Din cauza formei curioase a teritoriului românesc, frontul se întindea, în august 1916, de-a lungul Carpaţilor, de la Dorna la Vârciorova şi apoi de-a lungul Dunării de la Vârciorova până la Turtucaia şi apoi mai departe de la Turtucaia până la Marea Neagră. Astfel frontul micului regat român se întindea pe 1200 de km. Era cel mai lung front din Europa, depăşind chiar pe cel rusesc care avea de la Marea Baltică la Dorna românească numai 1100 de km.
Frontul cel foarte lung de pe conturul Carpaţilor, cu deschidere, spre Transilvania a devenit din prima clipă cel mai important. El trebuia să facă joncţiunea cu cel rusesc la Dorna şi să uşureze manevrele ruşilor. Frontul de sud nu părea a fi de importanţă egală, atât datorită calităţilor geografice, dar şi unei nesiguranţe din partea bulgarilor. Nu se ştia dacă aceia vor opta să se lupte cu armatele ruseşti venite în Dobrogea, având în vedere alianţa slavă şi faptul că ruşii aveau calitatea de eliberatori ai Bulgariei într-o perioadă istorică anterioară.
România nu dispunea de efective cât de cât suficiente să lupte pe cele două fronturi, aşa că nu a intrat în luptă fără asigurarea din partea Aliaţilor că odată cu atacul spre Transilvania, se va declanşa o mare ofensivă a generalului Sarrail cu trupe franco-engleze în sudul peninsulei balcanice, cu un efectiv de 500.000 de oameni şi că o armată rusească de 200.000 de oameni va pătrunde în Dobrogea pentru a o apăra de trupele inamice cantonate la sud. Concomitent, pe frontul rusesc din nord armata lui Brusilov urma să declanşeze o ofensivă puternică şi la fel aliaţii apuseni pe frontul de vest. Ofensivele ruseşti şi apusene aveau rolul de a bloca diviziile germane şi austro-ungare pe fronturile vechi, iar ofensiva franco-engleză de la Thessalonic era menită să paralizeze armata bulgară. Ruşii aveau datoria ca prin cele 10 divizii trimise în Dobrogea să împiedice orice atac al trupelor germane şi turceşti.
Evenimentele ulterioare au dovedit că aliaţii nu şi-au îndeplinit niciuna din aceste obligaţii militare. România a rămas singură în faţa unor trupe net superioare germano şi austro-ungare, care au putut fi retrase de pe fronturile de vest, de pe frontul rusesc. In Bulgaria importante trupe au devenit disponibile din cauza inactivităţii lui Sarrail la Tessalonic.
Deşi românii au concentrat, conform înţelegerilor, 80% din efectiv pe linia Carpaţilor şi pentru ofensiva împotriva Transilvaniei, frontul era cu totul prea mare pentru efectivele sale. După primele victorii în Transilvania cu intenţia de a scurta frontul în mijlocul acestui teritoriu, Puterile Centrale au avut posibilitatea să treacă la contraatac, aducând armate de pe teatrele de luptă care se obligaseră să le reţină prin ofensive.
In principiu Aliaţii au făcut, cu bună ştiinţă sau din incapacitate, o victimă sigură din România. Aliaţii erau conştienţi de greutăţile aruncate pe umerii armatei române, dar greutăţile de pe propriile fronturi i-au determinat să închidă ochii.
Este semnificativă remarca criticului militar englez, colonelul Repigton, remarcă scrisă cu umor: „Românii şi-au risipit forţele astfel că în fiecare trecătoare aveau câte un soldat şi jumătate“.
Frontul românesc total, lung de 1200 de km, fără ajutor rusesc în Dobrogea, era acoperit cu un efectiv general de 562.000 de oameni, trupe de operaţii, iar frontul rusesc de la nord, de numai 1100 de km era acoperit de peste 4.000.000 de oameni.
Efectivele armatelor române erau următoarele:
1. Pe frontul Carpaţilor:
Armata I 134.000 oameni
Armata II-a 127.000 oameni
Armata de nord (IV) 108.000 oameni
Rezerva generală la Dispoziţia MCG
(Marele Cartier General) (Corpul V
artileria grea) 51.000 oameni
Total pe frontul Carpaţilor 420.000 oameni
2. Pe frontul de sud (Armata a III-a)
Grupul de vest (în Oltenia) 20.000 oameni
Grupul central (între Olt şi Argeş) 50.000 oameni
Grupul de est (Turtucaia, Silistra
şi detaşamente Dobrogea) 72.000 oameni
Total pe frontul de sud 142.000 oameni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu