ISTANBUL - PIAŢA EMINÖNÜ

Capătul dinspre sud al Podului Galata, cel ce se sprijină pe pământul vechiului Constantinopol, este o zonă urbană dintre cele mai agitate, unde, în afară de trafic, se adună milioane de interese cotidiene. Cheiurile Cornului de Aur sunt despărţite, la nord, de vechiul Constantinopol, printr-un bulevard extrem de aglomerat cu circulaţie auto şi linii de tramvai metrou. Dincolo de bulevard se întinde cu o piaţă vastă, pavată cu dale şi lipsită de orice vegetaţie, Piaţa Eminőnǖ (Eminönü Meydanı).

Se intră într-o agitaţie umană brauniană cu adevărat orientală. Tramvaie, autobuze, maxi-taxiuri, covoare de autoturisme şi taxiuri, vapoare şi vaporaşe lipite de cheiuri, mulţime de oameni ce-şi urmau direcţiile şi interesele. Spaţiul pietonal este aglomerat până la încâlceală şi acoperit pe margini cu tonetele vânzătorilor ambulanţi de peşte prăjit, de porumb fiert, de seminţe, de covrigi şi de câte altele.   Printre aceştia răsar tonetele stabile cu răcoritoare şi fel de fel de patiserii, cu produse preambalate, cu fructe şi cu sandvişuri cu kebab, dar şi cu kebab adevărat. Printre vânzători şi tonete se învârt samsarii vapoarelor, sau căpitanii de vaporaşe, care îşi caută călători pentru mici sau mari croaziere pe Bosfor, pe Marmara, sau pe Cornul de Aur. Se fac tocmeli, se stabilesc ore de plecare, se pleacă şi se revine, apa clipoceşte şi ea în cheiuri plină de toate murdăriile pământului, dar lumea este vioaie şi agitată. Sfidând gălăgia şi agitaţia, pe bordura cheiurilor şi la balustradele podului îşi aşteaptă norocul o mulţime de pescari amatori pierde-vară. Peştele pe care speră să-l prindă, este mic şi atras la mal de mizeriile, uneori comestibile, aruncate de oameni.

Pentru a traversa de la cheiurile Cornului de Aur spre piaţă trebuie urmată o cale subterană lată şi puternic iluminată electric, un tunel care are menirea să te treacă pe sub liniile tramvaiului şi pe sub panglicile de asfalt ale bulevardului despărţitor. Tunelul s-a adaptat ideal pentru amenajarea unui mic bazar cu mici magazine de o parte şi de alta. Prin el se scurge tot fluxul pietonal asfixiant dintre Istanbulul Vechi şi cheiurile Cornului de Aur, cheiuri de unde Podul Galata deschide calea spre Istanbulul Nou („Oraşul Nou”), parte de oraş care are şi ea o istorie de un mileniu.

Pe treptele scărilor de acces şi de ieşire din tunel se înşiră mulţime de vânzători ambulanţi, care oferă cele mai neaşteptate nimicuri, până şi medicamente.

Un alt tunel de beton, perpendicular pe cel anterior, trece pe sub capătul podului pentru a uni cheiurile Cornului de Aur aflate de pe parte şi de alta a lui. De o parte a podului, spre Bosfor şi răsărit, se deschide cheiul cel mai populat, Gara maritimă Eminőnű, iar dincolo, spre apus, spre interiorul golfului Cornul de Aur, activitatea navală pe cheiuri este mai calmă, ele servind mult pentru parcarea navelor de diverse mărimi, de diverse fabricaţii şi de diverse vârste, care sunt destinate, în principal, circulaţiei utilitare pe apele golfului. De la acestea din urmă pleacă micile croaziere spre profunzimea mirificului golf, unde apusul revarsă peste ape o hlamidă de aur. In acest fel capătul emblematicului pod poate fi definit drept principala gară navală turistică şi utilitară a metropolei. La răsărit de pod acostează navele pentru Bosfor şi Marmara, iar la apus cele pentru apele mult mai liniştite ale Cornului de Aur.

Eminőnű a fost unul dintre cele mai vechi şi prospere cartiere ale vechiului Constantinopol, atât în epoca bizantină, cât şi în cea otomană. Aici se concentra comerţul naval al celor două imperii succesive, apele liniştite ale Cornului de Aur fiind ideale pentru un port. In secolul al 12-lea portul a fost dominat de navele şi comerţul republicilor navale italiene: Veneţia, Genova, Amalfi şi Pisa, care au profitat de slăbiciunea crescândă a Imperiului Bizantin. La scurt timp aceste puteri navale au primit învoire să-şi amenajeze propriile cheiuri şi cartiere pe malul de nord al Cornului de Aur.  

Cartierul era apărat de puternicele ziduri bizantine până aproape de epoca modernă. Aici se concentrau importatori, magazioneri,, marinari, comercianţi din toate domeniile, se ţesea un labirint de străduţe strâmte, cu meseriaşi şi mici pieţe stradale.

Numele cartierului este reflectat de istorie şi derivă din cuvintele turceşti emin = justiţie şi onu = în faţă, ceea ce ar însemna „în faţa justiţiei”. Numele s-a născut, probabil, pe timpul puterii otomane, care deţinea în zonă tribunale şi case de vamă. In perioada otomană tardivă, zona portului s-a aglomerat cu alte edificii de piatră, printre care o serie de birouri comerciale şi Poşta Centrală. Din primele zile ale Republicii Turcia, întregul cartier Eminőnű a cunoscut o amplă transformare, urmându-se ideile novatoare ale lui Mustafa Kemal Ataturk..

Prin demolarea unor clădiri ale statului, dar şi a unei mase de magherniţe particulare s-a deschis marea Piaţă Eminőnű, care a aerisit zona şi a pus în valoare două monumente atractive şi valoroase. Latura de răsărit a pieţii este dominată de masiva Moschee Nouă (Yeni), sau Sultan Valide (adică „mama sultanului“), iar latura de sud invită la intrarea în Bazarul Egiptean, dincolo de care se urcă spre vechiul centru al Constantinopolului, pe străduţe întortochiate şi specifice altor vremuri. Spre apus se învăluresc cartiere vechi ale Constantinopolului otoman, care urcă spre mândra Moschee a lui Soliman Magnificul. Inainte de a ajunge la aceasta, privirile sunt atrase de cupola şi celelalte forme ronde ale Moscheei lui Rüstem Paşa, care ocupă un plan inferior. In acea direcţie se simte atmosfera şi parfumul unui Constantinopol oriental, încă neatins de valurile modernizării, o mărturie vetustă.

Tot atunci s-a procedat la o renovare a Bazarului Egiptean, numit şi Bazarul Mirodeniilor şi s-a deschis o arteră care să unească, de-a lungul Cornului de Aur, Piaţa Eminőnű (Eminönü Meydanı) cu cartierul Unkapani, aflat mai în adâncul golfului, acolo unde se găseşte cel de al doilea mare pod aruncat peste golf, numit mai târziu Podul Ataturk. A fost mutată din zonă şi extrem de diversa şi mirositoarea piaţă de peşte.

Cu toate acestea zona a rămas una dintre cele mai asfixiante din oraş şi s-au continuat lucrări de lărgire a arterelor adiacente şi de dirijarea circulaţiei. Mulţimea continuă să afluiască spre Piaţa Eminőnű şi cheiurile din laturile Podului Galata, cu nave de tranzit pentru pasageri sau  pentru vehicole, cu autobuze, cu maxi-taxi, cu tranvaiul metrou şi dinstre gara feroviară Sirkerci. Zilnic circa 2.000.000 de oameni străbat punctul nodal Eminőnű. Locuitorii de astăzi ai zonei sunt în majoritate muncitori şi conservatori ai vechilor obiceiuri. Fluxul uman este potenţat semnificativ de turiştii de pe toate continentele.

In renumita piaţă nu există nici urmă de vegetaţie aşa că pavajul ei arde ca o plită foarte multe luni din primăvară şi până în toamnă. Turiştii sensibili la căldură se reped pentru câteva clipe de răcoare şi destindere în impozanta Moschee Sultan Valide, iar cei mai rezistenţi se îndreaptă direct spre galeria Bazarului Egiptean.

Nimeni nu uită clipele trăite în preajma Podului Galata şi a Pieţei Eminőnű (Eminönü Meydanı), în jurul cărora de deschid circular tablouri răpitoare. Nimeni nu uită nici mirosurile de bucătărie orientală ce pluteşte peste tot şi nici parfumul vieţii simple şi agitate, dar extrem de diverse.   

.

ISTANBUL - PODUL GALATA

Podul Galata este o realitate, dar şi un simbol istoric al Istanbulului de astăzi. El reprezintă una din inimile marelui Istanbul, o legătură vitală între capitala veche, vechiul Constantinopol şi „Oraşul Nou“, în accepţiunea otomană, oraş al comercianţilor străini, al băncilor şi diplomaţilor apuseni. „Oraşul Nou” este o parte a metropolei care şi-a păstrat până astăzi trăsături cu totul deosebite în raport cu arhitectura, urbanismul şi atmosfera turcească orientală. Cele două părţi distincte, de pe malul european, ale fostei capitale bizantine şi otomane sunt despărţite de apele mirificului golf Cornul de Aur. La sud se află vechiul Constantinopol, iar la nord cartierele cosmopolite şi mult europenizate formate în jurul aşezării şi cetăţii genoveze Galata, devenită apoi numai un cartier. „Oraşul Nou” este astăzi incomparabil mai întins, dar şi mai anodin decât vechiul „Stanbul“, urmaşul capitalei bizantine cucerite în 1453.

Primul pod dintre malurile Cornului de Aur s-a născut sub domnia lui Justinian cel Mare, în sec.al 6-lea. Acela s-a aflat într-o poziţie din profunzimea golfului, adică mai departe de unirea apelor acestuia cu ale Bosforului. Pornea chiar de sub zidurile oraşului în porţiunea lor cea mai apuseană, din lungul golfului. Pentru a împiedica pătrunderea vaselor inamice în Cornul de Aur, bizantinii i-au închis apele cu un lanţ gros de fier, lanţ ce nu putea fi depăşit de eventuale nave inamice. De acel lanţ grozav s-au lovit şi navele turceşti de atac şi de transport trupe, la asediul final din anul 1453. Pe malul sudic al golfului lanţul era fixat la baza unui turn al cetăţii Constantinopol, iar la nord era prins din preajma turnului cel mai puternic al cetăţii genoveze, turn numit ulterior Turnul Galata, rămas şi el un simbol al fostei capitale.

Pentru a depăşi obstacolul sultanul Mahomed al II-lea, supranumit ulterior „Cuceritorul” (Fatih), a dispus construirea unor vase speciale care să fie tractate pe un şenal de pământ din apele Bosforului până în apele Cornului de Aur, în spatele lanţului. Şenalul trecea peste colina acoperită astăzi de cartiere ale “Oraşului Nou”, pe lângă zidurile cetăţii genoveze, pornind de pe malul European al Bosforului, din localitatea suburbană numită de turci Baltalimani (adică „portul Toporului“), în amintirea şantierului naval amenajat pentru construirea navelor destinate a fi tractate peste colină.

Odată ajunse navele şi o parte din trupele turceşti pe malul de nord al Cornului de Aur, s-a închegat un pod plutitor de nave până la malul sudic, în acelaşi an, 1453. Podul a servit transportului trupelor şi materialelor de asalt spre acea parte a zidurilor Constantinopolului.

După o jumătate de secol, prin anii 1502-1503, s-a discutat pentru prima oară despre construirea unui pod turcesc care să unească Constantinopolul cu malul de nord al Cornului de Aur, acolo unde turcii începuseră să se instaleze alături de apusenii cu care făceau comerţ şi afaceri.  

Sultanul Baiazid al II-lea i-a solicitat un proiect lui Leonardo da Vinci. Marele umanist a proiectat un pod la care a utilizat trei principii bine cunoscute ale geometriei în arhitectură: bolta în semicerc, curba parabolică şi cheia de boltă. In acest fel a creat planurile unui pod fără precedent, cu un tablier unic. Podul trebuia să aibă o lungime de 240 de metri şi o lăţime de 24 de metri, devenind cel mai lung şi mai lat din lume pentru acel timp. La cei 240 de metri se mai adăugau porţiuni de unire cu cele două ţărmuri. Proiectul ambiţios nu a primit aprobarea sultanului incult şi temător.

Curând s-a cerut unui alt artist italian să-şi prezinte proiectul. Turcii s-au adresat Michelangelo, dar acela a refuzat propunerea. Ideea de a construi un pod peste Cornul de Aur a fost abandonată până în sec.al 19-lea, când trecerea rapidă de pe un mal pe altul a devenit stringentă. „Oraşul Nou” se dezvoltase rapid prin aportul şi pentru interesele vest-europenilor.

O versiune redusă a posdului proiectat de Leonardo da Vinci s-a realizat, în 2001, la Oslo, în Norvegia. Arhitectul contemporan, Vebjørn Sand a fost primul inginer civil care s-a bazat pe un proiect al marelui renascentist.

In 1836, sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) a decis construirea unui pod la o oarecare distanţă de actualul amplasament, folosind muncitorii şi echipamentul arsenalului naval turcesc. Podul s-a închegat prin alăturarea de pontoane, dar întrerupea circulaţia prin golful Cornul de Aur, locuit pe ambele maluri spre profunzime. Acel pod s-a inaugurat la 3 septembrie 1836 şi a primit numele popular de Hayratiye („bine făcut”). El unea unea malurile mai în profunzimea golfului, în dreptul cartierelor de azi Azapkapî şi Unkapanî. Proiectul a aparţinut Marelui Amiral Fevzi Ahmed Paşa. După istoria lui Lufti, acest pod avea lungimea între 500 şi 540 de metri.

Primul pod Galata, plasat la gura de răsărit a Cornului de Aur, spre Bosfor, s-a construit în 1845 prin voinţa mamei sultanului  (mama sultanului = Sultan Valide). Sultan era Abdűlmecit I-ul (1839-1869). Podul a servit numai 18 ani şi a fost cunoscut sub numele turcesc de Cisr-i Cedid, sau „Podul nou”. Era astfel deosebit de podul precedent construit ceva mai în profunzimea golfului, cunoscut drept Cisr-i Attik, adică „Podul vechi”.

Incepând de atunci trecerea pe pod a trebuit plătită cu diverse tarife pentru pietonii turci, pentru călători, animale de tracţiune, caleşti, sau animale de gospodărie. Pentru pietoni se percepea taxa de 5 para, pentru alţi trecători, probabil străini, 10 parale, pentru animale mari 20 de parale, pentru caleşti 100 para, iar pentru oi, capre şi alte animale mici 3 para de cap. Taxa de trecere, numită mürüryie, s-a perceput, până la 31 mai 1930, de către funcţionari în uniformă albă, plasaţi la cele două capete ale podului. Primele trei zile de traversare au fost gratuite.

Podul era construit din lemn, iar pe malul lui de nord, în cartierul Karakőy, se găseşte o inscripţie cu un vers al poetului Sinasi, în care se spune că podul a fost construit de Abdűlmecid Han şi că: „ Primul a trecut peste pod a fost sultanul Abdűlmecid, şi că primul care a trecut pe sub el a fost căpitanul francez Magnan la bordul vasului său le Cygne”.

Un al doilea pod de lemn s-a construit în 1863, probabil mai larg, prevăzându-se o vizită a împăratului francez Napoleon al III-lea. A fost construit de Ethem Pertev din ordinul sultanului Abdulaziz (1861-1876).

Următorul pod a fost construit de companie engleză G. Wells între anii 1872-1875. Avea o lungime de 480 metri, o lăţime de 14 metri, şi se sprijinea pe 24 de pontoane. Folosit până în 1912, acest pod a fost tras în interiorul Cornului de Aur pe locul podului cu pontoane din 1836.

Cel de-al patrulea pod de pe amplasamentul actual l-a construit, în 1912, compania germană MAN AG. Era un pod flotant lung de 466 metri şi lat de 25 de metri. Fiind distrus de un incendiu în 1992, a fost remorcat în afara Cornului de Aur pentru a lansa locul liber unei alte construcţii.

Astăzi se trece pe podul terminat în 1994. Acesta este un pod cu basculă, lung de 490 de metri şi cu o anvergură de 80 de metri. Platforma propriu-zisă are 42 de metri lărgime, pentru trei căi de circulaţie pe fiecare sens şi cu cale pietonală dublă. Ulterior s-a amenajat şi calea ferată de tramvai metrou care conduce către Palatul Delmabaçe, în apropiere de aeroportul internaţional Atatűrk. După tradiţie, actualul pod are un etaj inferior destinat activităţilor comerciale şi restaurantelor. Numai porţiunea destinată trecerii navelor spre şi dinspre interiorul Cornului de Aur nu este dublată.

Podul Galata reprezintă o legătură simbolică între Istanbulul istoric, unde se găsesc palatele imperiale, marile moschei, vechile bazare, majoritatea instituţiilor religioase, sau laice ale statului şi cartierele noi din nordul Cornului de Aur. Este vorba de cartierele Galata, Karakőy, Beyoglu, Şişhane, Kabataş şi Taksîm, în care locuieşte o numeroasă populaţie nemusulmană şi de străini. Comercianţi, bancheri şi diplomaţi, trăiesc şi muncesc în acele cartiere. Dincolo de cartierele amintite Istanbulul s-a întins spectaculos cu multe alte cartiere foarte noi.

Podul leagă, în principiu, două culturi distincte. Când se trece la nord de el se pune piciorul într-o civilizaţie şi o cultură diferită, mult europenizată.

Dincolo de caracterul său funcţional, imaginea romantică a Podului Galata atrage ca un magnet pe pictori, gravori şi fotografi. Locul trebuie vizitat neapărat şi în apropierea serii, atunci când soarele se culcă peste pod, peste tramvaiul său, peste şirurile nesfârşite de maşini, peste puzderia de pietoni şi când pescăruşii fac un zgomot de infern. Departe de căldura după-amiezii, comercianţii şi truditorii se agită în jurul pescarilor impasibili, care speră într-un ultim succes. Alături, spre Bosfor, Gara maritimă Eminőnű, cu mirosuri de peşte prăjit, atrage încă pe turiştii ce vor să facă croaziere de noapte prin renumita strâmtoare şi să-şi încânte ochii cu priveliştile inedite ale unor cartiere scâteietoare, sau cu siluete de minarete ale căror semiluni se apropie de cerul înstelat.  De partea cealaltă a podului, tot pe malul sudic, se întinde un chei portuar mai mic de unde pleacă croazierele în lungul Cornului de Aur şi unde se „parchează” o mulţime de vase utilitare de dimensiuni mai reduse. Cele două cheiuri comunică printr-un pasaj subteran, practicat pe sub capul lat al podului.
Tabloul extrem de animat, dar şi romantic din preajma podului, fascinează şi ajută pe străini să înţeleagă mai intim atmosfera acestei metropole cu un ritm de viaţă atât de particular.

La capătul sudic al podului se intră într-o agitaţie umană brauniană cu adevărat orientală. Tramvaie, autobuze, maxi-taxiuri, covoare de autoturisme şi taxiuri, vapoare şi vaporaşe lipite de cheiuri, mulţime de oameni ce-şi urmează direcţiile şi interesele. Spaţiul pietonal este aglomerat până la încâlceală şi acoperit pe margini cu tonetele vânzătorilor ambulanţi de peşte prăjit, de porumb fiert, de seminţe, de covrigi şi de câte altele. Printre aceştia răsar tonetele stabile cu răcoritoare şi fel de fel de patiserii, cu produse preambalate, cu fructe şi cu sandvişuri cu kebab, dar şi cu kebab adevărat. Printre vânzători şi tonete se învârt samsarii vapoarelor, sau căpitanii de vaporaşe, care îşi caută călători pentru mici sau mari croaziere pe Bosfor, pe Marmara, sau pe Cornul de Aur. Se fac tocmeli, se stabilesc ore de plecare, se pleacă şi se revine, apa clipoceşte şi ea în cheiuri plină de toate murdăriile pământului, dar lumea este vioaie şi agitată. Sfidând gălăgia şi agitaţia, pe bordura cheiurilor şi la balustradele podului îşi aşteaptă norocul o mulţime de pescari amatori pierde-vară. Peştele pe care speră să-l prindă, este mic şi atras la mal de mizeriile, uneori comestibile, aruncate de oameni.

Dincolo de cheiuri, spre inima vechiului Constantinopol se deschide emblematica şi întinsa piaţă Eminönü, străjuită la răsărit de silueta impresionantă a moscheei Sultan Valide, sau Yeni Camîi (Moscheea Nouă), iar la sud de Bazarul Egiptean, plin de parfumuri orientale. Pentru a ajunge la platforma pieţei pietonii trebuie să străbată un pasaj subteran destul de lat şi de lung pentru a fi fost transformat într-un mic bazar. Pasajul trece pe sub benzile de circulaţie auto şi pe sub linile tramvaiului metrou, care despart cheiurile de suprafaţa pieţei şi de cartierele bătrâne ale acelei laturi a oraşului.



ISTANBUL - CISTERNE DE APĂ - CISTERNA PHILOXENOS

Cisternele, sau rezervoarele pentru depozitarea apei, numite în limba greacă κινστερραί sunt tipul de monumente cel mai răspândit în capitala fostului Imperiu Bizantin. Devenit oraşul cu cea mai mare populaţie de la sfârşitul evului antic şi până spre sfârşitul evului mediu, Constantinopolul avea mare nevoie să înmagazineze apă pentru perioadele secetoase din timp de vară şi pentru eventuale asedii. Nu dispunea de o apă curgătoare prin apropiere şi nici de izvoare care să-i acopere necesităţile imense pentru acele timpuri. Sursele de apă s-au găsit în afara zidurilor sale gigantice, la diverse şi mari  depărtări. De la surse apa era adusă prin clasicele apeducte antice, subterane, sau supraterane. In jurul marelui Istanbul de astăzi se găsesc multe ruine ale unor apeducte supraterane de tip roman, precum şi tunele de aducţiune săpate în stâncă , sau căptuşite cu tuburi de ceramică aesă. Foarte multe dintre aducţiuni au fost folosite, încă mult timp de cuceritorii otomani, după 1453.

Un superb vestigiu de apeduct este Apeductul lui Valens, construcţie impresionantă prin masivitate aflată chiar în inima actualului megalopolis.

Constantinopolul dispunea atât de cisterne sub cerul liber, ca nişte imense bazine şi de rezervoare sucterane, cu o apă mai bine protejată. Se apreciază că rezervoarele deschise aveau o capacitate de reţinere de aproximativ 900.000 de mc de apă, iar cele amenajate în subteran aveau o capacitate de 160.000 de mc. Se estimează că numărul cisternelor subterane ar fi fost în jur de 80, dintre care unele au supravieţuit până în epoca contemporană, într-o stare mai bună sau mai deteriorată.

Cea mai mare parte a cisternelor s-au amenajat în primele patru secole de la data transformării oraşului grecesc, Byzantion, în capitala imperiului roman, adică între secolele 4 şi 7 e.N. Consumul de apă al Constantinopolului estimat pentru acele timpuri este de circa 10.000 mc. Printre cei mai mari consumatori erau băile populare, în jur de patruzeci, plaltele imperiale şi patriciale cu fântini proprii şi grădini întinse, cazărmile, mănăstirile şi bisericile, acestea avâd toate fântâni pentru populaţia din parohie.

Astăzi nu se mai pot vedea cisternele descoperite, dar se pot localiza toate după numeroase consemnări istorice şi după tradiţii locale ale unor cartiere. Cele mai remarcabile au fost: Cisterna Aetios sau Aetius, din sec. al 5-lea (421 e.N), acoperită astăzi de un mare teren de sport, Cisterna Bonus, situată la nord de moscheea sultanului Selim şi transformată acum în grădină, amenajată tot în sec. al 5-lea, Cisterna Mocius, din sec. al 6-lea, transformată astăzi în fosă. Niciuna din ele nu ar putea stimula vreun interes în prezent, Erau alimentate de izvoare neînsemnate, de ploi şi de unele aducţiuni prin apeducte. Aveau apa cea mai puţin curată, dar există informaţii în ele, ca şi în cele subterane, se stimula creşterea unor plante cu capacităţi de purificare şi oxigenare. Aceasta nu înseamnă că nu ne putem gândi cu groază la calitatea acelei ape de iaz sau eleşteu, apă supusă tuturor furtunilor cu praf şi resturi vegetale, în contact cu apa scursă de pe maluri, sau în contact cu orice fiinţă nesocială. Pe deasupra exista un risc permanent de infiltrarea unor ape freatice infestate de la dejecţiile marelui oraş.

Cea mai mare cisternă în aer liber a fost  Cisterna Aetius. Ea măsura 244 x 85 de metri şi avea o adâncime de 14metri. Putea reţine circa 250-300.000 de mc de apă.

S-au inventariat 24 de cisterne mari, iar restul fiind rezervoare cu capacităţi mai modeste, amenajate după noi necesităţi în plină epocă bizantină. Cele mai renumite cisterne subterane sunt Cisterna Bazilică ( Yerebatan Sarayi) şi Cisterna Philoxenos. (Birbindirek Sarnici). Despre prima se relatează într-un articol separat.

Cea din urmă a fost mult timp închisă accesului deoarece a avut nevoie de ample renovări şi consolidări. Era situată între Forumul lui Constantin şi Hipodromul antic, în actualul cartier istoric şi central, Sultanahmed. S-a găsit foarte mult timp sub un palat identificat drept Palatul lui Lausos din sec.al  4-lea e.N. Avea o suprafaţă de 3640 mp (64 x 56,4 m) şi putea stoca  40.000 de mc de apă. Se prezenta sub forma unei unei vaste săli hipostile, acoperită de arcuri şi bolţi din cărămidă îngustă romană.

Deşi este numită Cisterna celor 1001 coloane, nu are decât decât 224 de coloane, aşezate pe 16 rânduri a câte 14 coloane. Acestea aveau înălţimi 14-15 metri. In fapt erau compuse fiecare din câte două coloane suprapuse, unite printr-un inel de marmură. Platforma cisternei a necesitat o consolidare puternică, aşa că numai una dintre coloanele suprapuse poate fi văzută, cea superioară. Din cea inferioară se vede numai o parte. Totuşi o parte din elevaţia originală s-a păstrat la intrare. Cea mai mare parte dintre coloane şi capiteluri, şi multe postamente poartă monograme sau abreviaţii cu  două, trei, litere greceşti.

Cisterna a fost restaurată prin sec.al 6-lea, când palatul s-a năruit complet. După cucerirea otomană, din 1453, cisterna a căzut în uitare şi a fost redescoperită în sec.al 17-lea, când Fazli Paşa a început construirea unui palat.

Admirabil restaurată, Cisterna Philoxenos serveşte acum ca sală pentru diverse evenimente care cer o ambianţă specială, spectacole, concerte, parade de modă, etc. Totodată cisterna s-a deschis şi publicului, dar pentru început este mult mai puţin cunoscută şi vizită decât Cisterna Bazilică.

Alte monumente similare subterane, care aşteaptă atenţia cuvenită pentru punerea în valoare, sunt Cisterna de la mănăstirea Stoudion şi Cisterna lui Aspar. Aşteaptă la rând cel puţin alte douăzeci.