ORADEA SUB DOMINAȚIA TEMPORARĂ BOLȘEVICĂ ȘI ELIBERAREA BBB - X

         

După primul război mondial, Ungaria a pierdut în favoarea naţiunilor vecine o serie de teritorii printre care şi Ardealul, astfel că starea de tensiune era crescută în tot arealul central și răsăritean european. Autorităţile maghiare erau îngrijorate de înaintarea armatei române până la Ciucea, pe culoarul Ciucea-Aleșd-Oradea. Armata română staționase în primele luni ale anului 1919 la est de Munții Apuseni, pe o linie de demarcație impusă de Marile Puteri de la Conferința de Pace din Paris. Dincolo de liniile de front române, ungurii se purtau cu sălbăticie față de populația română. Starea conflictuală dintre populaţia autohtonă şi administraţia maghiară luase proporţii îngrijorătoare. In acest context au intervenit francezii în vederea stabilirii unei zone neutre, controlate de aliaţi. In cadrul acesteia intra şi Oradea, aflată la limita estică  a zonei de demarcație, pe linia Arad-Satu Mare. Limita vestică era pe linia Debreţin-Szeged și Tisa. Trupele maghiare trebuiau să se retragă de pe acest teritoriu, care trebuia demilitarizat.

Cu toate că Marea Unire era deja un fapt istoric, Oradea nu era integrată încă României Mari. Pe de altă parte, autorităţile ungare ţineau cu dinţii de teritoriile rămase încă în graniţele lor.

Pierderile teritoriale au stimulat nevoia unei schimbări la conducerea Ungariei, iar Kun Bela, viitorul lider comunist, vedea statul ca pe unul sovietizat, cooperativizat, naţionalizat, în care proletariatul urma să deţină puterea. Ideea s-a concretizat începând cu 21 martie, când social democraţii şi comuniştii, prin noul guvern de la Budapesta, au instaurat dictatura proletariatului, Ungaria devenind o republică a sfaturilor, un stat comunist, de inspiraţie leninistă. Ca atare, s-a constituit şi o Armată Roşie ungară.

Oradea a stat sub acest regim începând cu 22 martie şi până pe 18 aprilie 1919. 
Ca organ de conducere a fost creat Sfatul administrativ al muncitorilor şi soldaţilor, prezidat de Katz Bela. Treburile oraşului cădeau sub îndrumarea unui Directoriu. S-au înfiinţat inclusiv tribunale revoluţionare, care-i condamnau pe cei bănuiţi de a fi contra regimului. Batalionul orădean al Armatei Roşii ungare s-a format la 27 martie. Imediat după venirea la putere a comuniştilor, în oraş s-au luat o serie de măsuri restrictive, multe din ele cu caracter militar, cum ar fi: *transformarea școlilor în cazărmi;  *inventarierea şi depozitarea tuturor rezervelor de cărbune şi lemn; *materialele cu caracter politic aveau nevoie de aprobarea Sfatului Administrativ pentru a putea fi publicate, iar cotidienele puteau apărea doar cu un număr limitat de pagini; *toţi cetăţenii trebuiau să predea poliţiei toate armele posedate; *telefoanele ce nu erau strict necesare se confiscau, iar apelurile şi telegramele urmau să fie transmise doar în limba maghiară.

Se profilau schimbări importante şi în învăţământul orădean, în primul rând prin statalizarea tuturor şcolilor, iar apoi prin educarea copiilor în spiritul noii forme de stat. Asta însemna inclusiv interzicerea predării religiei şi desfiinţarea şcolilor ordinelor călugăreşti. Adică, mai pe scurt, urma a se trece la bolşevizarea învăţământului local.

Deja de la 27 martie acea bolşevizare s-a făcut tot mai vizibilă prin faptul că pe faţadele clădirilor publice fuseseră arborate steagurile roşii. Mai mult, pe frontispiciul Primăriei se zărea binecunoscutul slogan marxist Proletari din toate ţările, uniţi-vă ! Fruntaşii Consiliului Naţional Român (cu rol decisiv în înfăptuirea Unirii de la 1 decembrie 1918) au fost internaţi fiindcă au fost consideraţi ca fiind împotriva regimului şi că lucrau în slujba principiilor imperialiste. Internările s-au făcut la domiciliu, printre cei strict supravegheaţi numărându-se Roman Ciorogariu şi Coriolan Pop. Cu încetul, oamenii ajungeau la mâna autorităţilor: se dat ordin ca locuinţele să fie naţionalizate, obiectele de artă proprietate personală să devină bunuri publice (până şi bicicletele au fost rechiziţionate). Dar poate cel mai trist aspect al perioadei a fost raţionalizarea alimentelor şi judecarea celor ce îndrăzneau a vorbi de vremurile bune.

Luna aprilie 1919 a stat sub semnul unei stări puternice de nelinişte. Ca atare, în oraş au fost concentrate trupe străine, iar numărul înrolărilor în armata roşie a oraşului a crescut; inclusiv unii elevi  unguri se ofereau voluntari. S-a înfiinţat şi o gardă roşie pentru menţinerea ordinii în oraş, în așteptarea unui preconizat atac al armatei române. Tot din această cauză legăturile cu oraşul au fost întrerupte, multe trenuri au fost oprite şi jefuite. Pe cale de consecință, aprovizionarea cu hrană a avut de suferit. Presa locală căuta să liniştească populaţia publicând ştiri despre manifestări muncitoreşti (în spiritul regimului) în Elveţia şi despre mişcări bolşevice în Polonia, pentru ca cititorii să creadă că asistă la o revoluţie europeană.

La mijlocul lunii lucrurile au devenit şi mai serioase. De Florii, cu o săptămână înaintea eliberării, pazei roşii i s-a ordonat să treacă imediat la arestarea şi condamnarea la moarte a tuturor celor care atentau la noua ordine.

Regina Maria - Oradea

Pentru administraţia bolşevică orădeană principalul pericol venea dinspre Ciucea, unde în ziua de 17 aprilie 1919 s-au intensificat luptele. Armata română obţinea succese şi se îndrepta spre oraş. In timp ce locuitorii erau dezinformaţi cum că ostaşii maghiari ar rezista, în realitate gara Velenţa devenise punct de debarcare a răniţilor maghiari care soseau cu trenul.

In noaptea de 18/19 aprilie s-a declanşat o acţiune antibolşevică ce avea ca scop eliminarea Directoriului de la conducerea Oradiei şi blocarea unei eventuale intervenţii a armatei maghiare dinspre Budapesta. Trupele române se aflau la 9 kilometri de oraş. Insă autorităţile credeau încă în rezistenţă şi au construit tranşee între Oşorhei şi Oradea. S-a luat în calcul şi executarea frunaşilor români arestaţi. Dar în ziua de 19 ei au fost eliberaţi, iar Katz Bela a decis cedarea puterii către vechea conducere.

In acel moment agitaţia a fost maximă, iar evenimentele s-au derulat cu repeziciune. Armata ungară părăsea Oradea, iar la vest de oraş calea ferată a fost aruncată în aer pentru a opri trenurile dinspre Budapesta. Forţele, împărţite în aşa-numiţii albi şi roşii erau angajate în lupte de stradă. Albii ocupaseră Primăria, iar sâmbătă dimineaţa, în ziua de 19 aprilie, roşii, izolaţi, au fost obligaţi să se retragă spre cazarma din str. Rulikovszki (actuala stradă Universităţii). In noaptea Invierii, între 19 și 20 aprilie, gărzile civice au patrulat prin tot oraşul, iar zona din faţa gării a fost păzită cu armele. Poliţia adunase toate vehiculele disponibile pentru a aduce armata română cât mai repede, căci se preconiza un atac al roşiilor dinspre Ioşia.

                                              Monumentul General Traian Moșoiu - Oradea

In dimineaţa de Paşti, 20 aprilie, patrula de roşiori condusă de locot. Teodorescu a intrat în oraş. A fost întâmpinată, printre alţii, de dr. Coriolan Pop şi de numeroşi cetăţeni care strigau Trăiască armata română ! Patrula a parcurs traseul Calea Clujului-Piaţa Mică (Unirii)-Piaţa Teatrului-Gară. Gen. Traian Moşoiu, Nicolae Şerban şi Teodor Mihali au fost întâmpinaţi la uzina de apă de primarul Rimler Karoly. Oficialul a rostit un discurs în care a salutat venirea generalului Moşoiu şi a armatei române, după care întreaga suită s-a îndreptat spre Primărie. Acolo, generalul Moşoiu, alături de ofiţerii săi superiori, a preluat conducerea oraşului, după care ceti proclamaţia de unire pe vecie cu patria mumă a acestui ţinut:

Cu ziua de astăzi regele Ferdinand al României a pus stăpânire asupra acestui oraş şi a judeţului Bihor. De azi încolo D-voastre sunteţi cetăţeni ai României Mari.

Din acel moment, Oradea, intrată în perioada interbelică, a urmat un nou curs al lucrurilor. Generalul Moşoiu a contribuit inclusiv la remodelarea centrului oraşului (a Pieţei Mici şi a Pieţei Teatrului), cerând ridicarea statuilor regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Administraţia românească a fost instaurată oficial începând cu 3 mai 1919, iar data de 23 a aceleiaşi luni a avut loc vizita familiei regale.