PREGĂTIREA ARMATEI 1916

Sarcina organizării, pregătirii şi dotării unei armate mai bine pregătite pentru a apăra interesele ţării, a revenit ministrului de război al cabinetului IIC Brătianu, care era chiar el preşedintele consiliului de miniştri. Colaboratorul lui nedespărţit a fost în acest domeniu generalul D. Iliescu.

În cei trei ani care au urmat războiului balcanic s-a depus o muncă uriaşă şi s-au alocat fonduri mari pentru o nouă armată. Planul a fost urmărit în patru domenii: sporirea efectivelor armatei de operaţiuni şi sporirea efectivelor în domeniile serviciilor din spatele frontului, completarea, transformarea şi repararea armamentului, muniţiilor şi materialului de război, completarea echipamentului şi materialelor auxiliare, reorganizarea şi întărirea serviciului sanitar.

Creşterea efectivelor armatei

În perioada încheierii războiului balcanic România dispunea de o armată foarte mică, chiar mai mică decât a bulgarilor cu o populaţie numeric inferioară cu mult.

In 1910 România dispunea de 153 de batalioane de linia întâia, active şi rezerve, pe când vecinii de la sud dispuneau de 216 batalioane. Artileria de câmp dispunea de 500 de tunuri pe când Bulgaria avea 846 de piese. Cavaleria României dispunea de 83 de escadroane faţă de numai 48 ale bulgarilor.

In timpul campaniei din 1913 din războiul balcanic, efectivele armatei române s-au ridicat la 234 de batalioane de infanterie, 692 de tunuri şi 93 de escadroane de cavalerie. Totalitatea mobilizaţilor, luptători, servicii, părţi sedentare s-a ridicat la 466.983 de oameni.

Când a intrat în războiul mondial România avea deja imaginea mobilizării resurselor umane din marile ţări apusene. Acelea mobilizaseră a şasea parte a populaţiei lor totale, adică în jur de 15%. În momentul intrării în luptă a României avea o populaţie de 7,5 milioane de locuitori şi mobilizase 833.758 de oameni de trupă, comandaţi de 18.000 de ofiţeri. Armata de operaţiuni era alcătuită din 378 de batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie. Armata mobilizată era servită de 281.240 de cai. La cifrele de mai sus s-a pregătit o rezervă generală de oameni instruiţi sau neinstruiţi. Toţi care fuseseră scutiţi, dispersaţi sau omişi au fost inventariaţi în anii 1915-1916. Aceia plus contingentul 1917 şi cu toţi tinerii de 18-20 de ani, înscrişi în evidenţele armatei au format o rezervă de 460.000 de oameni. Cifra celor chemaţi la arme, şi a celor aflaţi la dispoziţia armatei s-a ridicat la 1.083.000 de oameni, reprezentând 15% din populaţia ţării, adică totalitatea populaţiei bărbăteşti între 18 şi 45 de ani.

Efectivele de infanterie s-au grupat în 23 de divizii iar cele de cavalerie în două divizii. Cele de infanterie aveau un efectiv cuprins între 20.000 şi 25.000 de oameni iar cele de cavalerie un efectiv de 3.000 de oameni.

La infanterie, diviziile 1-10 erau divizii vechi, cele cu numerele 11-15 erau unităţi noi create între 1914-1916 prin transformarea vechilor comandamente teritoriale. În preziua mobilizării şi imediat după aceea s-au mai creat încă 8 divizii, cu numerotarea de 16-23. Încadrarea acestora din urmă era foarte slabă. Ofiţerii de rezervă predominau, artileria lor era formată din vechile tunuri de 87 sau 75 cu cadenţă de tragere înceată şi cu servicii foarte reduse în spatele frontului.

Diviziile de infanterie se deschideau şi prin dotarea cu mitraliere. Diviziile 1-10 aveau câte o secţie de mitraliere de batalion, deci 6 pentru fiecare regiment; diviziile 11-15 aveau câte o secţie de două mitraliere pe regiment; iar dintre diviziile noi 16-23 unele nu aveau deloc mitraliere.

Rezumativ se putea aprecia că diviziile 1-10 erau divizii bune, cele de la 11 la 15 erau divizii cu capacităţi mijlocii, iar cele de la 16 la 23 erau divizii slabe.

Cavaleria era cuprinsă din 22 de regimente în momentul mobilizării din august 1916. Din acestea s-au format două divizii independente din câte 6 regimente de roşiori cu artileria proprie de 75 mm şi ciclişti. Celelalte regimente de călăraşi, mai slabe ca valoare combativă au fost unite două câte două constituind 5 brigăzi, ataşate câte una pe lângă fiecare corp de armată.

Numărul ofiţerilor a fost crescut simţitor, de la 8.500 de ofiţeri în campania din Bulgaria, în 1913, la aproape 20.000 la mobilizarea din 1916. S-a sporit numărul elevilor din şcolile militare până la maximum de capacitate şi s-au creat cinci şcoli militare noi pentru ofiţerii de rezervă în care perioada de instruire intensă s-a redus la 5-6 luni. Principiul călăuzitor a fost ca toţi conducătorii obşteşti în viaţa cetăţenească (profesori, instructori şi alţii) să fie instruiţi şi transformaţi în conducători pe câmpul de luptă. In acest fel s-a ajuns la o proporţie de doi ofiţeri de rezervă la unul activ.

Asigurarea cu armament şi muniţie

Depinzând trei decenii de alianţa cu Puterile Centrale, România nu şi-a dezvoltat o industrie proprie de armament şi muniţie,, situaţie care satisfăcea pe aliaţi”. In ţară existau numai ateliere cu dotare tehnică simplă care nu puteau produce decât unele piese şi elemente pentru întreţinere şi reparaţii de armament. Când s-a luat hotărârea întăririi armatei, mai ales după anul 1914, ţara s-a lovit de imposibilitatea contractării de armament şi muniţie atât în ţările mari beligerante, câr şi în cele neutrale precum Spania, Suedia, Danemarca etc.

Ţările intrate deja în război, mari producătoare de armament şi puternic industrializate contractau foarte puţin, foarte nesigur şi cu condiţionări. Cele neutre erau deja depăşite de comenzi.

Totuşi, cu ajutorul unei comisii centrale de la Paris, condusă de colonelul Rudeanu s-au putut obţine contracte de armament şi de materiale pentru muniţie. In paralel, s-a pus la maximă capacitate tânăra industrie română care a adus servicii incalculabile cu toate piedicile provocate de lipsa utilajelor industriale şi de personal tehnic.

In final problema cea mai grea s-a dovedit transportul spre ţară a muniţiei, armamentului şi a materialelor. In 1915, printr-o convenţie cu sârbii şi cu ruşii, s-au făcut aprovizionări prin Thessalonic şi pe linia ferată Niş-Dunăre. Pe de o parte capacitatea acestei căi ferate era foarte redusă şi pe de alta ruşii, care se foloseau de ea, nu au respectat convenţia, preluând abuziv şi vagoanele acordate României. Pe acea cale s-a făgăduit traversarea a 7 trenuri pe săptămână pentru România, dar, în schimb, nu au sosit decât 7 trenuri pe lună. Ocuparea Serbiei de către armatele germano-bulgare a tăiat această mică cale de aprovizionare.

A trebuit să se organizeze linii de transport prin porturile ruseşti Arhangelsk şi Vladivostok, linii extraordinar de lungi şi de complicate. La neajunsurile naturale s-a adăugat şi reaua voinţă a autorităţilor ruseşti, dezordinea şi necinstea ce cuprinsese toată societatea rusă.

La început, Rusia nu a autorizat transporturile ci numai debarcarea materialelor şi depozitarea lor în acele porturi, urmând ca să elibereze circulaţia lor după ce tratativele diplomatice şi militare cu România vor fi ajuns la o alianţă formală. După încheierea convenţiei cu Rusia, în 1916, primele transporturi au decurs normal, în prima lună a războiului. După aceea transporturile au întârziat din ce în ce mai mult, iar extrem de multe s-au rătăcit prin Rusia, sau au sosit deteriorate. La acele pierderi s-au adăugat şi cele produse de scufundarea vaselor de către submarinele duşmane.

Cu toate acestea s-a susţinut că armata a intrat în război bine înzestrată, având ceea ce îi era indispensabil pentru a face faţă primelor lupte. Completarea urma să se facă chiar în decursul războiului tot pe căile ruseşti.

Asigurarea serviciului sanitar

Un mare succes în pregătirea armatei l-a constituit organizarea serviciului sanitar care pe timpul campaniei din Bulgaria se dovedise ca şi inexistent. Doi miniştri, Alexandru Constantinescu şi Dr. C. Angelescu, reputaţi organizatori au reuşit a întocmi o operă-model, pornind de la simplele pansamente şi ajungând până la trenuri sanitare întregi prevăzute cu tot materialul şi cu băi.

Atât de bogată a fost aprovizionarea sanitară încât pe parcursul toamnei 1916 s-au putut evacua la Iaşi, din spirit de prevedere, 600 de vagoane cu material sanitar, din care, apoi, 150 de vagoane au fost trimise la Odessa. Acolo au fost distruse de bolşevici prin incendiere.

Din cantitatea rămasă la Iaşi s-a făcut faţă tuturor nevoilor armatei până la trecerea ei pe regim de pace. Aceleaşi rezerve sanitare au ajutat şi la îngrijirea populaţiei civile pe timpul marilor epidemii. Au rămas încă şi stocuri de mobilizare.

Cu toate că din lipsă de răspundere unele trenuri de corpuri de armate s-au defectat şi nu au mai putut fi utilizate, comisia de anchetă a pregătirii războiului, instituită în 1923, a apreciat pregătirea sanitară: „activitatea aceasta e demnă de toată lauda“.

Dotarea artileriei

Artileria are o importanţă hotărâtoare în războiul modern şi mai ales în Primul război mondial când tancurile şi aviaţia nu apucaseră să-şi dovedească valoarea adevărată. In acest domeniu România a fost şi a rămas săracă, cu toate eforturile diriguitorilor. S-a putut intra în război cu 277 de baterii a câte 4 tunuri de artilerie grea şi uşoară.

Zestrea lividă de tunuri a fost împărţită într-un regiment de artilerie călăreaţă, 25 de regimente de artilerie uşoară (75 mm), 5 regimente de obuziere uşoare (105 mm), 1 regiment de artilerie de munte de 63 mm şi un divizion de 75 mm; 4 regimente de artilerie grea. Se mai adaugă 2 regimente (26 şi 27) cu vechile tunuri de 87 mm.

Tunurile mici de 53 mm şi de 57 mm, din forturile ce înconjurau Bucureştiul şi de pe linia Siretului, au fost transformate în tunuri mobile în arsenalele proprii. Cu ele s-au constituit 56 de baterii de însoţire a câte 6 piese. Alte câteva baterii au fost alocate ca tunuri de poziţie la capetele de pod de la Turtucaia, Silistra şi Bucureşti.

Problema organizării şi dotării artileristice a întâmpinat greutăţi enorme. Materialul din ţară era insuficient şi perimat moral, iar din străinătate s-a obţinut prea puţin dat fiind contextul de ordin politic şi de transport. Foarte grav era că armata română era aproape total lipsită de artilerie grea. Industria franceză era depăşită de nevoile proprii, cele ale ruşilor şi ale sârbilor refugiaţi în insula Corfu.

O soluţie a fost aceea de a renunţa la forturile din jurul Bucureştiului şi de pe linia Siretului. Tunurile grele au suferit modificări la afet şi la aparatura de ochire în arsenalele proprii, aşa că s-au obţinut 4 regimente de artilerie grea cu o varietate mare de tipuri de tun, în total 129 guri de foc. S-au mai folosit bateriile de tunuri lungi şi de obuziere debarcate de pe crucişătorul Elisabeta, de pe monitoare şi de la o baterie de costă de la Galaţi.

Material nou îl constituiau câteva obuziere de 150 mm şi din octombrie 1916 o serie scurtă de tunuri şi obuziere de 120 mm sosite din Franţa, dar atunci deja întreaga armată fusese covârşită de ofensiva trupelor Puterilor Centrale şi aliate.

Foarte redusă şi insuficientă a rămas artileria de munte atât de necesară pe linia Carpaţilor. Artileria antiaeriană, extrem de slabă, se compunea din tunuri vechi transformate pentru circumstanţă de tehnicienii noştri.

In final, artileria noastră a intrat în război cu 1.400 de tunuri de slabă calitate tehnică şi de luptă, rezultate în majoritate din reparaţii şi adaptări.

In pragul intrării în război ieşea în evidenţă inferioritatea tehnică generală a armatei, lipsa unei artilerii combative şi eficiente, lipsa de mitraliere şi avioane. In al doilea rând îşi spunea cuvântul o instruire de tip vechi a oştaşilor şi formaţiunilor de luptă, situaţie creată de totala izolare a României în primii doi ani de război mondial.

Odată cu intrarea în război Franţa ne-a trimis o misiune militară condusă de generalul Berthelot unul dintre distinşii comandanţi care se afirmaseră pe fronturile occidentale. Această misiune a sosit şi ea prea târziu pentru noi, dar ochiul format al generalului a desprins imediat deficienţele grave de organizare ale serviciilor armatei noastre. Atunci Berthelot a rostit o propoziţie care a rămas epocală: „Vous etes admirablement desoirganises“ (Dumneavoastră sunteţi admirabil de dezorganizaţi), după care a pus umărul cu voinicie şi competenţă la reorganizarea şi reinstruirea armatei retrase în Moldova.