ȚIGANII - SCURT ISTORIC

          O etnie care s-a dovedit aproape imposibil de integrat civizației a invadat Europa de peste700-800 de ani și a creat probleme grave de alterare morală, economică și socială. In comparație cu alte populații aflate pe o treaptă mai joasă de civilizație în urmă cu 100-200 de ani, care s-au civilizat rapid, în una sau două generații, țiganii fac dovada unei rase inferioare și opusă majorității încercărilor de adaptare la norme de civilizație, alegând numai pe cele care le pot aduce avanaje prin fapte reprobabile, sau lipsă de efort. teoria rasei inferioare este blamată de concepțiile actuale, dar, din păcate, țiganii țin  să o confime cu strășnicie. Sunt o rasă murdară la trup, la comportament, la moravuri și la spirit.

         Timp de şapte secole de când ţiganii s-au infiltrat în Europa, originea lor a fost incertă, cu atât mai mult că se baza pe minciunile răspândite de ei. În legătură cu locul lor de origine le-au fost atribuite nume diferite la popoarele continentului. S-au emis divers ipoteze fanteziste pe fondul unui ev mediu dominat de incultură şi obscurantism. Ipoteza susţinută cel mai îndelungat timp consideră că patria de origine a acelei populaţii complet diferite de cele ale Europei, prin comportamentşi grad de civilizaţie scăzut, era sudul Egiptului, incluzând Nubia şi Etiopia. Insăşi Voltaire s-a lăsat dus de imaginaţie în lucrarea Eseu asupra moravurilor, considerând că „această rasă pare a fi o rămăşiţă a anticilor sacerdoţi şi sacerdotese ale zeiţei Isis, amestecată cu cei ai zeiţei Siriei“.

Credinţa în originea egipteană a ţiganilor era încă susţinută de unii scriitori romantici din sec. al 19-lea.

 

Problema s-a rezolvat definitiv odată cu studiul limbii ţiganilor. Inceputurile analizei lingvistice se află la începutul sec. al 16-lea. Atunci au apărut la Londra, în 1542 douăscurte vocabulare conţinând, unul 153 de nume şi altul 71, alături de unele expresii ţigăneşti. În 1691 s-a elaborat şi un mic dicţionar latin-ţigănesc, cu 111 cuvinte. Universitatea din Upsala a susţinut o Dissertatio academica de Cingaris, în 1730. După o jumătate de secol, către 1780, un păstor finlandez a redactat şi 50 de fraze scurte în limba ţigănească. Interesul pentru aceste lucrări trebuie să fi fost trezit de exotismul mizer a acestei etnii şi de faptele şi ocupaţiile lor periculoase şi bizare.

Denumirea de ţigani se pare că a provenit de la o sectă străveche şi eretică numită a atsingarilor, sectă mizeră şi barbarăsosită în Imperiul Bizantin din Asia Mică şi ai cărei adepţi erau renumiţi ca vrăjitori, ghicitori, pungaşi şi otrăvitori de animale.

 

Termenul a apărut în limbile turcă, bulgară, sârbă, poloneză, rusă, lituaniană, germană, olandeză,alsaciană, suedeză, franceza veche, italiană, portugheză, ungară şi română. Din apelativul egipteni (în greacăaigyptiaki) au derivat formele locale, evghite(în Albania), egyptiens (în franceza sec. 15-17), gitanos (în Spania – cu formele egiptianos şi egitanos), egiptios (în Portugalia), gypsies(de la egypcians şi egysies, în Anglia), egyptenaren sau gipten (în Olanda). În Franţa au mai fost numiţi din sec. 15 pânăastăzi, bohemiens, întrucât traversaseră Boemia, al cărei rege, Sigismund, le acordase o scrisoare de protecţie. Nu se ştie dacă acea scrisoare fusese obţinută pe căi cinstite şi dacă acel Sigismund nu a folosit-o pentru a-i determina să plece de pe pământurile lui.

Ţiganii îşi zic romi (în Armenia lom şi în Siria dom), cuvânt de origine indiană care înseamnă „om liber“. Suedezii şi finlandezii îi numeau „tătari negri“ (svart tattaren), iar pentru că nu erau creştini, mai erau numiţi şi heiden (în Alsacia, Germania, Elveţia germană, Olanda), şi sarazini(în Franţa, încă din 1419), sau filisteni(în Polonia). Se observă că în unele ţări, ţiganii au primit diverse denumiri, în funcţie de perioada în care au apărut de direcţia de unde au venit şi de credinţă, precum în Franţa.

 

Fantezia vicleană aţiganilor, dar şi cea a unor autori medievali, a generat diverse provenienţe ale stirpei, care mai de care mai neverosimile şi aiurite. Fanteziile acelea au apărut prin sec. 15-16. Un autor pe nume Sebastian Munster, în lucrarea Cosmographia universalis a consemnat că ţiganii susţineau că ar descinde din urmaşii lui Noe, sau din Abram şi Sara. Alţi autori din sec. al 16-lea afirmau că bizarele triburi negocioase şi murdare ar fi fost înrudite cu magii din Siria şi Chaldeea. Apoi în sec. al 17-lea s-a susţinut chiar că ar fi un amestec de evrei şi mauri, sau de evreişi creştini husiţi. A existat şi o legendă care îi presupunea ca descendenţi dintr-o populaţie preistorică, având ca patrie de origine Atlantida, de unde unii s-au răspândit în Africa (stabilindu-se în Egipt), alţii în Tracia şi Asia Mică sau în India. Cei ce susţineau această ultimă provenienţă ţigăneascăfăceau abstracţie de caracterul supercivilizat cu care fusese aureolatăAtlantida de Platon.

Întrucât se ocupau, mult cu prelucrarea metalelor, au fost consideraţi de unii autori medievali ca populaţie originară direct din epoca bronzului.

Măruntele şi rarele cercetări lingvistice au ajuns târziu, în 1782, să se conexeze cu teza originii indiene aţiganilor. Lucrarea rămasă până astăzi fundamentală, Cercetare istorică asupra ţiganilor, publicată în 1783, a lui Grellmann, care includea şi un amplu vocabular comparat al limbilor indiană şiţigănească, a scos la suprafaţă temeinic originea indiană a ţiganilor. În sec. al 19-lea filologia ţigănească a fost ridicată la rang de ştiinţă prin munca unor filologi germani, englezi, francezi, ruşi, jugoslavi, polonezi, finlandezi, unguri şi americani.

 

S-a dovedit cu temeinicie că limba ţiganilor răspândiţi prin Europa este înrudită îndeaproape cu limbi indiene vii, ca hindi şi mahrati. Cercetări antropologice, în care rol principal l-a avut E. Pittard, autoritate unanim recunoscută, au confirmat teza originii indiene a ţiganilor, anulând toate fabulaţiile lor şi ale unor autori fantezişti, sau romantici.

Totodată, s-a stabilit că în India apelativul de dom, datţiganilor în zona perso-iraniană, se regăseşte ca nume al unor grupuri de triburi din categoria cea mai umilă şi desconsiderată, numită paria. S-a stabilit de asemenea că strămoşii aceia manifestau aceleaşi înclinaţii şi preferinţe ca şi ţiganii de astăzi, pentru muzică, dans, şi prelucrarea metalelor.

Este greu de precizat data şi din ce motive au migrat strămoşii ţiganilor în regiunea Orientului Mijlociu, în zona orientală a Mediteranei şi în Imperiul Bizantin. Sunt menţionaţi prin sec. al 9-lea în texte iraniene, pentru prima dată. Apoi, în sec. al 10-lea un istoric arab din Ispahan (tot Persia) a înregistrat sosirea a 12.000 de ţigani muzicanţi din India. Despre acel exod vorbeşte şi Firdusi în acelaşi secol. Toate consemnările din acea perioadă îndepărtată cu un mileniu nu au un caracter istoric, ci unul literar, sau legendar. Totuşi dau informaţii despre faptul că acei nomazi aveau o reputaţie de buni muzicanţi, de nomazi de neabătut, de tâlhari şi de păstori.

În arealul iranian, strămoşii ţiganilor au roit mult timp, dar după invazia arabă s-au îndreptat spre Armenia şi Transcaucazia, unii înfiltrându-se şi spre Imperiul Bizantin.

 

O consemnare istoricăcu adevărat se poate considera că a început prin menţiunile unor pelerini occidentali, în sec. al 14-lea. Astfel, doi călugări au menţionat prezenţaţiganilor în Creta în anul 1322. Apoi, în 1378, guvernatorul veneţian al insulei le-a acordat unele înlesniri.

Înaintarea turcilor, în secolul următor, i-a alungat prin diverse insule greceşti, printre care cele două mai mari Cipru şi Rodos. Prin zona Dunării ţiganii au ajuns din sec. al 13-lea, ca prizonieri de război ai tătarilor ce veneau pentru rima dată din străfundurile Asiei. Tătarii care au căzut prizonieri au căzut în sclavie împreună cu slavii lor ţigani. Cu alte ocazii, în secolele următoare, cu toate relaţiile războinice ce au dăinuit, boierii români au cumpărat sclavi ţigani de la tătari, pentru a-şi completa necesarul de forţă de muncă pe la moşii sau pe lângă conace.

Primul document românesc care aminteşte de ţigani a fost dictat de Mircea cel Bătrân, în 1386. Domnitorul confirma donaţia din 1370 a unchiului său Vlaicu I-ul făcutămânăstirii Vodiţa, a 40 de familii de ţigani. Ajunşi în proprietatea românilor,ţiganii au fost sedentarizaţi forţat timp de cinci secole, mulţi dintre ei fiind folosiţi ca fierari, zidari, lemnari sau cărămidari, restul la muncile conacului boieresc, ale mănăstirilor şi ale domniei, în creşterea animalelor sau în agricultura câmpului.

 

În peninsula balcanicăs-a produs, cu timpul, o concentrare mare de ţigani, astfel de aici au început exodul spre Apus. Se presupune că plecarea lor s-a datorat şi înaintării turceşti care a devastat Serbia şi Bulgaria. Au luat calea Apusului pentru a nu trece în Ţara Românească şi Moldova, unde îi aştepta sclavia. Trebuie ţinut cont că aveau în sânge incurabila vocaţie pentru nomadism, care deşi le impunea o viaţă incertă material, le asigură, însă, libertatea.

Între 1416-1419 grupuri mari de ţigani au pătruns în Ungaria, Transilvania, Boemia, Moravia, Austria, Bavaria, continuând prin ţinuturile germane până la oraşele de la Marea Baltică, precum Lubeck şi Rostock. Deşi făceau uz de scrisori imperiale de protecţie, unele oraşe nu le-au permis intrarea sau aşezarea prin împrejurimi. Ca atare grupuri mari au coborât spre sud, astfel că în 1418 au ajuns în Leipzig, Meissen, Ausburg sau Frankfurt pe Main. În continuare, prin anii 1418-1419, ţiganii au străbătut Elveţia, trecând prin Zurich, Berna şi Basel. Grupurile lor puteau atinge circa 300 de bărbaţi şi femei, fără a mai socoti copii. Grupurile erau conduse de şefi, îmbrăcaţi cât mai impunător darşi fistichiu, şi care îşi arogau titluri pompoase de voievozi, principi, duci, conţi sau cavaleri. Conducătorii se prezentau la autorităţile locale povestind că veneau din Egipt, că erau urmaşii unor păgâni convertiţi la creştinism şi că, drept pedeapsă pentru păcatele săvârşite erau obligaţi să facă un pelerinaj, de şapte ani. Pe atunci pelerinajele cu caracter sacru, pelerinii fiind întâmpinaţi şi trataţi cu respect, ajutaţi de autorităţi şi de orice bun creştin. De aceste comportamente falşii pelerini ştiau să profite din plin. Spre exemplu, în 1416, oraşul Braşov a acordat bani şi provizii „seniorului Emans din Egipt şi celor 120 de însoţitori ai săi“. Tot în zona Braşovului, o familie nobilă a dăruit 40 de berbeci „sărmanilor pelerini din Egipt“, care spuneau căse întorc din Irusalim. Cei amintiţi intraseră, probabil, în Transilvania, dinspre Ungaria, pentru că dacă ar fi traversat Ţara Românească a lui Mircea cel Bătrân ar fi fost capturaţi ca sclavi.

 

Cronicarii germani ai vremii îi descriau pe falşii pelerini ca fiind îmbrăcaţi mizerabil, zdrenţuroşişi murdari, mâncau şi beau bine, aveau bani şi podoabe de aur din belşug, dar îndeosebi femeile aveau şi o înclinaţie deosebită pentru furt. Învăţau uşor o altă limbă, respectau de formă unele practici creştine. Cei mai mulţi mergeau pe jos, dar femeile şi copii mergeau în căruţe, dacă le aveau.

În 1424 câteva grupuri mici şi-au ridicat corturile în preajma Regensburgului. Conducătorul lor purta un nume unguresc şi titlul de voevod. Avea asupra lui permis de liberăcirculaţie. În 1438 alte triburi au invadat Bavaria, Boemia şi Austria, conduse de „regele Zindel“. În 1444, o altă căpetenie de ţigani nomazi, care intraserăprin Thuringia, era înarmat cu o mulţime de documente protectoare: o bulă emisăde papa Martin al V-lea, precum şi scrisori din partea unor principi, conţi şi autorităţi orăşeneşti, toate acestea obţinute, mai mult ca sigur, prin cumpărarea unor conştiinţe.

Pe teritoriul Franţei de astăzi, primele grupuri de ţigani, numiţi şi sarazini, au fost semnalate din 1419. În Provence, adică în sudul Franţei, trezorierul unui oraş le-a asigurat pâine, carul de berbec, vin şi ovăz pentru cai. În anul următor, este consemnat, că altor grupuri de ţigani nomazi li s-a oferit în Burgundia şiŢările de Jos (Arras, Bruxelles, Deventer, Bruges, etc.), cu generozitate, „pelerinilor din Egipt“, bere, vin de Rhin, carne, peşte, etc.

 

Cum scrisorile de recomandare imperiale se dovedeau foarte fructuoase, ţiganii au decis, să porneascăspre Roma pentru o aşa-zisă penitenţă, dar în realitate doreau să obţină de la papa o bulă de protecţie şi evident daruri copioase alimentare. În 1422, dupănumeroase opriri la Bologna şi Forli, o bandă de câteva sute de tuciurii au ajuns la Roma, după care s-au răspândit în toată Italia. Fiecare şef de trib nomad deţinea câte o copie a privilegiului imperial şi a bulei papale, documente foarte suspecte şi false. Acelea cereau autorităţilor laice şi clericale să le permită libera trecere şi scutirea de orice taxe, făgăduindu-se iertarea a jumătate din păcatele celor ce se vor arăta mărinimoşi.

În 1427, şi-a făcut apariţia, în faţa Parisului, o numeroasă şi ciudată caravană de „peleriniţigani“, care spuneau că vin din Egipt, că cei mai mulţi au pierit pe drum, căau fost persecutaţi de creştini, de împăratul Germaniei şi de regele Poloniei, dar că aveau binecuvântarea papei pentru pelerinajul lor. Pe unde treceau inventau alte şi alte minciuni şi arătau numai acele acte care le conveneau. Prostimea Parisului se înghesuiau în jurul ţigăncilor care ghiceau în palmă,timp în care altele buzunăreau pe curioşi. Ţiganii au fost deconspiraţi şi au fost obligaţi să părăsească imediat regiunea. Timp de 60 de ani, cel puţin 500 dintre ei, după mărturia şefului autointitulat „contele Petru din Egiptul de Jos“ au continuat să vagabondeze prin diferite oraşe din Franţa şi Ţările de Jos, precum şi prin Italia.

Uneori erau bine primiţi, alteori alungaţi şi, în curând, chiar în mod violent.

 

La puţin timp dupăintrarea în Franţa, numeroase grupuri de ţigani, sub conducerea unui „duce“ sau„conte“ au trecut în Spania prin Aragon şi Catalonia. În Andaluzia, prima bandăde ţigani a fost consemnată în anul 1462. Şefilor fuseseră primiţi cu ceremonieşi reţinuţi la masă de contabilul-cancelar al Castiliei, distribuindu-le îmbrăcăminte, stofe, bani, vin şi alimente din abundenţă. Este stupefiantălipsa de discernământ şi obscurantismul european la mijloc de ev mediu, în timp ce înflorea Renaşterea în Italia.

În Insulele Britanice,ţiganii se deplasau în voie încă din primii ani ai sec. al 16-lea, revendicând privilegiile de „pelerini“ protejaţi de Sfântul Scaun. În curând, însă, Angliaşi Scoţia au căutat să se debaraseze de ei expediindu-i pe continent.

Primele menţiuni despre prezenţa ţiganilor în Anglia datează din 1514, dacă la un secol dupăapariţia lor în partea occidentală a continentului, iar în Scoţia din 1595.

În 1505 o bandă deţigani ajunsă din Scoţia în Danemarca a fost îmbarcată şi trimisă în Suedia. Acolo oraşul Stockholm i-a ajutat cu o sumă de bani. În 1544 o navă engleză a debarcat în Norvegia primii ţigani.

 

Un grup de infractori. În Danemarca ţiganii pătrundeau din Germania. Acolo, în 1536 erau destul de numeroşi pentru a provoca o reacţie violentă faţă de comportamentul lor.

În Polonia, ţiganii au pătruns, încă din 1425, prin sud şi sud-est, venind din Ungaria şi Ucraina tătărască. Alţii au venit din apus refugiindu-se din Germania, unde începuserăpersecuţiile contra lor. În Rusia, primii ţigani, care nu puteau veni din Moldova şi Ţara Românească, au pătruns din Ucraina în anul 1501, în timp ceţiganii din Polonia au ajuns la Tobolsk capitala Siberiei, în 1721.

În coloniile europene din Africa şi America au ajuns drept pedeapsă, deportaţi ca infractori de portughezi. Aceia i-au dus în Angola, Capul Verde, insula Principe, în Brazilia şi chiar în India. Toate aceste deportări au început în sec. al 16-lea. Un decret din anul 1686 prevedea deportarea tuturor ţiganilor nomazi în statul brazilian Maranhao. În secolul următor numărul celor colonizaţi forţat trebuie să fi fost apreciabil. Şi Spania a căutat, pe la mijlocul sec. al 18-lea să se debaraseze de mulţi gitanos indezirabili, deportându-i în coloniile din Africa şi America. De altfel sistemul deportărilor de ţigani şi-a găsit adepţi şi în alte ţări europene, îndeosebi în Franţa.

Fără îndoială că la emigraţia forţată, prin deportări s-a adăugat şi una voluntară. În timpul războaielor de eliberare din America de Sud, mulţi gitanosmuzicanţi, dansatori, ghicitori şi scamatori au cunoscut Buenos Aires, Pampasşi Anzii, dar şi Venezuela, în nord. Erau numiţi chiganeros.

La sfârşitul sec. al 17-lea, Ludovic al XIV-lea a decis să acorde o comutare a pedepsei unor ţigani, condamnaţi la galeră, cu condiţia să rămână toată viaţa în insulele Americii şi 32 de ţigani au beneficiat de această măsură între anii 1686-1689.

Circa 30 de ţigani au fost deportaţi în Martinica, în anul 1724, iar alţii mai târziu, în Luisiana. Acolo, prefectul a decis deportarea în masă a tuturor ţiganilor din Ţara Bascilor. Războiul cu Anglia care a izbucnit între Franţa şi Anglia, a împiedicat aplicarea acestei măsuri.

Dintr-o privire, se constată că în secolele 15 şi 16 ţiganii au străbătut toate ţările Europei, ca pelerini şi protejaţi de autorităţi. „Pelerinajul“ lor era o mare escrocherie, era pur imaginar, pretext care le oferea posibilitatea de a circula liber, pentru a obţine facilităţi diverse. În rest practicau ghicitul în palmă,furatul şi cerşetoria, ca şi după următoarele 6-7 secole, în sec. 21. „Pelerinajul“invocat de ei era un fals fără nici un temei religios.

Ţiganii nu aveau şi nu au o religie proprie, religia fiindu-le indiferentă. Nu aduseseră din India nici o amintire ancestrală a vreunei divinităţi sau a vreunui ritual religios. Aduseseră numai forme primitive de religiozitate primitivă în vrăji şi amulete. Din interes şi de formă se adaptau foarte repede la religia ţării în care intrau. Intraţi între creştini începeau a se boteza şi în a face semnul crucii iar în ţările musulmane practicau circumcizia şi participau la pelerinajele de la Mecca.

În ţările creştine, numai ţiganii sedentarizaţi mergeau la biserică şi aceasta rar, cu ocazia ?????? mai importante, la funeralii sau botezuri şi mult mai rar la căsătorii. Mergeau în special pentru a cerşi, pentru a primi pomeni, sau în scopuri extra-religioase. Apucăturile de profitori religioşi au păstrat-o până în timpurile moderne.

Unii autori sin secolele 17 şi 18 afirmă că ţiganii obişnuiau să-şi boteze copii de mai multe ori, pentru a obţine cât mai multe daruri. Escrocheria religioasă nu cunoştea limite, în schimb ritul căsătoriei era foarte simplu la ei, şi numai în cazuri foarte rare la biserică. Sunt menţionate frecvent funeraliile religioase şi chiar, prin sec. al 15 şi al 16-lea, cazuri de înmormântări în biserici din Germania ale unor căpetenii ţigăneşti.

Numai ţiganii sedentarizaţi practicau ritul căsătoriei în biserică şi aceasta foarte rar.Ţiganii nomazi decideau singuri căsătoria, caz în care fetele erau „cumpărate“printr-o înţelegere între părinţi. Obiceiuri degradante păstrate cu sfinţenie fără abatere. Femeile năşteau foarte uşor iar copilului i se făcea imediat o baie rece care ţinea loc de botez. Baia rece nu avea o semnificaţie simbolicăpentru că ţiganii au fost totdeauna lipsiţi de imaginaţie spirituală. Copilul era alăptat 2-3 ani şi era ţinut permanent gol, (cu excepţia iernii).

Societatea europeanăle reproşa ţiganilor nu numai indiferenţa religioasă, superstiţiile, hoţia şi ghicitul ci şi prea marea libertate în felul de a se comporta şi mai ales, dansurile pe care le produceau, dansuri care puteau să incite pe credincioşi la o slăbire a moravurilor.

În multe zone, din această cauză erau consideraţi de-a dreptul nelegiuiţi, infami, sceleraţi sau spioni (în Ţara Bascilor, în regiunea Salerno, în unele regiuni protestante din Anglia, Suedia, Finlanda, Ţările de Jos, etc.).

Martin Luther îi punea pe aceşti „tătari“ pe acelaşi plan cu turcii, nerecunoscându-le nici o calitate ci numai viciile cele mai reprobabile.

În secolele 18 şi 19 s-au făcut unele încercări (în Austria, Anglia, Spania, Ungaria) de a li se face o educaţie moral-religioasă în mod organizat (şcoli de catehizare a copiilor, traduceri de texte biblice în limba lor grosieră, etc.). Toate încercările au rămas fără rezultat aşa cum vor rămâne şi cele de integrare iniţiate în Uniunea Europeană a sec. al 21-lea. Se pare că occidentalii nu au învăţat nimic din istoria acestei seminţii sau nu cunosc istorie.

Cu toate acesteaţiganii nu au fost lipsiţi total de o anumită religiozitate primitivă. Ei credeau într-un Dumnezeu unic, în puterea Providenţei divine, în existenţa unei lumi de dincolo, au avut şi au un sentiment şi un respect al sacralităţii, deşi pentru ei sacramentele reprezintă mai mult o forţă magică decât o motivare a credinţei. Dumnezeu este conceput mai mult ca o forţă magică cosmică, decât ca un Dumnezeu al revelaţiei. Li s-ar cere prea mult pentru capacităţile lor intelectuale.

La Dieta din Ausburg, din 1500, împăratul Carol al V-lea, a justificat expulzarea ţiganilor, acuzându-i de a fi spioni ai turcilor. Un decret al lui Carol al IX-lea al Suediei a invocat acelaşi pretext.

Integrarea socio-culturală a ţiganilor nu s-a putut realiza nici prin obiceiurile lor, prin ocupaţii sau meşteşugurile lor. În alimentaţie nu excludeau carnea animalelor sau a păsărilor moarte de o boală sau de un accident – fapt remarcat îndeosebi la ţiganii din Ungaria şi Transilvania. Ţiganii apreciau deosebit carnea de pisică. În sec. al 18-lea ţiganii sedentari din Marceille, oraşul francez cu cea mai numeroasă populaţie de ţigani, organizau adevărate vânători de pisici. În schimb le repugna carnea de cal.

Erau însă admiraţi de străini pentru gustul lor pitoresc pentru culorile vii în îmbrăcăminte, culorile dominante fiind roşul şi verdele. Mai erau admiraţi pentru ornamentele de aur şi argint, în special pentru salbele din monede din aur şi argint. De fapt, în mijloc de ev mediu nici gusturile europenilor pentru culori nu erau dintre cele mai elevate.

Ţiganii nu se minţeau, nu se înşelau şi nu se furau unul pe altul, membrii tribului arătând o mare solidaritate. Se certau, se băteau, dar viaţa familiară avea o structurăsolidă.

Familia ţigănească nu se separa niciodată, femeile cu copii lor îşi urmau soţii în oraşul de garnizoană dacă acela se afla sub arme, iar dacă era posibil îi urmau şi în război. Dacă un ţigan era întemniţat, membrii familiei îşi instalau şatra cât mai aproape de închisoare. Acum stau ciopor în faţa porţilor închisorii ore înşir şi vorbesc cu voce tare ca un cârd de ciori.

Marginalizarea şi nomadismul lor a favorizat viaţa familială şi valorile ei tradiţionale: autoritatea tatălui, rolul clar al mamei, prolificitatea, solidaritatea, viaţa liberă, dar s-a remarcat şi marea frecvenţă a căsătoriilor consanguine, de tip primitiv. Căsătoriile mixte erau destul de frecvente, iar divorţul era un caz excepţional. Prostituţia avea un caracter limitat în colectivitatea ţigănească,iar adulterul femeilor era un fapt rar şi pedepsit cu mutilarea sau chiar cu moartea. Copii erau învăţaţi de mici să danseze, să fure şi să cerşească, dar erau iubiţi de părinţi şi ascultători.

În special în epoca Renaşterii, pictori de valoare au fost atraşi de a transpune pe pânze scene de viaţă nomadă, tipuri de ţigani, ţigănci, costume, scene de ghicit în palmă, deşarlatanism şi pungăşie.

Ţiganii manifestau groază faţă de moarte şi de strigoi, de revenirea spiritelor celor dispăruţi, ca atare dădeau mare importanţă ritualurilor funerare. Cu toate că se acomodau uşor cu limbile străine şi cu activităţile negustoreşti, chiar şi cei sedentarizaţi păstrau nostalgia vieţii nomade. Nici ocupaţiile lor predilecte, pentru care manifestau talent nu i-au ajutat să se integreze pe deplin în viaţaţărilor de adopţie. Ca muzicanţi erau foarte apreciaţi la curţile regale şi nobiliare din ţările răsăritene.

Talentul lor în dans a fost apreciat în general mai puţin, dar a avut succes în Spania unde grupurile de gitanos figurau chiar în procesiunile religioase, încă din 1488. Au apărut şi în 1560, la marile serbări din Toledo, organizate la căsătoria lui Filip al II-lea.

Ţiganii se dedau şi unor ocupaţii „diabolice“, magice, vrăjitoreşti, condamnate de Biserică şi condamnate de Inchiziţie sau de tribunalele laice. Pe lângă chiromanţie (ghicitul în palmă şi mai târziu în cărţi şi cafea) şi necromanţie, ocupaţii semnalate laţigănci încă de la apariţia lor la Paris, în 1427, ţiganii practicau şi unele ocupaţii oneste. Erau recunoscuţi ca foarte buni cunoscători de cai, de călăreţi. „În toată Europa, de la Bosfor la Atlantic comerţul cu cai prosperăîn mâna ţiganilor. La Constantinopol, în sec. al 16-lea, breasla negustorilor de cai era formată în majoritate din ţigani“. Dar nu se ocupau şi cu vinderea de cai furaţi acest comerţ le-a fost uneori interzis.

Erau iscusiţi dresori de animale, îndeosebi de urşi carpatini. În sec. al 17-lea „ursarii“ din Constantinopol îşi aveau cartierul în zona Cornului de Aur. Se vedeau prin bâlciuri ca acrobaţi, păpuşari, prestidigitatori şi dansatori. Se fereau de munca în agricultură, de pescuit şi de comerţul sedentarizat, dar în comerţul ambulant ştiau să introducă trucuri abile şi înşelătorii.

În insula Corfu erau, încă din sec. 14-15 ţigani pricepuţi în prelucrarea metalelor, fierari, potcovari, lăcătuşi, căldărari, spoitori. În Spania, ţiganii erau organizaţi încă din 1582, în corporaţii proprii. În Transilvania, Banat şi Ţara Româneascăzlătăria era monopolul lor (rudarii). Se mai ocupau în toate ţările, dar mai ales în cele răsăritene şi balcanice cu împletituri de răchită şi de cioplirea unor obiecte casnice de lemn: jgheaburi, copăi, linguri, străchini, etc.

 

Dimitrie Cantemir scria: „altă meserie în afară de fierărie şi lucratul aramei, suprema lor virtute şi diferenţă specifică este furtul şi lenea“.

Aveau un temperament agresiv când se simţeau în avantaj i-a introdus şi în marile armate. În sec. al 18-lea dar şi înainte, circulau bande de ţigani înarmate în Germania, Finlanda, în pădurile din Alsacia şi Lorena. Adeseori erau înarmate şi femeile.

Ţiganii au fost acceptaţi în armatele din aproape toate ţările europene. Soţiile şi fiicele lor îi însoţeau ca vivandiere, bucătărese, spălătorese, etc. În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea în armatele franceze fuseseră înrolaţi mulţi ţigani, în regimentele de gardă de infanterie, artilerie, cavalerie şi de dragoni. În aceste unităţi din urmă, rare ori lipseau ţiganii. În Suedia, în 1676, o treime din escadronul de dragoni era compus din ţigani. Şi împărăteasa Maria Tereza a ordonat ca tinerii ţigani de la 16 ani în sus să fie obligaţi să presteze serviciul militar. Trupele de valori aflate în serviciul Spaniei aveau în rândurile lor şi ţigani. În Anglia, în 1626 au fost înrolaţi în armată grupuri de ţigani vagabonzi şi cerşetori. În timpul Revoluţiei Franceze se aflau în armată mulţi ţigani. Erau buni luptători dar nu suportau viaţa de garnizoană.

În secolele 17-18,ţiganii serveau şi ca mercenari. În Brazilia erau obligaţi să păstreze serviciul militar. În timpul războiului de treizeci de ani, numeroase bande deţigani însoţeau trupele imperiale, jefuind satele şi oraşele, la fel ca şi trupele lui Wallenstein. În timpul războiului dintre turci şi unguri din sec. al 16-lea.

Faptul că unii din ei serveau cu seriozitate sau că îşi practicau cu hărnicie şi iscusinţă meseria nu i-a scutit de-a lungul vremurilor de suspiciuni, antipatie, învinuiri şi persecuţii.

Conflictele cu populaţia din ţările în care migraseră au început înainte ca statele să adopte măsuri legislative contra acestor străini consideraţi inutili, periculoşi, inadaptabili şi neasimilabili.

Locuitorii din oraşe au început repede să se sature de comportamentul lor dubios şi aducător de pagube, aşa că de foarte multe ori li se ofereau bani, alimente şi îmbrăcăminte numai pentru a-i determina să părăsească zona. Populaţia de la sate îi dispreţuia că aveau obiceiul de a consuma carnea unor animale sau păsări moarte de boli şi pentru că dispreţuiau muncile agricole şi munca în general regulată.Erau detestaţi pentru că înşelau, furau şi cerşeau. În evul mediu cerşetoria era mult răspândită, dar ţiganii făcuseră din ea ocupaţia principală, chiar exclusivă, ceea ce supăra. În mod deosebit erau acuzaţi de hoţie, temă larg răspândită în literatura vremii, fapt dovedit de arhivele judicioase. Cronica de la Bologna menţionează, în 1422, că ţiganii s-au dovedit a fi „Cei mai iscusiţi hoţi care s-au pomenit vreodată“.

În sec. al 15-leaţiganii erau învinuiţi şi că fură covoarele din moschei, covoarele de rugăciune. Cel mai frecvent tip de furt era cel de găini, dar adeseori furau şi cai. În sec. al 19-lea chiar, în Anglia au fost spânzuraţi un mare număr deţigani pentru astfel de furturi. Erau implicaţi şi în contrabandă, înşelătorieşi falsificare de bani, deşi acestea nu erau domenii exclusive ale lor. Participau şi la furturi şi jafuri înarmate, astfel că de-a lungul întregului sec. al 18-lea se alăturaseră altor bande de răufăcători şi criminali.

O acuză şi o temă mult exploatată în literatura sec. 17-18 erau furtul de copii, pe care apoi îi schilodeau şi îi puneau să cerşească.

 

Cea mai absurdă acuzăa fost aceea de canibalism. În Spania un grup de ţigani supuşi la tortură au recunoscut că au ucis o ţigancă şi un călugăr, consumându-le apoi cadavrele (sub tortură se putea recunoaşte orice…). În 1782, în Ungaria poliţia şi magistratura au acuzat un grup numeros de ţigani care ar fi asasinat şi mâncat 88 de călători. Învinuiţi, printre care şi femei, 45 la număr au fost spânzuraţi, traşi pe roată, decapitaţi şi spintecaţi de vii. Cazul a fost relatat cu detalii în câteva ziare din Budapesta, Frankfurt şi Hamburg, probabil şi în alte localităţi.

Relativ recent, în 1929, a avut loc la Praga un proces împotriva a 21 de ţigani învinuiţi că ar fi ucis un număr de 12 persoane (număr oficial constatat), ale căror cadavre le-au consumat parţial.

Faţă de mulţimea delictelor şi a crimelor oribile, autorităţile au reacţionat de la început. Se aplicau măsuri diverse, dar cu deosebire expulzarea şi sedentarizarea. Ţiganii însă refuzau sedentarizarea, cât şi o comportare onestă. În toate ţările occidentale măsurile de expulzare au fost aplicate continuu timp de mai mult de patru secole. În 1471 s-a aplicat interdicţia de a se stabili ţiganii pe întregul teritoriul. Confederaţiei elvetice. În Spania, ii catolici, în 1499 le-au dat termen de 60 de zile pentru a renunţa la nomadism sau de a părăsi Spania. Cei ce nu se supuneau urma să sufere pedeapsa unei biciuiri de 100 de lovituri, iar în caz de recidivă urma tăierea urechilor. În aceeaşi ţară, pânăîn 1748 au fost emise circa 28 de decrete de expulzare, căci ţiganii se reîntorceau.

 

În 1500 la Dieta de la Ausburg, împăratul Maximilian I a ordonat ca ţiganii să fie expulzaţi din întreaga ţară. În caz de refuz puteau fi maltrataţi de oricine fără nici o răspundere. Regele Ludovic al XII-lea al Franţei a luat măsuri de expulzare aţiganilor încă din 1508. În Ţările de Jos, primul ordin de expulzare a fost publicat în 1524, iar, în 1637, o lege din Suedia prevedea chiar exterminareaţiganilor care nu părăseau ţara. Între 1530-1563, în Anglia, Parlamentul a emis mai multe hotărâri care prevedeau expulzarea ţiganilor în termen de 24 de zile dacă nu părăseau viaţa de nomazi. De asemenea, în Lombardia, între 1506-1693 s-au publicat peste 60 de ordonanţe în acelaşi sens al expulzării sau sedentarăzării. Veneţia a procedat la fel între 1549-1600, impunând expulzarea în 10 zile, sub ameninţarea sancţiunii de condamnare la galere pe timp de 10 ani. La fel au procedat regatul Neapolului, Senioria Florenţei şi celelalte state italiene, inclusiv statul pontifical, care în 1553 a acordat numai trei zile pentru părăsirea teritoriului sau de către ţigani. Se ameninţa cu pedeapsa torturii şi a confiscării tuturor bunurilor. Numeroase ordonanţe generale de expulzare a ţiganilor au fost publicate şi în Franţa în secolele 16, 17 şi 18.

De multe ori ţiganii încercau să nu ia în consideraţie dispoziţiile, rămânând pe loc. În acele cazuri organele poliţieneşti organizau împotriva lor adevărate vânători, cum s-a întâmplat în Ţările de Jos în sec. 18, sau în sec. 16, în ducatul Parma, unde, în 1572, o bandă de 300 de ţigani au fost exterminaţi de trupele ducale.

Adeseori ţiganii nomazi erau protejaţi de o parte a populaţiei şi chiar de unii nobili (Franţaşi Scoţia). Dar şi ospitalitatea acordată ţiganilor era considerată un delict pedepsit sever.

Printre foarte puţinele ţări europene care nu au încercat să se debaraseze de ţigani a fost Rusia, Moldova şi Ţara Românească.

Ordonanţele de expulzare prevedeau de multe ori, mai ales în caz de recidivă, şi pedeapsa cu moartea prin spânzurare (în Germania, Boemia, Moravia, Anglia, Luxemburg şi în unele state italiene), chiar dacă ţiganii nu erau acuzaţi de crime. De obicei de la aceste pedepse capitale femeile erau exceptate, nu însă şi în Prusia sau în ducatul Würtemberg. Mutilarea urechilor era practicată contra ţiganilor în Castilia, Boemia, Moravia şi Lombardia. În Franţa, o ordonanţă din 1561 prevedea o pedeapsă considerată de ţigani extrem de umilitoare; raderea capului pentru bărbaţi, femei şi copii.

Pedeapsa cu închisoarea era destul de rară, dar în Ţările de Jos numeroşi ţigani au murit în închisori. Tot în, Ţările de Jos, la începutul sec. aş 18-lea s-au organizat împotrivaţiganilor adevărate hăituiri cu participarea armatei şi a poliţiei. Ca urmare, la mijlocul sec. al 18-lea ţiganii au dispărut cu totul aici.

În 1715, în Portugaliaţiganii erau condamnaţi la executarea unor lucrări publice, iar în Franţa numeroase ordonanţe (din 1561, 1673, 1682, 1739 etc.) îi condamnau la galeră peţiganii vagabonzi. La fel procedau, în sec. al 16-lea, Spania, Portugalia, Lombardia şi Republica Veneţia.

Faţă de măsurile atât de aspre opinia publică nu a rămas totdeauna insensibilă, nici personalităţi religioase şi chiar judecători. „Secolul Luminilor“ cu despoţii lui luminaţi a pus capăt persecuţiilor ţiganilor, căutându-se soluţii de sedentarizare şi de îndreptarea lor spre o viaţă civilizată. În 1773, Maria Tereza şi apoi fiul său, împăratul Iosif al II-lea, în 1782, au dat dispoziţii ca ţiganii sărenunţe la cerşetorie, la nomadism, să umble îmbrăcaţi şi să locuiască în condiţii decente, să practice meserii şi să frecventeze bisericile, iar copii să fie şcolarizaţi ca ceilalţi fii ai cetăţenilor. În acest scop ţiganii au fost ajutaţi, acordându-li-se pământ, case, vite şi unelte agricole. Aproximativ aceleaşi măsuri le-a luat, în Spania, regele Carlos al III-lea, dar el a prevăzut şi pedeapsa de ardere cu fierul roşu pentru cei ce nu se conformau.

Acţiunile de sedentarizare s-au soldat cu un faliment total. Ţiganii s-au reîntors în corturile lor, s-au refugiat din sate în păduri şi în munţi, vânzând toate ajutoarele primite. S-a revenit la măsuri represive. Ţiganii refuzau cu obstinaţie sărenunţe la identitatea etnică şi la tradiţiile lor primitive seculare, la viaţa de nomazi şi la modul de a trăi din fapte reprobabile.

În mod paradoxal tocmai Principatele Române, adică singura zonă europeană în care timp de peste cinci secole ţiganii au avut regim de sclavie, au fost şi ţările care au dovedit a fi cele mai tolerante din Europa faţă de ţigani. După proprietarii lor ţiganii erau robi ai statului, ai mănăstirilor şi ai boierilor. Deşi în condiţie juridică de sclavi, robii ţigani din ţările româneşti n-au suferit persecuţiile din Occident. În multe privinţe erau chiar protejaţi. Când încercau să fugă, în special spre Serbia erau urmăriţi, readuşi stăpânilor şi pedepsiţi. Statul, mănăstirile şi boierii, îi puteau dona, vinde sau lăsa moştenire. Soţul român al unei ţigănci, sau soţia româncă a unui ţigan sclav deveneau tot sclavi prin căsătorie.

 

Se putea întâmpla ca în perioade de foamete un ţigan liber să se vândă singur ca sclav, împreună cu familia. De asemenea după fapte care îi ducea la condamnări grele, ţiganii se puteau vinde ca robi pentru a scăpa de pedeapsă. În epoca fanariotă sub Constantin Mavrocordat şi Al. Gr. Ghica, educaţi la şcoala umanistă a „Secolului Luminilor“situaţia ţiganilor a fost sensibil ameliorată. De pildă, copii ţiganilor numai puteau fi separaţi de părinţi. Din 1785, acelaşi regulament interzicea căsătoriile mixte erau interzise pentru că prin aceasta românii să nu devinăsclavi prin căsătorie. În 1808 erau mănăstiri care pretindeau ţiganilor sălucreze numai trei zile pe săptămână, în rest fiind liberi să facă ce doreau.

În 1837, Mihail Kogălniceanu şi-a început campania în favoarea eliberării ţiganilor. Primii au fost eliberaţi sclavii statului. Primul boier care şi-a eliberat robii ţigani a fost Ion Câmpineanu, un caz izolat la acea dată. În Ţara Românească, domnitorul Al. Ghica i-a dezrobit dându-le şi pământ. Aceeaşi măsură a fost luată în Moldova (în 1844) de domnitorul Mihai Sturza, iar în Valahia în 1847 de Gheorghe Bibescu. Măsura a dezrobit pe ţiganii mănăstirilor şi ai clerului. Categoria cea mai numeroasă de ţigani robi aparţinea boierilor. În 1848, guvernul provizoriu a hotărât abolirea sclaviei ţiganilor, dar măsura n-a putut fi aplicată decât prin votul în acest sens a legii din decembrie 1855 (în Moldova sub Gr. Ghica) şi în februarie 1856 în Muntenia, sub domnia lui Barbu Ştirbei.