Orice creştin ortodox ajuns la Istanbul îşi aminteşte că după cinci secole de existenţă martirizată Patriarhatul Ecumenic Ortodox îşi menţine reşedinţa, ca o mică insulă într-o mare islamică. Tolerat cu multă antipatie, el şi-a găsit refugiu în cartierul Fanar (Fener în turceşte), copleşit de o ambianţă sărăcăcioasă, chiar desuetă, dar şi de umbrele unor foste palate nobiliare deţinute de familii de origine greco-bizantină. Acele palate şi acele familii ostentativ de bogate şi aservite Înaltei Porţi amintesc românilor de una dintre cele mai grele şi umilitoare pagini seculare din existenţa lor, pagina domniilor fanariote.
In cartierul Fanar trebuie ajuns cu un mijloc de transport pentru că este situat pe ţărmul sudic al Cornului de Aur, la jumătatea distanţei dintre Podul Atatűrk şi colţul nord-vestic al zidurilor de apărare, acolo unde îşi etalau bogăţia palatele din Blachernes. Prin vechile ziduri de apărare maritime, dinspre Cornul de Aur, din cartierul Fanar se dechideau porţile bizantine numite astăzi Aya Kapisi, Fener Kapisi şi Balat Kapisi.
După cucerirea marelui Constantinopol, sultanul Mahomed al II-lea a încurajat reinstalarea grecilor bizantini în oraş, greci veniţi din Asia Mică sau din Tracia. Sultanul avea nevoie de meseriaşi, de artizani şi chiar de negustori cu experienţă, deoarece supuşii lui islamici se aflau într-o stare mult interioară de cultură şi civilizaţie, înclinaţi numai spre război şi jaf. Asemănător, familiile aristocratice ale fostului imperiu creştin, care emigraseră în insulele Mării Egee, în Peloponez şi în alte regiuni ale Europei de sud, au primit autorizaţia şi chiar chemarea de a reveni în Constantinopol.
Gennadios al II-lea Scholarios a fost ales Patriarh al comunităţii greco-ortodoxe şi turco-ortodoxe, iar Biserica Ortodoxă care suferise anterior presiunile celei catolice, s-a văzut salvată şi întărită, dar şi izolată. Treptat, pe parcursul secolelor următoare, Bisericile Ortodoxe naţionale şi-au declarat autocefalia, adică independenţa, Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol rămânând numai o instituţie onorifică şi reprezentativă a Ortodoxiei, A păstrat foarte restrânse atribute de decizie şi de mediere asupra bisericilor naţionale, dar se bucură de respectul datorat venerabilităţii .
In anul 1603, Patriarhatul s-a instalat definitiv în cartierul Fanar unde aproximativ 3% din locuitori sunt şi astăzi descendenţi ai unor nobile familii bizantine scăpătate, familii care proveneau din Moreea, din insulele de pe coasta apuseană a Asiei Mici, din vechii locuitori ai Constantinopolului, precum şi dintre alţi europeni.
Numele de Fanar datează din epoca bizantină, atunci când singurul far din lungul Cornului de Aur era aşezat într-un mic turn al zidurilor de apărare în dreptul cartierului.
Unele dintre familiile de greci bogaţi, aciuiţi în acest cartier, s-au ploconit dezgustător Porţii otomane şi au cumpărat conştinţele marilor demnitari turci pentru a primi tronurile Ţării Româneşti şi Moldovei pe tot parcursul sec.al 18-lea şi la începutul sec.al 19-lea. Perioada domniilor fanariote a sărăcit ţările române, degradând pe termen lung obiceiurile şi conştiinţele, aducând corupţia şi mârşăvia la rang de politică de stat. Urmaşii acelor greci pervertiţi au păstrat până astăzi titluri princiare însângerate de suferinţele românilor. Numai regimul comunist a reuşit să spulbere pe urmaşii acelor familii căpuşe de pe trupul ţării, în cele patru vânturi. Numele lor de tristă amintire nu trebuie uitate: Cantacuzino, Mavrocordat, Racoviţă, Cantemir, Ghica, Callimachi, Ipsilanti, Caragea, Şuţu, Mavrogheni, Moruzi, Ruset şi Hangerli. Palatele lor din Fanar sunt astăzi nişte jalnice ziduri părăsite, sau zidiri înglobate în locuinţele celor săraci. Urmaşii lor, chiar dacă au rămas prin Constantinopol, s-au retras în cartiere mai selecte, în locuinţe părăsite de ambasadori sau de consuli ai ţărilor străine.
Cartierul Fanar mai adăposteşte astăzi atât Patriarhatul de Ierusalim cât şi Patriarhatul Sfintei Ecaterina din Sinai, mai puţin cunoscute.
In prezent populaţia cartierului este de origine rurală, vechii locuitori preferând cartierele mai moderne din exteriorul oraşului istoric. In Fanar s-au reconstruit adevărate sate, populaţia strămutată aici aducând cu ea toată mizeria şi înapoierea locuitorilor de baştină.
Peste cartier se ridică dominantă numai clădirea Liceului grec. Numai unele rare edificii mucegăite din piatră amintesc de o perioadă trecută relativ prosperă, precum fostul palat al familiei Cantemir. Peste tot sunt răspândite biserici greceşti şi armene, dintre care unele îşi au temeliile în epoca bizantină (Sfânta Maria a Mongolilor, Sfântul Dimitri-Canabeul, Sfântul Ştefan al Bulgarilor şi Sfântul Gheorghe al Ierusalimului). Spre Cornul de Aur s-au păstrat şi unele resturi ale vechilor fortificaţii maritime.
Domeniul Patriarhatului Constantinopolului şi al Noii Rome se compune din reşedinţa Patriarhului (în prezent Bartolomeu I-ul) şi din unele edificii administrative, o bibliotecă, o şcoală de fete, o şcoală de băieţi plasată în afara teritoriului patriarhatului propriu-zis, din diverse ateliere şi din Biserica Sfântul Gheorghe. Acest loc modest a fost de multe ori deteriorat, ultima dată în 1941, în urma unui incendiu violent care a devastat cartierul. Intre 1989 şi 1990 s-au operat ultimile restaurări.
Mai înainte Patriarhatul mai deţinea nişte apartamente şi o ayasma, în afara Fanarului. Accesul publicului este permis numai în biserica patriarhatului (biserica Sf. Gheorghe). Itrarea în incintă se face printr-o poartă laterală.
In curte se remarcă imediat vulturul bicefal pe faţada clădirii rezidenţiale, acela fiind simbolul şi stema Imperiului Bizantin. In ultimul deceniu Grecia este împânzită de steaguri galbene imprimate cu vulturul bicefal în culoare neagră, motiv de mândrie pentru trecutul ei bizantin. Vulturul bicefal este foarte atrăgător şi pentru emblematica rusească, ruşii dorind de secole bune să se substituie Imperiului Bizantin în fruntea lumii ortodoxe mondiale.
Dimensiunile bisericii Sfântul Gheorghe din incintă sunt modeste, mai ales pe înălţime. In schimb decoraţiunea interioară este foarte bogată, începând cu iconostasul complet acoperit cu foiţă de aur. Circa şaizeci de icoane simbolizează separaţia Pământului de Cer. In centrul naosului există un tron îmbrăcat în velur, destinat oaspeţilor importanţi aflaţi în trecere prin Istanbul. Preşedinţii de stat ortodox, sau alţi înalţi demnitari, nu se pot sustrage acestui ritual de onoare.
Din mulţimea de relicve de valoare deţinute de vechiul Constantinopol ortodox, biserica Sfântul Gheoghe adăposteşte, numai trei icoane din mozaic, sarcofagele a trei sfinţi şi Stâlpul Flagetării, adus de la Ierusalim de Helena, mama împăratului Constantin cel Mare. Piesa de mobilier cu adevărat remarcabilă este fără îndoială tronul patriarhal, numit Tronul Sfântului Ioan Chrysostom, lucrat în marchetărie şi în fildeş. Se spune că acesta ar fi fost creat în sec.al 5-lea e.N.
Biserica Sfântul Gheorghe nu aparţine epocii bizantine, ci secolului al 18-lea, aşa că nu prezintă un interes arhitectural, ci dimpotrivă inspiră pauperizarea Patriarhatului şi o sărăcie a inspiraţiei constructorului. Mulţi vizitatori provin din rândul turiştilor, dar cei mai mulţi sunt pelerini. Este bine ca vizitatorii să-şi declare de la început apartenenţa la ortodoxie pentru a nu întâmpina greutăţi, sau respingere din partea gardienilor.
In zilele de duminică biserica este plină de o mulţime de credincioşi care asistă la slujbă. De Crăciun, de Paşti şi cu ocazia altor mari sărbători ortodoxe, Patriarhia şi biserica ei este încurajată de zeci de mii de credincioşi veniţi din toate colţurile lumii ortodoxe, dar şi de curioşi localnici.
Din raţiuni politice guvernul turc nu acceptă titlul de „ecumenic“ al Patriarhatului, temându-se de posibile confruntări şi pretenţii religioase asemănătoare celor de la Ierusalim.
Deşi nu este locul potrivit aici, trebuie spus că Buddha a susţinut că există două feluri de minuni: cele ale trupului şi cele ale sufletului. Eu cred numai în cele din urmă. Ptriarhatul nostru ortodox de la Istanbul este un miracol al sufletului. El rezistă în mijlocul unui deşert uman, înconjurat de o populaţie ostilă, cu altă religie, vorbitoare a unei alte limbi decât cea liturgică, incultă, lipsită de înţelegere şi împiedicată de la fărădelegi numai de forţele statului. Săracă şi aproape martirizată, Patriarhia Ecumenică Ortodoxă stă dreaptă de aproape şase secole în inima unui stat musulman. Acolo virtutea creştinului a supus ura deşertului musulman.
Se părăseşte incinta Patriarhatului nostru cu un gust amar, gust dat de sărăcia şi de lipsa lui de importanţă internaţională, în comparaţie cu sfidătorul Vatican. Ar putea deveni şi el strălucitor în aceste timpuri când Turcia dovedeşte toleranţă extinsă şi când Patriarhatele fiice din răsăritul Europei sunt bogate şi ar putea contribui la reînălţarea lui. Probabil că sunt gânduri deşarte în raport cu frăţia ortodoxă şi cu viitorul credinţei creştine în sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu