ROMANIA - INDUSTRIA DE ARMAMENT ÎN EPOCA CEAUȘESCU

                  Lumea în care Nicolae Ceauşescu a luat conducerea României era o lume a Războiului Rece între cele două mai blocuri, o lume a înarmărilor şi a unei mulţimi de conflicte regionale. Dotarea românească cu armament depinsese permanent de industriile străine din occident şi apoi, după cel de Al Doilea Război Mondial, de armament sovietic şi din lagărul socialist, în special din Cehoslovacia. Situaţia a creat mari neajunsuri armatei române în toate războaiele, dimiuându-i-se capacitatea de luptă prin întârzieri, sau întreruperi în livrarea armamentului şi a muniţiei adaptate. Nicolae Ceauşescu a fost primul conducător al ţării care a dorit să doteze armata prin industria românească şi să se alinieze în rândul furnizorilor mondiali de armament. Această ambiţie a făcut parte din mândria lui patriotică. Decizia luată de Nicolae Ceauşescu în 1968, privind înfiinţarea acestei ramuri, a fost anunţată cu dramatism în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Ramura armamentului a fost copilul de suflet al lui Nicolae Ceauşescu, care a reuşit să pună România pe harta industriei mondiale de profil. Un factor ce a influenţat hotărârea sa privind evoluţia industriei de armament din Romania comunistă a fost invazia Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia, în 1968. In acea vară fierbinte, Nicolae Ceauşescu şi-a dat seama că într-o invazie similară, oarecum pregătită, ar fi trebui să lupte cu armamentul inamicilor săi frăţeşti în ale socialismului. Până la începutul anilor '80  Romania a ajuns în top 10 mondial în ceea ce priveste exportul de arme. Industria românească de armament s-a dezvoltat puternic după anul 1968, Nicolae Ceauşescu dorind ca România să devină o țară autosuficientă economic.

Constructia de nave

Luând aminte de poziția ostilă a României în problema atacului socialist asupra Cehoslovaciei, URSS a redus transferul de nave şi de licențe de fabricație către Romania, la începutul anilor ’70. Ca să contracareze această pedeapsă tovărășescă, România a fost nevoită să își dezvolte propriul program de construcții de nave şi să caute alți furnizori de tehnologie.

Un prim pas a fost dezvoltarea de relații comerciale, în domeniul naval, cu China.

China a permis României sa construiască nave rapide de atac din clasele Huchuan şi Shanghai II. Producția acestora a început la sfârșitul anilor '70 în Mangalia și Drobeta-Turnu Severin. In aceeași perioadă, România a dezvoltat şi câteva proiecte originale: câteva clase de nave rapide de atac şi patrulare (VB, Epitrop, Brutar) şi nave curățătoare de mine din clasa VD.

                                                     Distrugătorul-Fregată Mărășești

Incepând cu anul 1980, URSS a regândit strategia în ceea ce privea furnizarea de tehnologie şi licențe de fabricație României şi astfel în perioada următoare s-au construit mai multe tipuri de nave sub licență sovietică (fregate, distrugătoare etc.). Acestea nu erau construite integral de șantierele navale din Romania, tot armamentul cu care erau dotate și tot echipamentul electronic de la bordul lor era furnizat de Uniunea Sovietică. In perioada 1979-1985 a fost construită și nava numită Muntenia (distrugătorul Mărășești), cea mai mare navă militară construită în România. Nava a fost construită, cu mari eforturi, în șantierul militar Mangalia. Tot aici s-au născut și primele corvete 100% românești, clasa TETAL.

Epoca lui Nicolae Ceaușescu a însemnat mult pentru marina militară. Atunci s-au construit un număr mare de nave, iar tradițiile de dinainte de cel de Al doilea Război Mondial au renăscut.

Grosul flotei era format, inainte de 1989, din vedetele torpiloare, în număr de 20. După 1989 au mai rămas în funcţiune, pentru un timp, numai opt. Romania trebuia sa aiba un divizion de opt corvete specializate in lupta antisubmarin TETAL 1 ŞI TETAL 2. Sub guvernarea Ceaşescu s-au construit, la Mangalia, patru din prima seie şi două din cea de a doua serie. Schimbarea guvernării a lăsat în stare de rugină pe ultimle două, cele neterminate. In final au mai rămas în serviciu numai patru, pentru că două din prima serie au fost casate. Navele purtatoare de rachete (NPR) constituie cel mai performant divizion. Romania a cumpărat cu putin timp înainte de 1989 trei vedete rapide din clasa TARANTUL, construite de rusi. "Pescărușul", "Zborul" și "Lăstunul". Aceste nave duc greul misiunilor de patrulare in apele teritoriale românești. 

După 1989 sau achiziținat, la mâna a doua, din Marea Britanie, două fregate, numite aici Regele Ferdinand și Regina Maria. Acestea au rămas mult timp doi monștri... tăcuți. Nu au încă sistemele de armament operaționale. Nu au nici măcar muniție de tun, ce să mai vorbim de rachete! Afacere păguboasă!

După reorganizarea forțelor navale, portul militar Mangalia s-a împărțit în două. In partea stângă a podului ce duce spre 2 Mai și Vama Veche s-a concentrat ultima "redută" a flotei ceaușiste, iar în partea dreaptă inflorește, de câțiva ani, cimitirul de nave, un loc plin de istorie si nostalgii. Mai bine de jumătate din navele marinei de dinainte de 1989 ruginesc aici în așteptarea loviturii de gratie: tăiatul pentru fier vechi.

Constructia de avioane/elicoptere

In perioada interbelică, România a avut o industrie aviatică foarte puternică, dar mare parte din capacitatea de producție a fost distrusă în perioada războiului. După terminarea războiului, URSS a forțat Romania să transforme unitățile rămase funcționale în fabrici de tractoare. Treptat, URSS a permis României să producă planoare și avioane utilitare. Industria aviatică a devenit o prioritate după ce a venit la putere Nicolae Ceaușescu (1965).

IAR- 316

In perioada 1960-1970, România a redevenit una din puținele țări ce puteau produce aeronave militare, recăpătându-şi poziția deținută înainte de Al Doilea Război Mondial.

URSS a ajutat România să își dezvolte industria producătoare de aeronave până la un anumit punct şi a încercat să limiteze dezvoltarea acesteia astfel încât sa fie capabilă să construiască  doar aeronave cu performanțe de luptă reduse.

Datorita limitărilor impuse de colaborarea cu URSS, România a încheiat parteneriate cu state din afara şi din interiorul Pactului de la Varșovia. Aceste parteneriate au condus la construirea de aparate de zbor moderne, sub licență şi în parteneriat. Pentru elicoptere a fost aleasă colaborarea cu firma franceză Aerospatiale.

După anl 1970, IAR a început producția de serie a elicopterelor Alouette III si Puma (cu capacitate mai mare - de nouă persoane), elicoptere produse sub licenta franceză. Acestea au primit denumirea autohtonă de IAR-316 B, respectiv IAR-330. Din 1971, până 1976, uzina din Brașov a produs 80 de astfel de elicoptere, dintre care 28 pentru export în Franța, iar restul, pentru Ministerul Apărării și Aviația civilă, Producția a continuat cu realizarea a încă 65 de modele Alouette până în 1980. In fapt, România a produs în acel deceniu aparate folosite oficial în dotarea N.A.T.O., Iar această licență franceză avea să-i aducă  șansa unei afaceri convenabile. România avea să exporte elicoptere Puma în diverse țări din America de Sud și Africa la un preț avantajos față de Franța (3 milioane de dolari), care oferta către aceleați zone un model similar la un preț dublu. Practic România a fost singura țară din spațiul Tratatului de la Varșovia care a produs și vândut tehnică și echipament N.A.T.O.

Pana in 1979, în urma colaborarii cu URSS, România nu a produs decat avioane de antrenament pentru forţele URSS şi proprii. Dn punct de vedere tehnologic, industria aviatică romanească nu a avut prea multe beneficii din acel parteneriat cu URSS.

In 1979, a început, Craiova, producţia de serie a avionului de vânătoare IAR-93, ca urmare a colaborării cu Iugoslavia. Aceasta colaborare a început în 1970 şi a dus la fabricarea primului  avion de vânătoare non-sovietic în ţările din cadrul Pactului de la Varșovia. IAR-93 a fost singurul avion de vânătoare non-sovietic produs de un stat membru al pactului pe durata acestuia.

IAR-93 era un avion  uşor de vânătoare, fabricat pentru suport aerian şi atac la sol. A fost produs în două variante (IAR-93A si IAR-93B) având o rază de acţiune de maxim 400 km. Armamentul de bord era format din 2 tunuri de 23 mm şi putea transporta până la 5 bombe (maxim 1300 kg).

Dupa începerea productiei IAR-93 şi introducerea acestuia in serviciul Fortelor Aeriene Române, a fost dezvoltat, la Craiova, avionul de antrenament IAR-99.
După evenimentele de la sfârșitul lui 1989, industria aeronautică română a intrat repede decădere și dezinteres din partea guvernanților nepricepuți și lipsiți de orice umbră de patriotism. Ca și în alte cazuri, povestea este lungă și amară.

Blindate, artilerie si armament uşor

Folosind tehnologie şi proiecte sovietice sub licenţă, Romania a produs o serie de vehicule blindate destinate trupelor terestre proprii. Acestea au fost: TAB-72,TAB-77, TAB-C. Acestea au suferit o serie de imbunătaăţiri ce erau proiectate şi produse in Romania (turela schimbată, viteza crescută, unghi de tragere mărit, etc).

TR-85M1

TR 77-580

In perioada comunistă au mai fost construite şi tancul TR-77 (copie imbunătățită a M-77 sovietic), lansatoare de rachete mobile şi camioane DAC-443 şi 665 folosite ca transportoare şi ca platforme pentru lansatoarele de rachete. DAC-443 si 665 au fost construite pe un sasiu importat din Germania.

DAC-443

Romania a mai fabricat şi armament uşor, muniţie, mortiere, lansatoare de grenade şi piese de schimb pentru diverse arme.

Exporturi de armament in perioada comunistă

Sub guvernarea lui Nicolae Ceauşescu, România producea armament şi echipament militar sovietic pentru uz propriu, dar şi pentru export. Exportul de armament şi echipament militar a ajuns să fie o sursă importantă de valută forte, atât de necesară satului roman.

                                                                         DAC-665

După aproximativ 10 ani de la anunţul făcut de Ceauşescu, ţara noastră redusese drastic importurile masive de armament sovietic, reţeta fiind similară şi în ceea ce priveşte relaţia cu statele membre ale pactului de la Varşovia. În anii ’80, trei sferturi din necesarul de tehnică al armatei erau asigurate din producţia internă de armament, însă în tot acest timp crescuse şi potenţialul de export al acestei industrii. Anii ce aveau să vină urmau să confirme această evoluţie. De la tancuri, rachete, nave şi avioane de luptă, până la arme de artilerie şi infanterie cu muniția aferentă, sisteme radar și de transmisiuni, România producea o gamă impresionantă de produse militare, mai toate având la bază reţete sovietice. Din ’82, exporturile de armament au devenit pentru România un punct forte în relațiile comerciale externe, principalele vizate fiind țările arabe sau regimurile revoluționare din Africa, Asia şi America Latină.

DAC-665

La începutul anilor '80, exportul de arme a ajuns la aproximativ 620 milioane USD și astfel România ocupa pozitia noua in clasamentul celor mai mari exportatori de arme.

In ’85 şi ’86, exporturile de armament ale României crescuseră foarte mult, aşa că Ceauşescu a construit noi fabrici, cum ar fi cele de la Plopeni, Filiaşi sau Dragomireşti. Prin dezvoltarea acestei industrii, el dorea să scape de datorii şi să exporte cât mai mult.

În setea sa nestăvilită pentru atragerea de valută, Ceaușescu s-a implicat în traficul ilegal de armament, dar şi în exporturi ce vizau state aflate în conflict ori sub embargo internaţional, de care dictatorul nu a ţinut cont. Efectele nu au întârziat să apară: valoarea exporturilor a ajuns la miliarde de dolari, în această industrie lucrau peste 200.000 de angajaţi şi cererea era în continuă creştere, alimentată de politica externă agresivă promovată de Ceauşescu în relaţia cu anumite state și regiuni.

Principalele bunuri exportate de România erau pistolul mitraliera AK-47, lansatoare de rachete, TAB-72 si muniţie. Principalele ţări importatoare erau URSS, Vietnam, Coreea de Nord, Irak şi Libia.

In 1983, România a incheiat un parteneriat militar prin care se angaja să furnizeze Libiei arme uşoare, vehicule blindate, explozibili şi muniţie.

Cel mai mare importator, din Orientul Mijlociu, era Irak-ul. Pe lângă vânzarea de arme catre această ţară, România se ocupa şi de repararea tancurilor avariate in timpul razboiului dintre Iran şi Irak.

In 1984, Romania a fost de acord să vândă Egiptului 200 tancuri M77, să asigure intreţinerea acestora, să asigure instruirea personalului şi să ajute Egiptul în vederea obţinerii licenţei.

România a vândut în Algeria, Etiopia şi Angola piese de schimb pentru Alouette III si Puma şi a incercat să vândă variantele romaneşti ale elicopterelor în America Latină, dar acest demers a eşuat.

În setea sa nestăvilită pentru atragerea de valută, Ceauşescu s-a implicat în traficul ilegal de armament, dar şi în exporturi ce vizau state aflate în conflict ori sub embargo internaţional, de care dictatorul nu a ţinut cont. Efectele nu au întârziat să apară: valoarea exporturilor a ajuns la miliarde de dolari, în această industrie lucrau peste 200.000 de angajaţi şi cererea era în continuă creştere, alimentată de politica externă agresivă promovată de Ceauşescu în relaţia cu anumite state şi regiuni.

În 1989, când în România se instaura o nouă ordine politică, exporturile de armament ale României însumau 800 de milioane de dolari, o cifră cu care această industrie nu avea să se mai laude niciodată, până astăzi.

Declinul

Imediat după ’90, industria de apărare a intrat pe o pantă descendentă, traiectorie urmată fidel până în prezent de toată economia românească.

In acel moment, armata română era înzestrată cu produse şi echipamente fabricate de propria industrie de apărare. Tehnica militară respecta prevederile Tratatului de la Varșovia, iar România încă avea o industrie puternică, rezultatele militare ale cercetărilor de vârf având aplicabilitate și în producția civilă. Asta în contextul în care într-o serie de uzine producția era duală, capacitățile militare fiind completate de capacități civile.

Punctul major de cotitură a apărut în 1996, când România a semnat Aranjamentul de la Wassenaar, privind armele convenționale, precum și alte acorduri de control asupra exporturilor militare, ceea ce a obligat statul român să renunțe la piețele ilegale sau la partenerii comerciali tradiționali, aflați sub incidența sancțiunilor ONU, Uniunii Europene, sau ale NATO. Efectele imediate ale acestui acord nu au întârziat să apară: producția de armament a înregistrat o scădere dramatică, ce situa întreaga industrie undeva la limita supraviețuirii.

Încheierea unor tratate şi acorduri internaționale, pentru reducerea armamentului din dotare şi limitarea piețelor pe care România putea exporta, precum și reducerea comenzilor din partea Ministerului Apărării, proporțional cu apetitul acestei instituții pentru importuri, încep să îşi facă simțite efectele.

După 1997 apare pentru prima oară noțiunea de șomaj tehnic, iar specialiștii încep să migreze spre alte zone economice, inclusiv în străinătate. Tot atunci au apărut primele încercări de privatizare, mai mult întâmplătoare, mai ales pentru satisfacerea unor interese private.

Integrarea în structurile NATO nu a adus nimic bun pentru industria de apărare autohtonă, conform acestuia, în contextul în care nicio instituție implicată în acest proces nu a negociat şi integrarea acestui sector în noul parteneriat.