ROMANIA - CONSTANTIN BRÂNCOVEANU - DOMNITOR STRĂLUCIR ŞI MARTIR

 

 

“Logofete – i-au spus boierii – noi cu totii pohtim sa ne fii domn. – Dar ce asi vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sint la casa mea, nu-mi trebuieste sa fiu; ear ei zisera: Ne rugam nu lasa teara sa intre alti oameni, sau rai sau nebuni, sa o strice, ci fii! Si-l luara de mani si-l impingea de la spate si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru trebi imparatesti, il dusease si pre el la Mitropolie; si dusera caftan la capegi-basa al imparatului de au cetit molitvele de domnie si au mers de i-au sarutat mana, zicandu-i: Multi ani!”

Asa a inceput una dintre cele mai luminate si indestulate domnii din istoria Tarii Romanesti. Contextul politic al acelei vremi facea ca domnitorul unei tari, indeosebi al uneia din Balcani, sa se asemene cu un acrobat care practica mersul pe sarma sub o prapastie adanca. Pozitionarea geografica a tarii ii aducea la granita unele dintre cele mai de temut popoare ale vremii: pe de o parte imperialii, pe de cealalta parte, turcii si tatarii.

Printul aurului
Intr-o atare situatie, intelepciunea celui care fusese vel logofat a oferit solutia ideala: compromisul. Brancoveanu avea grija sa satisfaca cererile imperialilor, furnizandu-le informatii si nerefuzandu-le serviciile solicitate, toate acestea fara a deranja fragilele relatii cu Poarta otomana. Insa austriecii nu se multumesc doar cu atat si urmaresc sa supuna Tara Romaneasca, manati de speranta ca resursele acesteia i-ar fi putut ajuta sa isi sustina nevoile materiale generate de lungile razboaie cu turcii. In final, expeditia austriaca condusa de generalul Heissler a fost zdrobita de trupele romanesti ajutate de cele turcesti si de un corp de ostasi unguri numiti "curuti". In acel an, 1690, s-a dat prima si ultima batalie de sub Constantin Brancoveanu. Austriecii au fost nevoiti sa se multumeasca numai cu ceea ce le daruia domnul roman, insa relatiile dintre acestia si Tara Romaneasca au inceput sa se imbunatateasca: Brancoveanu le oferea stiri despre ceea ce se petrecea la turci si ii aproviziona, iar imperialii i-au recunoscut titlul de "principe al imperiului" in data de 30 ianuarie 1695.

Nici turcii nu erau neglijati. Brancoveanu le platea darile si ajuta ori de cate ori era solicitat, cum se intampla deseori, cu precadere in cazul intaririi sau ridicarii unor cetati importante din punct de vedere strategic. Insa obligatiile domnitorului roman fata de Poarta nu se invarteau doar in jurul chestiunilor banesti. Sultanul era informat permanent cu privire la situatia tarilor crestine din jur, iar pentru a obtine informatiile acestea, Brancoveanu isi crease o adevarata retea de informatori si de spioni raspanditi in toate punctele fierbinti ale tarii, dar si ale straintatii: Viena, Venetia si chiar Moscova. Nu este de mirare de ce darnicia si generozitatea sa, induse de imprejurari de vreme ce aceasta era singura metoda de a tine la distanta lacomii dusmani, i-au adus denumirea de Altan-beg sau "principele aurului". Bogatia si darnicia sa il facusera celebru, de aceea la Stambul, mai-marii se intreceau intre ei pentru a avea de-a face cu printul Valahiei. Aurul a fost cel care i-a asigurat domnia linistita, insa tot aurul a fost acela care l-a pierdut pe domnul Brancoveanu impreuna cu cei patru feciori ai sai.

Multumita averii sale pe care o impartasea cu bunavointa, dar si a serviciilor aduse Portii, Brancoveanu a reusit sa isi pastreze domnia, iar in anul 1699 sa o primeasca pe viata. Si, intr-adevar, domnia sa s-a incheiat cu putin timp inainte de a-si pierde viata. Chiar daca reusea sa mentina un echilibru precar in relatiile cu imperialii si cu turcii, Brancoveanu nu a uitat niciodata ca se afla pe teren minat si si-a luat toate masurile posibile pentru a-si asigura existenta sa si a familiei sale, fara a banui macar ca cea mai crunta soarta ii era rezervata. Domnul Tarii Romanesti obtinuse cetatenia transilvana inca de pe vremea boieriei sale, de altfel, purta titlul de conte. Acestea, impreuna cu mosiile pe care le stapanea in Transilvania si depozitele de bani din Venetia, trebuiau sa garanteze securitatea familiei sale.

Relatiile cu Moldova
Desi Dimitrie Cantemir a ramas in paginile istoriei romanesti ca unul dintre cei mai eruditi domnitori romani, familia din care provenea nu a fost pe placul conducatorului Tarii Romanesti, un alt cunoscut iubitor de cultura. Mai exact, intre 1685 si 1693, domnul Moldovei a fost Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie si al lui Antioh. Relatiile dintre cele doua tari erau foarte tensionate, cu atat mai mult cu cat Brancoveanu il considera pe Constantin Cantemir un om de rand, in vreme ce acesta din urma era contrariat de atitudinea superioara a vecinului sau. Prin urmare, cei doi au crezut de cuviinta sa se sape reciproc la Poarta. Ceea ce nu a luat in considerare Constantin Cantemir este puterea aurului, care cantarea mai mult decat orice barfa rautacioasa. Asa se face ca la un moment dat, un grup de boieri romani se refugiaza in Moldova, pe langa Cantemir, plangandu-se de Brancoveanu. Cantemir crede ca a gasit momentul prielnic pentru a-si defaima vecinul si ii trimite pe boieri la Stambul cu jalba. Argumentele si pozitia fata de Poarta a lui Brancoveanu se dovedesc a fi mai puternice decat nemultumirile si uneltirile unor boiernasi, prin urmare acestia sunt trimisi domnului Traii Roamnesti intru judecata. Judecata se face, iar boierii sunt spanzurati la marginea orasului Bucuresti, pentru a servi de pilda si altora.

Ostilitatatea fata de Cantemir sporeste si se revarsa si asupra feciorilor sai care ii vor urma la tronul Moldovei. Desi mari iubitori de arta si de cultura, Brancoveanu si Dimitrie Cantemir vor fi pentru totdeauna separati de interesele politice si personale. Prima domnie a lui Dimitrie Cantemir in Moldova nu este recunoscuta de catre sultan, tocmai ca urmare a interventiilor lui Brancoveanu. Antioh va simti si el represaliile pe propria piele. O impacare are totusi loc, in anul 1705, in urma infiriparii unei aliante prin casatorie, insa aceasta nu va fi defintiva. Anul 1711, cand are loc a doua domnie a lui Dimitrie, ii gaseste pe cei doi iar in relatii tensionate. Aversiunea lui Brancoveanu fata de Cantemiresti mai are o explicatie, de natura personala si egoista, am putea spune, desi in acea perioada era un lucru normal ca domnii sa doreasca sa aiba aliati la conducerea tarilor invecinate. Brancoveanu isi dorea un astfel de aliat pe tronul Moldovei, iar candidatul perfect era Constantin Duca, care ii era si ginere, precedat in ordinea preferintelor de Mihai Racovita, ce-i venea var de-al doilea.

O domnie pe viata…scurta
O confirmare pe viata a domniei ar fi trebuit sa echivaleze cu o garantie a pastrarii tronului, insa la acea vreme, tot aurul din lume nu putea sa sustina terenul alunecos pe care se afla acesta. Brancoveanu nu avea numai prieteni castigati cu bani grei la Stambul, ci avea si dusmani care s-ar fi imaginat pe tronul acestuia. Unul dintre acestia era marele dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care dorea tronul tarii pentru fiul sau, Nicolae. Brancoveanu nu era strain de interesele acestui reprezentant al Portii, prin urmare, a incercat sa isi ia din timp masuri de prevedere, incuscrindu-se cu acesta. Ilinca, una dintre fiicele sale s-a casatorit cu unul dintre fiii Exaporitului, Scarlat. Asa cum era de asteptat, zestrea miresei a fost mai mult decat generoasa, iar aceasta noua relatie de rudenie prin alianta, l-a potolit pentru o vreme pe Mavrocordat. Incuscrirea avea sa tina doar un an si jumatate, terminandu-se odata cu decesul prematur al lui Scarlat. Odata cu ruperea relatiilor de rudenie, Mavrocordat a lasat orice maniera la o parte si si-a continuat "sapaturile" la Poarta. Un moment critic se petrece in anul 1703, cand noul vizir Rami Mehmed il cheama pe domnul roman la poarta "sa sarute poala imparateasca". Departe de a avea semnificatii pozitive, acest lucru echivala de cele mai multe ori cu o mazilire. Aurul il salveaza inca o data pe Brancoveanu, care accepta sa plateasca dari mai mari.

Odata depasit si acest hop, urmeaza una dintre cele mai frumoase perioade din domnia lui Brancoveanu. Si cum vremurile linistite incurajeaza spiritul uman catre meditatie si dezvoltare spirituala, in aceasta epoca au loc cele mai mari transformari culturale si manifestari artistice. Se ridica palate, se construiesc biserici si manastiri, iar tiparul ia avant, ceea ce echivaleaza cu un acces mai larg al maselor catre slova scrisa.

Naframa de matase neagra

Izbucnirea razboiului dintre rusi si turci in 1711 avea sa puna capat linistii. Armata ruseasca condusa de catre nimeni altul decat tarul Petru cel Mare a ajuns pana in Moldova, unde domnul Dimitrie Cantemir li se alatura imediat. A venit randul lui Brancoveanu sa decida de partea cui va fi. In acelasi spirit echilibrat si prevazator, Brancoveanu pune in balanta sortii de izbanda a fiecarei parti. Alege si de aceasta data prudenta si isi aseaza tabara intr-un punct strategic, care ii permitea "sa pazeasca tara fara primejdie, de catre amandoua partile, adica si de catre turci si de catre muscali", dupa cum mentioneaza cronica. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, nici macar prevederea extrema a lui Brancoveanu nu a putut anticipa comportamentul boierilor sai. Asa se face ca spatarul Toma Cantacuzino, ruda de-a lui Brancoveanu, decide sa actioneze dupa bunul plac, decizie ce l-a costat pe domnitorul roman viata sa si a celor patru feciori ai sai.

Toma Cantacuzino trece cu o parte din calarime la rusi, in incercare de a-i ajuta sa cucereasca Braila, neglijand astfel indicatiile domnului sau. Rusii au castigat doar o batalie, nu si razboiul. In final, au fost bucurosi sa cada la pace cu turcii, insa acestia din urma au inceput sa il banuiasca pe domnitorul roman de tradare. Puternicii reprezentanti ai Portii nu au vrut sa creada ca un spatar ar fi actionat de capul sau, prin urmare, aceasta actiune, cumulata cu toate intrigile de la Stambul, avea sa semnifice inceputul sfarsitului. "Miezul actiunii" la Stambul a fost chiar o ruda de-a lui Brancoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino, care dorea la conducerea Tarii Romanesti pe fiul sau, Stefan. Legaturile bune cu Poarta, averea lui Brancoveanu, cat si cei patru descendenti ai sai pe linie masculina, erau tot atatea motive pentru a-si vedea visul spulberat.

Actiunea nesabuita a spatarului Cantacuzino le oferea acum momentul ideal sa unelteasca impotriva domnului roman. Se afla despre mosiile si despre depozitele de bani din afara, ceea ce intareste suspiciunile turcilor. Nu mai putin, acestia din urma, visau sa intre in posesia aurului pe care Altan-beg il stapanea, prin urmare indepartarea acestuia i-ar fi multumit pe toti. De aici pana la decizia de mazilire nu a mai fost decat un pas. Fara a banui nimic, in data de 14 aprilie 1714, Brancoveanu il primeste la Bucuresti pe trimisul sultanului, capugi-basa Mustafa-aga. Primit in divan, acesta ii pune pe umar domnitorului roman naframa de matase neagra, semnul maziliei. Amenintati cu navalirea tatarilor, nici unul dintre boierii prezenti nu a schitat nici un gest. In vreme ce unul dintre cei mai destoinici domnitori ai Tarii Romanesti lua drumul maziliei, la tron se instala triumfator nimeni altul decat Stefan Cantacuzino.

Sub o tortura cumplita, Brancoveanu si-a declarat intreaga avere, inclusiv mosiile si depozitele de bani din strainatate. In afara de proprietatile din Transilvania, familia Brancovenestilor fusese expoliata de orice bun. Se parea ca lucrurile se vor opri aici si chiar domnul mazilit scrisese in Ardeal sa i se pastreze bunurile de acolo. Nimeni nu banuia ca sadismul vizirului Gin Ali Pasa va intrece orice limita. Acesta hotaraste pedeapsa capitala pentru Brancoveanu, cei patru fii ai sai si pentru clucerul Ienache Vacarescu, sfetnicul de incredere al fostului domn. Ca o ironie, executia a fost hotarata pentru 15 august, exact data in care Brancoveanu implinea varsta de 60 de ani. In acea zi neagra, a cazut intai capul clucerului, apoi ale feciorilor, iar Brancoveanu, obligat sa treaca prin tortura infioratoare de a-si vedea copiii ucisi, este condus ultimul catre esafod. O moarte care, in acele conditii, venea ca o eliberare. Mult mai tarziu, trupurile Brancovenestilor au fost aduse in tara si ingropate in biserica Sfantul Gheorghe cel Nou din Bucuresti, insa venerarea lor ca sfinti martiri a inceput la scurta vreme dupa uciderea lor miseleasca.