Transilvania, Crișana, Maramureș
Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada dinaintea Marelui Război, cea mai importantă provincie cu populație românească aflată sub dominație străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. In toate recensămintele efectuate de autoritățile maghiare, în pofida falsificării unor date, românii au reprezentat majoritatea populației provinciei. Conform acestora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populație, în 1890 47,98%, în 1900 47,20%, iar în 1910 46,20%. In 1902, din 4 597 de comune din Transilvania, românii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scaderea procentului se explica și prin treceri de locuitori în Vechiul Regat, sau prin emigrarea în S.U.A. si Canada.
Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, precum: legea uniunii, legea pentru egala in-dreptațire a naționalităților, legea învățămantului (1868), legea electorală (1874), legea Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situația românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile si libertățile politice ale populației românești, națiunea maghiară a fost proclamată "unitară și indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administrația de stat, au fost respinse, sub pretextul "atentatului la ordinea de stat", orice revendicări cu caracter național, s-a îngrădit drastic accesul românilor la viața politică, s-a introdus in mod obligatoriu limba maghiară în învățămant, inclusiv în cel primar. In 1870, din 26 de școli existente în învățămantul mediu, doar 5 funcționau cu predare în limba română, fiind frecventate de numai 840 de elevi.
Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu, precum: legea uniunii, legea pentru egala in-dreptațire a naționalităților, legea învățămantului (1868), legea electorală (1874), legea Trefort (1879), Ungaria a agravat la maximum situația românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile si libertățile politice ale populației românești, națiunea maghiară a fost proclamată "unitară și indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administrația de stat, au fost respinse, sub pretextul "atentatului la ordinea de stat", orice revendicări cu caracter național, s-a îngrădit drastic accesul românilor la viața politică, s-a introdus in mod obligatoriu limba maghiară în învățămant, inclusiv în cel primar. In 1870, din 26 de școli existente în învățămantul mediu, doar 5 funcționau cu predare în limba română, fiind frecventate de numai 840 de elevi.
Basarabia
Teritoriul dintre Prut si Nistru a fost anexat de Rusia în urma războiului ruso-turc dintre 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812. In perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat menținerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale Imperiului. In 1817, provincia avea o suprafață de 45 630 km pătrați și o populație de 482.630 de locuitori, dintre care 86,7% erau romani. Restul erau ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zona cu importanță economică, date fiind numeroasele cirezi de vite și cantitățile mari de cereale ce se obțineau aici.
Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat mereu un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. In 1818 regiunea a primit statutul de regiune de graniță (oblastie), iar capitala s-a stabilit la Chișinău. S-a elaborat Regulamentul Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei acestei provincii romanești. Până în 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, și proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. La sfârșitul perioadei, între 1828 și 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a desfățurat intens o politică de colonizare cu populație slavă, ucraineană, poloneză și chiar germană adusă din zonele Marii Baltice. In administrație s-a desfășurat un proces de rusificare din ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituțiilor corespunzatoare, obligativitatea folosirii limbii ruse și a alfabetului chirilic în administrație, Biserică și școală.
S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaționalizare, ce a generat protestul populației românești. In Basarabia, principala formă a luptei naționale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. In 1848 s-a publicat gazeta "Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, și anume revoluția din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou puternic în rândul populației românești dintre Prut si Nistru, fapt ce a determinat autoritățile țariste să impună întreruperea oricăror legături cu Țara, intensificând politica de rusificare a populației românești. In 1867, limba română a fost interzisă în toate școlile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. In campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărțile vechi bisericești să fie strânse din sate și trimise la Arhiepiscopia din Chișinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuși, în 1890, autoritățile țariste erau nemulțumite de menținerea și afirmarea specificului național al populației românești, astfel că țarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuskov să cerceteze cauzele ineficienței procesului de rusificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaționalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat și de recensăminte. In 1834 ei reprezentau 86% din populație, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47,6% dintre locuitori. Românii erau oricum cei mai numeroși, căci 19,6% erau ruteni și ucrainieni, 8,2% ruși, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuție între Marile Puteri, dar și între Romania și Rusia. Dacă, în 1856, județele din sudul Basarabiei, - Cahul, Ismail si Bolgrad - au fost retrocedate Moldovei, până în 1877, guvernul țarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens. A reușit aceasta însa doar încălcând integritatea teritorială a României, prevazută a fi respectată prin Convenția de la 4 aprilie 1877. Congresul de la Berlin, din anul 1878, a acceptat ca Rusia sa încorporeze întreaga provincie românească dintre Prut și Nistru.
La începutul secolului al 20-lea mișcarea națională a populației romanești s-a intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum lon Ienculeț, lon Pelivan, Emanoil Gavriliță, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu și alții. După revoluția din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări, și anume gruparea radicală a studenților, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni conduși de P. Dicescu, care au format, mai tarziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chișinău s-a format și a activat "Societatea moldovenească pentru răspandirea culturii naționale" și a fost publicat ziarul "Basarabia". In ciuda represiunii, populația românească a continuat să militeze pentru emanciparea națională, folosirea limbii române în școală, Biserică și administrație.
Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat mereu un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. In 1818 regiunea a primit statutul de regiune de graniță (oblastie), iar capitala s-a stabilit la Chișinău. S-a elaborat Regulamentul Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei acestei provincii romanești. Până în 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, și proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. La sfârșitul perioadei, între 1828 și 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a desfățurat intens o politică de colonizare cu populație slavă, ucraineană, poloneză și chiar germană adusă din zonele Marii Baltice. In administrație s-a desfășurat un proces de rusificare din ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituțiilor corespunzatoare, obligativitatea folosirii limbii ruse și a alfabetului chirilic în administrație, Biserică și școală.
S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaționalizare, ce a generat protestul populației românești. In Basarabia, principala formă a luptei naționale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. In 1848 s-a publicat gazeta "Românul", iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, și anume revoluția din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou puternic în rândul populației românești dintre Prut si Nistru, fapt ce a determinat autoritățile țariste să impună întreruperea oricăror legături cu Țara, intensificând politica de rusificare a populației românești. In 1867, limba română a fost interzisă în toate școlile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. In campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărțile vechi bisericești să fie strânse din sate și trimise la Arhiepiscopia din Chișinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuși, în 1890, autoritățile țariste erau nemulțumite de menținerea și afirmarea specificului național al populației românești, astfel că țarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuskov să cerceteze cauzele ineficienței procesului de rusificare. Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaționalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat și de recensăminte. In 1834 ei reprezentau 86% din populație, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47,6% dintre locuitori. Românii erau oricum cei mai numeroși, căci 19,6% erau ruteni și ucrainieni, 8,2% ruși, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuție între Marile Puteri, dar și între Romania și Rusia. Dacă, în 1856, județele din sudul Basarabiei, - Cahul, Ismail si Bolgrad - au fost retrocedate Moldovei, până în 1877, guvernul țarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens. A reușit aceasta însa doar încălcând integritatea teritorială a României, prevazută a fi respectată prin Convenția de la 4 aprilie 1877. Congresul de la Berlin, din anul 1878, a acceptat ca Rusia sa încorporeze întreaga provincie românească dintre Prut și Nistru.
La începutul secolului al 20-lea mișcarea națională a populației romanești s-a intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum lon Ienculeț, lon Pelivan, Emanoil Gavriliță, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu și alții. După revoluția din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări, și anume gruparea radicală a studenților, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni conduși de P. Dicescu, care au format, mai tarziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chișinău s-a format și a activat "Societatea moldovenească pentru răspandirea culturii naționale" și a fost publicat ziarul "Basarabia". In ciuda represiunii, populația românească a continuat să militeze pentru emanciparea națională, folosirea limbii române în școală, Biserică și administrație.
Bucovina
Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale, de catre Habsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupație militară, iar apoi alipită Galiției. In 1849 ea a devenit ducat aflat sub directa guvernare a împăratului de la Viena. Politica de deznaționalizare forțată a românilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica și școala, unde a fost interzisă folosirea limbii române și au fost facilitate mari imigrări de populație ucraineană, germană, ruteană, slovacă. In cele din urmă, s-a produs și descreșterea treptată a populației românești și creșterea populației ucrainene. In 1848 populația Bucovinei a numarat 377.571 locuitori, din care 209.293 români și 108.907 ucraineni. In 1900, din 730.195 locuitori, 229.018 erau români și 297.798 ucraineni. Restul populației era reprezentată de germani, polonezi, maghiari, ruteni, armeni.
Dobrogea
Spațiul Dobrogean a urmat un drum propriu, ce a permis supraviețuirea populației românești. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu, idealul luptei sociale și naționale. Populația românească a continuat să viețuiască în comunități proprii nu doar în mediul rural, ci și în orașe. Centrul politic, administrativ și militar al regiunii s-a aflat, în secolul al 19-lea, la Babadag. După 1848 s-a constatat o strângere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat. Biserica și școala au rămas, în continuare, principalele instituții în lupta pentru drepturi naționale. Cu concursul și al unor cărturari ardeleni, școala dobrogeană a devenit o armă de luptă pentru păstrarea spiritului românesc, fiind întreținută de comunitățile locale și statul roman. Nifon Bălăsescu a fondat circa 25 de școli, dintre care cea de la Tulcea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de la București. Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra Dobrogei. Intr-o proclamație adresată armatei, la 14 noiembrie 1878, de principele Carol, cu prilejul unirii Dobrogei cu România, se spunea că "veți merge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu