ROMA - 2 SANTA MARIA MAGGIORE

             O comoară de artă și de istorie creștină a Romei poate fi găsită pe colina Esquilin, una dintre cele șapte peste care s-a întins fosta capital a lumii. Colina a fost locuită din secal 8-lea e.A și se prezenta ca un platou ondulat pe care cei vechi distingeau trei vârfuri: Oppius, ocupat în present de Parco Oppio; Fagutal, care forma un punct înaintat spre Forurile Imperiale; și  Cispius, retras fașă de Fagutal.

            Esquilin, mult timp ocupat de cimitirul celor săraci, a fost unul dintre locurile cele mai sinister ale Romei. Augustus a fost cel care i-a dat altă față și destinație. Divizând capitala în paisprezece regiuni. Esquilinul a fost cuprins ca parte și a fost atribuit prietenului său Mecena. Acela, posesor al unei bogății nemăsurate a transformat colina într-o locație magnifică, înconjurată de grădini. Cartierul a sfârșit prin a fi invidiat chiar de împărați și apoi printr-o serie de confioscări a trecut în posesis domeniului imperial. Incediul din anul 64 e.N a devastat locul astfel că Nero a putut ocupa o parte mare din el pentru renumita și extravaganta sa Domus Aurea.

            Pe noi ne-a atras ca un magnet aurit zona, în primul rând pentru a revedea magnifica Basilica Mria Maggiore, una dintre cele patru basilici majore din proprietatea Vaticanului și un tezaur de artă. De cum am ieșit din hotel am reperat de departe basilica ce parcă ne chema scăldată în soarele galben sidefiu al dimineții.

            Pe străzi directe am ajuns repede în Piazza Esquilin, cea din spatele basilicii. Este o piață largă, dominată de trepte asemănătoare cu gradenele unui teatru antic. Nu are nici urmă de verdeață, în schimb este dominată de un obelisc impunător egiptean, obelisk ce a străjuit mausoleul lui Augustus. Pe o porțiune din partea mai joasă aspectul sterp al pieți este îndulcit de arbuști cultivași în glastre largi de beton, oarecum aplatizate. Basilica este încadrată de două palate simetrice așa că la prima vedere pare mult mai lată decât este ea singură.

            Piața oferă o vedere atrăgătoare asupra absidei basilicii Santa Maria Mggiore și asupra celorlalte elemente constructive adiacente. Când au fost adăugate basilicii capelele Sixtus Quintus și Paulina, surmontate de cupolele lor, au creat aspectul unor edificii străine. Papa Clement al IX-lea (1667-1669) a însărcinat pe Bernini să le integreze arhitecturii basilicii, prin rectificarea absidei. Arhitectul a conceput un plan grandios cu cost foarte ridicat și care nu permitea papei realizarea. Papa ce a urmat, Clement al X-lea, a conferit lucrările lui Carlo Rainaldi.

            Am urcat trptele și am ocolit-o, ajungând în piața elegant și largă din fața ei, Piazza di Santa Maria Maggiore. Coloana canelată, care se ridică în central său, este singura recuperată dintre cele opt coloane care ornau basilica civilă a lui Maxentius din Forum Romanum. Ea a fost transportată aici, în 1614, din inițiativa papei Paul al V-lea și așezată pe un soclu de arhitectul Carlo Maderno și împodobită cu o statuie  Sfinei Fecioare. Este o operă magnifică a artei și de aceea a meritat o atenție și analiză mai amănunțită.

            Basilica a fost ridicată de către papa Sixtus al III-lea (432-440) în onoarea Sfintei Maria la un an după conciliul de la Ephes în cursul căruia Nestorius, patriarhul de la Constantinopol, a numit-o pe Fecioară drept Mama lui Iisus. Lăcașul poartă amptrenta papilor care s-au succedat și care dorind să contribute la Gloria Fecioarei, i-au adus numeroase modificări. La exterior, porticul a fost refăcut în sec.al 12-lea de către Eugenius al III-lea, apoi în sec.al 16-lea de  Grigore al XIII-lea și în sec. al XVIII-lea de către Benedict al  XIV-lea. In 1377, Grigore al XI-lea a urmărit ridicarea campanilei, aflată pe punctual cel mai înalt din Roma. In secolele 17 și 18 partea exterioară  absidei a fost refăcută  sub pontificatele papilor Clement al X-lea și al XI-lea. In sec.al 18-lea, Benedict al XIV-lea a conferit lui Ferdinando Fuga construirea fațadei (1743-1750).

            Fațada se prezintă cuprinsă între două palate identice cu toate că între clădirea lor a trecut mai mult de un secol. Cel din dreapta s-a ridicat în 1605, iar cel din stânga între 1721-1743.

Ferdinand Fuga, ca mulți dintre arhitecții primei părți a sec.al 18-lea a avut o anumită înclinație către formele clasice, dar a împrumutat numeroase elemente ale artei baroce a lui Borromini. Liniile frânte, sculpturile și jocul spațiilor goale create de deschiderile porticului și de arcadele loggiei animă fațada.

Sub portic, în dreapta,  statuia lui Filip al IV-lea al Spaniei, binefăcător al basilicii, este o operă a unui discipol al lui Algaede (1692). Loggia de unde papa dădea binecuvântarea Urbi et Orbi, a fost aplicată în fața fațadei originale, care a păstrat frumoasa decorațiune din mizaic de începutul sec.al 14-lea, care a fost restaurată în sec.al 19-lea.

Mozaicul din loggie are partea superioară compusă dintr-un Christ, îngeri, simboluri ale evangheliștilor, din imaginea Fecioarei și ale unor sfinți.  Acesta este opera lui Filippo Rusuti (sf. sec. 13), continuator al lui P. Cavallini. In partea de jos sunt illustrate în mosaic scene ale legendei basilicii. Stilul scenelor prezentate, cu desen grațios și cu frumoase perspective în profunzime, se apropie de arta florentinilor Cimabue și Giotto. In legenda ilustrată în loggie se prezintă și faptul că locul ales pentru prima biserică a fost determinat de faptul că în ziua de 5 august 356 a nins pe vârful Colinei Esquilin. Acel miracol a determinat alegerea amplasamentului de către papa Liberius.

Interiorul, ca și exteriorul basilicii, a suferit multe transformări: la sfârșitul sec.al 13-lea, papa Nicolae al IV-lea (1288-1292) a determinat retragerea absidei și la mijlocul sec.al 15-lea, cardinalul Guillaume d’Estouteville, preotul șef al basilicii, a adus navele laterale la gustul Renașterii, acoperindu-le cu bolți. In pofida acestei transformări, interiorul acetei basilici cu proporții aproape perfecte, divizat de două rânduri de coloane ionice, rămâne un exemplu admirabil de arhitectură creștină primitivă.

Strălucitoar prin culori, interiorul oferă un spectacol stupefiant, mai ales în zilele de duminică și în zilele de sărbătoare. Pe noi ne-a stupefiat încă de la primii pași, pe Carmen pentru întreaga artă curinsă între aceste zidiri și pentru inspirația lor apoteotică, iar pe mine pentru cumularea norocoasă de istorie începută cu mozaicuri din secol bizantin.

            Mozaicurile din nava centrală, de pe arcul triumfal și din absidă sunt incomparabile. Mozaicurile din nava centrală sunt executate în sec.al 5–lea și îți cutremură toate simțurile estetice și tot respectul pentru creația unor necunoscuți pietrari din urmă cu 1600 de ani. Ele se derulează printr-o suită de panouri deasupra antablamentului, sau o frumoasă friză întrețesută. Impreună cu cele văzute, cu alte ocazii, la Santa Pudenzianna, la Santa Costanza și la baptiseriul de la Latran, ele compun exemplele cele mai vechi ale mozaicurilor creștine din Roma. Aceste opere stau mărturie unei arte care și-a regăsit gustul pentru narațiune vie, după scăzuse către rigiditate la sfârșitul imperiului apusean. Scenele tratate sunt extrase din Vechiul Testament.

             Mozaicul de pe arcul triumfal este compus din patru registre orizontale. Ele datează tot din sec.al 5-lea și păstrează vivacitatea primelor mozaicuri creștine. Probabil că au fost executate după cele ale navei și au fost marcate de influența bizantină.

Mozaicul absidei este orbitor și compus din elemente ce au aparținut unui mozaic din sec. al 5-lea, transformat la sfârșitul sec.al 13-lea de către Jacopo Torriti, când papa Nicolas al IV-lea a dispus reclădirea absidei. Toate personajele sunt opera lui Torriti, decorațiunea primitivă nu a comportat decât ornamente vegetale și păsări. Motivul principal al compoziției îl reprezintă Incoronarea Fecioarei, înconjurată de grupuri de îngeri și de un cortegiu de sfinți. Ingenunchiați în fața lor se află papa Nicolas al IV-lea și cardinalul Colonna.

             In partea de jos a absidei se disting patru basoreliefuri, din sec.al 15-lea, care ornează altarul lui Sixtus al IV-lea.

            Baldachinul este impozant cu coloanele sale de porfir înconjurate de ramuri de bronz. Această operă a lui Fuga maschează, din păcate, o parte a mozaicului absidal. Sub baldachin, în Confesional, papa Pius al IX-lea este reprezentat în rugăciune, strălucind în broz aurit, în marmură și fresce (sec. 19). Tot aici sunt venerate și fragmente din leagănul lui Christos.

          Plafonul cu casete a fost aurit cu primul aur sosit din Peru și oferit de suveranii Spaniei, Ferdinand și Isabella papei Alexandru al VI-lea (1492-1503). Acela, continuând opera începută de papa Callixt al III-lea (1455-1458), a construit plafonul ornat cu blazonul familiei Borgia din care s-au ridicat doi suverani pontifi. Rozele din interiorul castelor au un diametru de un metru. Vasari a atribuit această operă lui Giuliano da Sangallo (1445-1516).

Prterul, radical restaurat de Ferdinando Fuga, în sec.al 18-lea, a fost lucrat lucrători în marmură din tradiția Cosmas.

              In nava dreaptă se găsește mormântul gotic al cardinalului Consalvo Rodriguez (Sf. Sec. 13), iar la paviment se găsește modesta piatră tombală a familiei Bernini.

Capela Sixtus Quintus poartă numele acestui papă care în numai cinci ani de pontificat (1595-1590) a făcut din Roma un gigantic șantier, prin ce a construit, a restaurat, sau a modificat. Arhitectul lui preferat a fost Domenico Fontana. Acestuia i-a fost conferită și ridicarea acestei capele, care putea constitui o biserică. In aceasta se află mormintele monumentale ale papilor Sixtus Quintus și Pius al V-lea, cu basoreliefuri ce ilustrează domniile lor. Sub altarul capelei, Domenico Fontana a amenajat, în 1590, Oratoriul Ieslei, care adăpostește, din sec.al 7-lea, relicve ale grotei din Bethleem.

             Baptiseriul a fost construit de Flaminio Ponzio. Frumosul vas batismal, din porfir, a fost decorat, în sec.al 19-lea de către Giuseppe Valadier. Pietro Bernini, tatăl lui Gian Lorenzo, a fost autorul alto-reliefului Adormirea Maicii Domnului, care ornează altarul.

Nava stângă cuprinde două frumoase capele: Capela Sforza, cu arhitectură original, realizată de Giacomo Della Porta, probabil după desene de Michelangelo și Capela Paulina. Cea din urmă se mai numește și Capela Borghese, după numele familiei papei Paul al V-lea care dispus ridicarea ei, în 1611, de către Flaminio Ponzio. Planul acesteia este identic cu cel al Capelei lui Sixtus Quintus, dar decorarea sa este mult mai fastuoasă.

            Când am părăsit stupefianta basilică, noi doi eram pur și simplu amețiți de ce ne oferise acea zi. Pătrunsesem într-o minune a artei omenești, care reușise să ne covârșească. Am făcut un popas lung în Piazza Santa Maria Maggiore ca să ne reculegem și să ne transmitem impresiile. La acea dată văzusem marea basilică San Pietro de la Vatican, dar Santa Maria Maggiore era cu totul altceva, ceva inconparabil prin concepție și artă istorică.

Deși nu a fost așezată peste, sau în apropierea imediată a unui titulus, Santa Maria Magiore este de o vârstă cu cele ce au răsărit, ca ciupercuțele, imediat după eliberarea cultului creștin în imperiu.