O scurta statistica istorica subliniaza faptul ca in ultimii 3500 de ani, Pamantul nu s-a bucurat decat de 230 de ani de pace - o cifra care vorbeste de la sine despre natura belicoasa a speciei umane si despre capacitatea distructiva a acesteia. Fie ca a fost vorba de razboaie de cucerire a unor teritorii, de exterminare a uneia dintre tabere, de conflicte cu scop pur economic, politic sau, pur si simplu, din razbunare, motivele care sa justifice actiunile militare nu au lipsit niciodata. Si totusi, istoria ne arata ca pana si razboaiele au ciudateniile si recordurile lor, hai sa le spune ilare, si ca granita dintre ratiune si nebunia celor care le starnesc este adeseori alarmant de scurta.
Anul 1859 gasea un continent nord american inca framantat de tensiunile politice nascute, in principal, din ambiguitatea tratatelor teritoriale semnate intre Statele Unite ale Americii si autoritatile britanice din Columbia britanica, precum si de inexactitatea hartilor realizate pana in acel moment. Este si cazul Tratatului Oregon, semnat la 15 iunie 1846, prin care se demarca granita dintre cele doua entitati statale. Confuzia s-a iscat in momentul in care atat autoritatile britanice cat si cele americane si-au sustinut suveranitatea asupra Insulei San Juan, aflata in apropierea Columbiei Britanice, teritoriu al carui statut juridic fusese insuficient clarificat pana la acea data.
Daca britanicii au dat mana libera companiei Hudson Bay sa amenajeze o uriasa ferma de oi pe mica insula, americanii raspunsesera prin trimiterea a circa 30 de colonisti care sa isi ceara drepturile asupra terenurilor care, sustineau ei, li se cuveneau de drept. Conflictul a inceput la 15 iunie 1859, la exact 13 ani de la semnarea Tratatului Oregon, atunci cand Lyman Cutlar, unul dintre fermierii americani, gasea in ograda proprie un porc domestic ce se hranea cu cartofii sai, si asta in timp de proprietarul animalului, irlandezul Charles Griffin, asista amuzat la intreaga scena. Iritat, Cutlar a impuscat porcul, gest pe care ulterior a incercat sa-l repare oferind angajatului Hudson Bay suma de 10 dolari. Cum Griffin a refuzat compensatia, cerand in schimb o suma exorbitanta pentru acea vreme, 100 de dolari, disputa a ajuns in fata autoritatilor britanice care, pentru a-si proteja interesele, au dispus arestarea imediata a fermierului american.
Acesta a fost si momentul in care trupele celor doua state au acostat aproape simultan in San Juan. Pana la 10 august 1859, 461 de soldati americani si 2140 de britanici ocupasera pozitii de lupta si asteptau doar un semn pentru a declansa un nou razboi anglo-american. Din fericire, ambele tabere primisera ordinul de a astepta ca adversarul sa traga primul foc, eveniment care nu a mai avut loc niciodata. „Razboiul Porcului„ s-a incheiat dupa numai cateva zile, SUA si Marea Britanie acceptand de comun acord sa imparta insula. Chiar daca 100 de soldati din fiecare tabara au ramas in San Juan pentru urmatorii 12 ani, pana cand insula a revenit cu totul Statelor Unite ale Americii, conflictul nu a mai fost escaladat niciodata. In fapt, porcul a fost singura a victima a neobisnuitului razboi.
Daca britanicii au dat mana libera companiei Hudson Bay sa amenajeze o uriasa ferma de oi pe mica insula, americanii raspunsesera prin trimiterea a circa 30 de colonisti care sa isi ceara drepturile asupra terenurilor care, sustineau ei, li se cuveneau de drept. Conflictul a inceput la 15 iunie 1859, la exact 13 ani de la semnarea Tratatului Oregon, atunci cand Lyman Cutlar, unul dintre fermierii americani, gasea in ograda proprie un porc domestic ce se hranea cu cartofii sai, si asta in timp de proprietarul animalului, irlandezul Charles Griffin, asista amuzat la intreaga scena. Iritat, Cutlar a impuscat porcul, gest pe care ulterior a incercat sa-l repare oferind angajatului Hudson Bay suma de 10 dolari. Cum Griffin a refuzat compensatia, cerand in schimb o suma exorbitanta pentru acea vreme, 100 de dolari, disputa a ajuns in fata autoritatilor britanice care, pentru a-si proteja interesele, au dispus arestarea imediata a fermierului american.
Acesta a fost si momentul in care trupele celor doua state au acostat aproape simultan in San Juan. Pana la 10 august 1859, 461 de soldati americani si 2140 de britanici ocupasera pozitii de lupta si asteptau doar un semn pentru a declansa un nou razboi anglo-american. Din fericire, ambele tabere primisera ordinul de a astepta ca adversarul sa traga primul foc, eveniment care nu a mai avut loc niciodata. „Razboiul Porcului„ s-a incheiat dupa numai cateva zile, SUA si Marea Britanie acceptand de comun acord sa imparta insula. Chiar daca 100 de soldati din fiecare tabara au ramas in San Juan pentru urmatorii 12 ani, pana cand insula a revenit cu totul Statelor Unite ale Americii, conflictul nu a mai fost escaladat niciodata. In fapt, porcul a fost singura a victima a neobisnuitului razboi.
Un razboi care sa dureze aproape trei secole si jumatate si care sa nu produca absolut nicio victima ar putea parea, cel mult, un subiect de roman al unui scriitor cu o imaginatiei extrem de bogata. Si totusi, acest razboi a avut loc, si nu oriunde ci chiar in inima Europei.
Conflictul a fost deschis oficial in data de 17 aprilie 1651, atunci cand Anglia se afla in prin razboi civil intre parlamentarii lui Oliver Cromwell si regalistii sustinatori ai Printului de Wales. Razboiul mergea vadit catre o victorie a lui Cromwell, cel care impinsese fortele regaliste pana aproape de Cornwall, ultima reduta a acestora. In acelasi timp, flota inca puternica a sustinatorilor Casei Regale isi gasise refugiul in Insulele Scilly, acolo de unde se pregatea sa atace in forta navele oponentilor. In virtutea unei mai vechi aliante cu Anglia, Olanda decidea atunci sa pastreze bunele relatii cu tara care o sprijinse in dobandirea independentei fata de Spania, si se alia cu tabara lui Oliver Cromwell, atata vreme cat era evident ca aceasta va castiga razboiul.
In consecinta, flota olandeza, sub comanda amiralului Maarten Harpertszoon, a blocat navele regaliste in port, cerand reprezentatilor Casei Regale despagubiri uriase in virtutea unor mai vechi conflicte. Cum, evident, acestea nu au fost satisfacute, Olanda declara razboi Insulelor Scilly, asta si ca urmare a faptului ca Anglia, in cea mai mare parte, se afla deja in mainile parlamentarilor. Lasand la o parte strania declaratie de razboi asupra unei mici parti a unui alt stat, flota olandeza s-a retras in luna iunie a aceluiasi an, fara sa traga un singur foc de arma, dupa ce regalistii s-au predat in totalitate amiralului englez Robert Blake. Nimeni nu s-a gandit ca mai era nevoie si de un acord care sa parafeze incheierea oficiala a razboiului.
De abia in 1985, un istoric scotian a semnalat bizarul situatiei, anuntand oficial atat autoritatile Insulelor Scilly cat si guvernul olandez ca se aflau in razboi de peste trei secole. Un an mai tarziu, la 17 aprilie 1986, la exact 335 de ani de la inceperea conflictului, cele doua parti au semnat tratatul de incheiere a ostilitatilor. Razboiul dintre Olanda si Insulele Scilly a fost declarat ulterior drept cel mai lung din istorie si totodata razboiul cu cele mai putine victime... nici una.
Conflictul a fost deschis oficial in data de 17 aprilie 1651, atunci cand Anglia se afla in prin razboi civil intre parlamentarii lui Oliver Cromwell si regalistii sustinatori ai Printului de Wales. Razboiul mergea vadit catre o victorie a lui Cromwell, cel care impinsese fortele regaliste pana aproape de Cornwall, ultima reduta a acestora. In acelasi timp, flota inca puternica a sustinatorilor Casei Regale isi gasise refugiul in Insulele Scilly, acolo de unde se pregatea sa atace in forta navele oponentilor. In virtutea unei mai vechi aliante cu Anglia, Olanda decidea atunci sa pastreze bunele relatii cu tara care o sprijinse in dobandirea independentei fata de Spania, si se alia cu tabara lui Oliver Cromwell, atata vreme cat era evident ca aceasta va castiga razboiul.
In consecinta, flota olandeza, sub comanda amiralului Maarten Harpertszoon, a blocat navele regaliste in port, cerand reprezentatilor Casei Regale despagubiri uriase in virtutea unor mai vechi conflicte. Cum, evident, acestea nu au fost satisfacute, Olanda declara razboi Insulelor Scilly, asta si ca urmare a faptului ca Anglia, in cea mai mare parte, se afla deja in mainile parlamentarilor. Lasand la o parte strania declaratie de razboi asupra unei mici parti a unui alt stat, flota olandeza s-a retras in luna iunie a aceluiasi an, fara sa traga un singur foc de arma, dupa ce regalistii s-au predat in totalitate amiralului englez Robert Blake. Nimeni nu s-a gandit ca mai era nevoie si de un acord care sa parafeze incheierea oficiala a razboiului.
De abia in 1985, un istoric scotian a semnalat bizarul situatiei, anuntand oficial atat autoritatile Insulelor Scilly cat si guvernul olandez ca se aflau in razboi de peste trei secole. Un an mai tarziu, la 17 aprilie 1986, la exact 335 de ani de la inceperea conflictului, cele doua parti au semnat tratatul de incheiere a ostilitatilor. Razboiul dintre Olanda si Insulele Scilly a fost declarat ulterior drept cel mai lung din istorie si totodata razboiul cu cele mai putine victime... nici una.
Razboiul care a izbucnit la data de 27 august 1896, la orele 09:02 dimineata, intre Marea Britanie si micul stat african, Zanzibar, este considerat si astazi drept cel mai scurt conflict din istorie, el durand nici mai mult nici mai putin decat 38 de minute. A fost suficient insa pentru ca trupele britanice sa produca aproximativ 500 de victime in randul oponentilor sai.
Motivul inclestarii l-a reprezentat moartea sultanului pro-britanic, Hamad bin Thuwaini la 25 august 1896, si inscaunarea succesorului acestuia, Khalid bin Barghas. Guvernul Marii Britanii prefera insa ca pe tronul Zanzibarului sa urce Hamud bin Muhammed, un lider mult mai favorabil intereselor Coroanei Britanice. In consecinta, sultanul Khalid a fost somat sa abdice de urgenta, pretextul oficial pentru aceasta actiune constituindu-l lipsa permisiunii Consulatului Britanic vis-a-vis de succesiunea la tron a acestuia. Raspunsul sultanului in functie nu a fost cel pe masura asteptarii britanicilor, acesta baricadandu-se in palatul regal alaturi de 2800 de sustinatori inarmati, cea mai mare parte dintre acestia fiind civili. Armata britanica a mobilizat de urgenta150 de marinari si 900 de luptatori originari din Zanzibar, alaturi de trei nave de lupta, forta care sa il inlature pe liderul rebel.
Razboiul a inceput oficial la ora 09:02 dimineata, cu un puternic bombardament asupra palatului regal, incheindu-se 38 de minute mai tarziu, la 09:40, odata cu capitularea lui Khalid bin Barghas. In altercatie, circa 500 de sustinatori ai sultanului au fost raniti sau ucisi, in timp ce dintre soldatii britanici, doar unul a fost ranit usor.
Motivul inclestarii l-a reprezentat moartea sultanului pro-britanic, Hamad bin Thuwaini la 25 august 1896, si inscaunarea succesorului acestuia, Khalid bin Barghas. Guvernul Marii Britanii prefera insa ca pe tronul Zanzibarului sa urce Hamud bin Muhammed, un lider mult mai favorabil intereselor Coroanei Britanice. In consecinta, sultanul Khalid a fost somat sa abdice de urgenta, pretextul oficial pentru aceasta actiune constituindu-l lipsa permisiunii Consulatului Britanic vis-a-vis de succesiunea la tron a acestuia. Raspunsul sultanului in functie nu a fost cel pe masura asteptarii britanicilor, acesta baricadandu-se in palatul regal alaturi de 2800 de sustinatori inarmati, cea mai mare parte dintre acestia fiind civili. Armata britanica a mobilizat de urgenta150 de marinari si 900 de luptatori originari din Zanzibar, alaturi de trei nave de lupta, forta care sa il inlature pe liderul rebel.
Razboiul a inceput oficial la ora 09:02 dimineata, cu un puternic bombardament asupra palatului regal, incheindu-se 38 de minute mai tarziu, la 09:40, odata cu capitularea lui Khalid bin Barghas. In altercatie, circa 500 de sustinatori ai sultanului au fost raniti sau ucisi, in timp ce dintre soldatii britanici, doar unul a fost ranit usor.
La o prima vedere, conflictul din 1969 dintre El Salvador si Honduras ar putea parea cel mai stupid razboi declansat vreodata, atata vreme cat, oficial, totul a plecat de la un meci de calificare la Cupa Mondiala de Fotbal din 1970.
Primul meci dintre cele doua tari a avut loc la 8 iunie 1969, la Tegucigalpa, meci decis in favoarea selectionatei statului Honduras cu 1-0. Returul, jucat la San Salvador in 15 iunie 1969, a revenit gazdelor, El Salvador, cu scorul de 3-0. Meciul de baraj pentru calificarea la Campionatul Mondial din Mexic, 1970, s-a jucat chiar pe teritoriul tarii gazda a competitiei, la 27 iunie 1969, si s-a incheiat cu un dramatic 3 – 2 dupa prelungiri in favoarea echipei reprezentative a statului El salvador, si asta dupa ce Honduras condusese la pauza cu 2-1. Aproximativ doua saptamani mai tarziu, la 14 iulie 1969, armata din El Salvador invada Honduras, in ceea ce avea sa ramana in istorie drept Razboiul Fotbalului. Ce se intamplase de fapt?
Tensiunile dintre cele doua tari atinsesera deja punctul culminant inainte de inceperea campaniei de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal. El Salvador, o tara cu o suprafata de cinci ori mai mica decat Honduras, dar cu o populatie de cel putin doua ori mai mare, se confrunta de mai multi ani cu o migratie masiva a propriilor cetateni catre tara vecina, acolo unde densitatea populatiei era mult mai redusa si unde oamenii puteau intra mult mai usor in proprietatea unor terenuri. Pana in 1969, peste 300.000 din cei aproximativ 7 milioane de locuitori ai statului El Salvador migrasera catre Honduras, multi dintre ei in ilegalitate, creand tensiuni intre cele doua state. Altercatia s-a amplificat in momentul in care marii proprietari de terenuri din Honduras au solicitat si au primit acordul guvernului pentru desproprietarirea nativilor din El Salvador si preluarea terenurilor acestora. Pe fondul acestor probleme, nu au intarziat sa apara conflictele in randul populatiei, sentimentele antinationale ale celor doua etnii atingand paroxismul in cel mai scurt timp. Masurile abuzive luate de autoritatile din Honduras au culminat cu expulzarea unei mari parti a imigrantilor salvadorieni, fapt cu rezultate dezastruoase pentru economia statului El Salvador.
Escaladarea conflictului a avut loc in urma celor trei meciuri de calificare la Campionatul Mondial din Mexic, ocazie cu care mass-media din cele doua tari nu a precupetit nimic din a prezenta atrocitatile comise de o parte si de alta, alimentand o stare care putea degenera in orice moment. Inevitabilul s-a produs la 14 iunie 1969, atunci cand armata salvadoriana a invadat Hondurasul cerandu-si dreptul asupra terenurilor detinute de cetatenii sai. Conflictul a durat patru zile, timp suficient pentru ca aproximativ 4000 de persoane sa fie ucise, cele mai multe victime fiind din randul civililor.
Razboiul Fotbalului s-a incheiat oficial la 18 iulie, pacea intrand complet in vigoare doua zile mai tarziu. El Salvador a participat la Campionatul Mondial in ciuda conflictului prin care tocmai trecuse, si a terminat pe ultimul loc grupa din care au mai facut parte URSS, Mexic si Belgia. Bilantul celor trei meciuri – 0 goluri marcate, 9 goluri primite, 0 puncte si ultimul loc dintre cele 16 tari participante.
Primul meci dintre cele doua tari a avut loc la 8 iunie 1969, la Tegucigalpa, meci decis in favoarea selectionatei statului Honduras cu 1-0. Returul, jucat la San Salvador in 15 iunie 1969, a revenit gazdelor, El Salvador, cu scorul de 3-0. Meciul de baraj pentru calificarea la Campionatul Mondial din Mexic, 1970, s-a jucat chiar pe teritoriul tarii gazda a competitiei, la 27 iunie 1969, si s-a incheiat cu un dramatic 3 – 2 dupa prelungiri in favoarea echipei reprezentative a statului El salvador, si asta dupa ce Honduras condusese la pauza cu 2-1. Aproximativ doua saptamani mai tarziu, la 14 iulie 1969, armata din El Salvador invada Honduras, in ceea ce avea sa ramana in istorie drept Razboiul Fotbalului. Ce se intamplase de fapt?
Tensiunile dintre cele doua tari atinsesera deja punctul culminant inainte de inceperea campaniei de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal. El Salvador, o tara cu o suprafata de cinci ori mai mica decat Honduras, dar cu o populatie de cel putin doua ori mai mare, se confrunta de mai multi ani cu o migratie masiva a propriilor cetateni catre tara vecina, acolo unde densitatea populatiei era mult mai redusa si unde oamenii puteau intra mult mai usor in proprietatea unor terenuri. Pana in 1969, peste 300.000 din cei aproximativ 7 milioane de locuitori ai statului El Salvador migrasera catre Honduras, multi dintre ei in ilegalitate, creand tensiuni intre cele doua state. Altercatia s-a amplificat in momentul in care marii proprietari de terenuri din Honduras au solicitat si au primit acordul guvernului pentru desproprietarirea nativilor din El Salvador si preluarea terenurilor acestora. Pe fondul acestor probleme, nu au intarziat sa apara conflictele in randul populatiei, sentimentele antinationale ale celor doua etnii atingand paroxismul in cel mai scurt timp. Masurile abuzive luate de autoritatile din Honduras au culminat cu expulzarea unei mari parti a imigrantilor salvadorieni, fapt cu rezultate dezastruoase pentru economia statului El Salvador.
Escaladarea conflictului a avut loc in urma celor trei meciuri de calificare la Campionatul Mondial din Mexic, ocazie cu care mass-media din cele doua tari nu a precupetit nimic din a prezenta atrocitatile comise de o parte si de alta, alimentand o stare care putea degenera in orice moment. Inevitabilul s-a produs la 14 iunie 1969, atunci cand armata salvadoriana a invadat Hondurasul cerandu-si dreptul asupra terenurilor detinute de cetatenii sai. Conflictul a durat patru zile, timp suficient pentru ca aproximativ 4000 de persoane sa fie ucise, cele mai multe victime fiind din randul civililor.
Razboiul Fotbalului s-a incheiat oficial la 18 iulie, pacea intrand complet in vigoare doua zile mai tarziu. El Salvador a participat la Campionatul Mondial in ciuda conflictului prin care tocmai trecuse, si a terminat pe ultimul loc grupa din care au mai facut parte URSS, Mexic si Belgia. Bilantul celor trei meciuri – 0 goluri marcate, 9 goluri primite, 0 puncte si ultimul loc dintre cele 16 tari participante.
Poate parea incredibil ca un stat civilizat sa declare razboi, in plin secol XX, unor necuvantatoare, fie ele si vinovate de distrugeri, si sa mobilizeze in acest sens un intreg corp de artilerie. Si totusi, conflictul s-a consumat in realitate, in 1932, in Australia, iar ceea ce este de-a dreptul ilar, este faptul ca razboiul, in ciuda bizarei sale autenticitati, a fost pierdut de oameni in favoarea pasarilor Emu.
Ostilitatile au venit pe fondul unei secete prelungite in vestul Australiei, fapt ce a determinat o veritabila invazie a pasarilor Emu pe proprietatile fermierilor australieni, in cautarea unor surse de apa si de hrana. Se estimeaza ca numarul pasarilor depasea 20.000 iar distrugerile provocate de acestea erau de-a dreptul uriase. Exasperati, localnicii au apelat la ajutorul armatei, iar aceasta a raspuns trimitand o divizie de luptatori din Royal Australian Artillery. Acestia, inarmati cu doua mitraliere grele Lewis si aproximativ 10.000 de role de munitie, trebuiau sa rezolve problema intr-un mod radical, rapid si eficient.
Socoteala de acasa nu s-a potrivit insa cu cea din targ, iar realitatea de pe teren a dovedit ca incercarea de a trage orbeste intr-un grup de pasari care pot atinge viteze de pana la 50 de kilometri pe ora este una sortita din start esecului. Pasarile, un adversar mai mult decat atipic, fugeau de pe „campul de lupta” la cel mai mic zgomot, determinand artileristii australieni sa schimbe de fiecare data pozitiile in urmarirea lor. Timp de patru zile acestia au consumat aproape toata munitia, in timp ce victimele in randul pasarilor numarau putin peste 10 exemplare.
Realizand absurdul situatiei, Ministerul Apararii din Australia a decis incetarea operatiunilor si retragerea imediata a diviziei de artilerie. Costurile intregii operatiuni au fost suportate de fermierii pagubiti, si asta in timp ce ziarele vremii publicau cu litere de o schioapa stirea ca „Australia a pierdut razboiul in fata pasarilor Emu”. A fost cel mai bizar razboi purtat vreodata in istorie.
Ostilitatile au venit pe fondul unei secete prelungite in vestul Australiei, fapt ce a determinat o veritabila invazie a pasarilor Emu pe proprietatile fermierilor australieni, in cautarea unor surse de apa si de hrana. Se estimeaza ca numarul pasarilor depasea 20.000 iar distrugerile provocate de acestea erau de-a dreptul uriase. Exasperati, localnicii au apelat la ajutorul armatei, iar aceasta a raspuns trimitand o divizie de luptatori din Royal Australian Artillery. Acestia, inarmati cu doua mitraliere grele Lewis si aproximativ 10.000 de role de munitie, trebuiau sa rezolve problema intr-un mod radical, rapid si eficient.
Socoteala de acasa nu s-a potrivit insa cu cea din targ, iar realitatea de pe teren a dovedit ca incercarea de a trage orbeste intr-un grup de pasari care pot atinge viteze de pana la 50 de kilometri pe ora este una sortita din start esecului. Pasarile, un adversar mai mult decat atipic, fugeau de pe „campul de lupta” la cel mai mic zgomot, determinand artileristii australieni sa schimbe de fiecare data pozitiile in urmarirea lor. Timp de patru zile acestia au consumat aproape toata munitia, in timp ce victimele in randul pasarilor numarau putin peste 10 exemplare.
Realizand absurdul situatiei, Ministerul Apararii din Australia a decis incetarea operatiunilor si retragerea imediata a diviziei de artilerie. Costurile intregii operatiuni au fost suportate de fermierii pagubiti, si asta in timp ce ziarele vremii publicau cu litere de o schioapa stirea ca „Australia a pierdut razboiul in fata pasarilor Emu”. A fost cel mai bizar razboi purtat vreodata in istorie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu