DISPUTA GENERALILOR AVERESCU ȘI PREZAN 3 BBB X

     

             După Consiliul de Război de la Periş şi operaţia de la Flămânda, Armata de Nord, comandată de generalul Prezan a continuat acţiunile la vest de munţi, asigurându-şi, în perioada 21 august/3 septembrie – 28 august/10 septembrie 1916, controlul asupra văilor superioare ale Oltului şi Mureşului. Ulterior, până la 13/26 septembrie 1916, comandamentul armatei a urmărit să-şi consolideze flancul drept pentru a realiza cooperarea cu vecinul de aici, Armata a IX-a rusă. In acelaşi timp, având în vedere că Armata a II-a a angajat  bătălia de la Olt, Armata de Nord a primit misiunea să continue acţiunile ofensive la flancul său stâng pentru a fixa cât mai multe forţe ale adversarului şi a realiza joncţiunea cu vecinul din stânga.

               Chiar dacă s-a conformat ordinului primit, generalul Constantin Prezan n-a mai putut sprijini eficient Armata a II-a, care s-a retras treptat pe vechea frontieră. Acelaşi lucru l-au făcut şi marile unităţi ale Armatei de Nord, care, la sfârşitul lunii septembrie, au trecut la apărare pe aliniamentul de plecare de la 15/28 august 1916. Ca o apreciere generală, Armata de Nord a fost singura din cele patru care şi-a îndeplinit, în cea mai mare măsură, misiunile încredinţate. Generalul Prezan şi statul său major nu au făcut greşeli serioase, conducerea marilor unităţi fiind asigurată în condiţii corespunzătoare pentru vreme de război.

          După încheierea operaţiei de la Flămânda, generalul Averescu a revenit în fruntea Armatei a II-a, condusă dezastruos de generalul Grigore Crăiniceanu. El a reuşit să restabilească disciplina şi moralul, astfel că trupele din subordine au rezistat tuturor atacurilor inamice din lunile octombrie-noiembrie 1916. Pe timpul “bătăliei trecătorilor”, Marele Cartier General a creat, la 1/14 octombrie 1916, o nouă structură de comandament, Grupul de armate “Nord”, compus din Armata a II-a şi Armata de IV (de Nord), comandant fiind desemnat generalul Alexandru Averescu. O asemenea măsură, care făcea din generalul Prezan subordonatul lui Averescu, nu putea fi eficientă pe plan militar, disputa dintre cei noi cunoscând noi episoade fierbinţi. Ea nu se justifica din punct de vedere al situaţiei operative, cele două armate acţionând pe direcţii divergente. Armata a IV-a, dispusă în Carpaţii Orientali, apăra Moldova, iar Armata a II-a acoperea Capitala şi sudul ţării. Intre ele erau Munţii Vrancei şi un interval de circa 100 de km, fapt care făcea dificilă cooperarea. Măsura, se pare, a fost dictată de necesitatea protejării orgoliului lui Alexandru Averescu, care, în săptămânile anterioare, fusese comandant al Grupului de armate “Sud”. După încheierea operaţiei de la Flămânda, el a revenit la comanda Armatei a II-a, iar prin crearea noii structuri s-a dorit menţinerea poziţiei anterioare, cea de comandant al unui grup de armată.

             Pentru coordonarea acţiunilor Averescu s-a întâlnit, la Bacău, cu Prezan, fapt, în sine, semnificativ, întrucât şeful s-a deplasat la subordonat şi nu invers. De altfel, generalul Prezan se considera, în continuare, subordonat Marelui Cartier General şi evita conlucrarea cu Averescu. Acest procedeu l-a nemulţumit profund pe comandantul Grupului de armate “Nord”, care, la 8/23 octombrie 1916, a notat în jurnalul său: “Am cerut explicaţiuni Armatei de Nord asupra situaţiunii şi asupra procedeului de a raporta direct Marelui Cartier General, fără ca să am cea mai mică cunoştinţă de cele petrecute. Generalul Prezan s-a formalizat, şi-mi răspunde, în termeni înţepaţi, lăsând a se înţelege că el ca, comandant de armată şi pe baza ordinelor ce are, poate corespunde direct cu cartierul general şi eu dacă voiesc să ştiu ce se petrece la armata lui, (care, momentan, era pusă sub comanda mea) să mă adresez Marelui Cartier.”

             De data aceasta generalul Averescu avea dreptate, acţiunea lui Prezan putând fi catalogată drept insubordonare după toate regulile militare. El avea obligaţia legală să se adreseze superiorului său, indiferent de sentimentele sale faţă de comandantul Grupului de armată. Diagnosticul pus de Alexandru Averescu, deşi venea din partea unui “rebel”, era absolut corect. “Să ne mai mirăm, scria el, de destrăbălarea care domneşte în rânduri?!… Este o stare de lucruri generală tristă, foarte tristă, tocmai pentru că este generală!”  Trebuie menţionat că peste câteva luni, în timpul bătăliei de la Mărăşti (1917), va fi rândul lui Prezan să se plângă de insubordonarea lui Averescu. Trebuie spus că de această situaţie nedorită s-a făcut vinovat şi Marele Cartier General, care a continuat să lucreze direct cu armatele, lăsând impresia că Grupul de armate “Nord” este doar o structură de circumstanţă. Acest fapt a sporit bănuielile comandantului Armatei a II-a că este permanent “lucrat” de mai marii zilei, favoritul acestora fiind Prezan.

              Spargerea frontului la Jiu de către trupele germane şi forţarea Dunării de către gruparea condusă de von Mackensen au creat o situaţie foarte grea pentru România. In atari condiţii, după îndelungi deliberări s-a ajuns la organizarea apărării Capitalei, printr-o ingenioasă manevră pe direcţii interioare. Organizarea “Bătăliei Bucureştiului” sau a operaţiunii de pe “Neajlov-Argeş”, cum a mai fost denumită, a fost încredinţată generalului Prezan. Generalul Averescu nu a fost consultat în privinţa acestei bătălii hotărâtoare, cum o numea I. G. Duca, şi a avut aprecieri critice asupra ideii. El considera că angajarea majorităţii forţelor de care dispunea România era riscantă, iar planul operaţiei l-a considerat utopic.

              Pe acest fond, disputa dintre cei doi a înregistrat un nou episod, cu prilejul schimbării şefului Marelui Stat Major, generalul Dumitru Iliescu, care girase funcţia până atunci, fiind total compromis. La 3/15 decembrie, în această funcţie a fost numit rivalul lui Averescu, Constantin Prezan, decizia fiind luată de regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu şi generalul Henri Mathias Berthelot. Aceştia cunoşteau bine ambiţiile politice ale lui Averescu, dorinţa sa de a ieşi totdeauna în prim plan, nemulţumirile vechi faţă de primul ministru care îl înlăturase din guvern într-un mod total inadecavat, relaţiile inamicale cu Misiunea Militară franceză şi şeful acesteia. Revolta sa din Notiţe este cât se poate de evidentă. „Chiar şi acum – scria Averescu – când apa a trecut şi de gât, se numeşte un şef de Stat Major al armatei, un ofiţer merituos în armata geniului, dar care nu a servit măcar o zi în Statul Major“.

           Examinând lucid situaţia, poate aprecia că înlocuirea lui Dumitru Iliescu din funcţie şi aducerea lui Constantin Prezan au fost soluţii binevenite în acel context. Generalul Prezan nu avea studiile, cultura şi talentul lui Alexandru Averescu, dar s-a dovedit un militar destoinic. In fond, campania din 1916 a impus două personalităţi militare, Averescu şi Prezan. Ambii au fost comandanţii cu cele mai bune rezultate, armatele lor neînregistrând insuccese mari pe front. Ambii au fost în fruntea unor iniţiative majore de a schimba cursul nefavorabil al evenimentelor. Averescu a organizat manevra de la Flămânda, iar Prezan a condus armatele române în „bătălia Bucureştilor“ . Ambele au avut la bază idei ingenioase şi ambele au fost pierdute, din cauza situaţiei generale a frontului, dar şi a unor erori de execuţie, neluarea măsurilor pentru nimicirea flotei austro–ungare, în cazul manevrei de la Flămânda, pierderea planului de operaţii în cazul bătăliei Bucureştilor, la care s-a adăugat comportarea lamentabilă a Diviziei 2/5, comandată de Alexandru Socec. 

             Confruntarea dintre cei doi valoroşi generali s-a terminat cu un rezultat de egalitate, negativ pentru România. Trebuie spus că generalul Constantin Prezan a dovedit în toată perioada cât a condus Marele Stat Major (Marele Cartier General) reale calităţi de comandant şi de stat major. Măsurile luate de el după terminarea campaniei din toamna anului 1916 şi pregătirea celei din vara anului 1917 s-au dovedit eficiente. In pofida acestei realităţi, nerecunoscută vreodată de Alexandru Averescu, supărarea şi ranchiuna faţă de nedreptatea comisă la adresa persoanei sale au rămas constante, nu numai pe perioada războiului, ci şi în anii următori. La 25 iunie 1930 ambii au fost ridicași la rangul de mareșali de catre regele Carol al II-lea.