sultanului de a ridica o mică biserică dedicată tot Sfântului Gheorghe, chiar în faţa moscheii. Biserica celebrează şi astăzi cultul ortodox.